Nr. 6/2009 - Politia de Frontiera

æi s-a salvat cu mare greutate. Inutil sã mai precizãm participarea
grãnicerilor de dincolo æi de dincoace de Carpaåi la evenimentele
din anii 1821 æi 1848, din timpul Rãzboiului de Independenåã,
în timpul celor douã rãzboaie mondiale etc.
La sfâræitul secolului al XVIII-lea æi începutul celui de-al XIXlea,
în structura organizatoricã a slujitorilor de la hotare apar unele
mutaåii. Astfel, în Åara Româneascã, Constantin Mavrocordat
înfiinåeazã „Corpul slujitorilor de graniåã“, unii numiåi „focæanlâi“
spre Moldova æi alåii „martologi“ spre Oltenia. Apoi, de-a lungul
Dunãrii, între Vârciorova æi Brãila, trei regimente (polcuri) au
sarcina atât de semnalare a trecerii unor persoane nedorite în
åarã, cât æi de prevenire a transmiterii unor boli contagioase din
Orient spre centrul Europei, în cadrul aæa-numitului „cordon de
carantinã“ (astãzi dupã cum se cunoaæte, PFR previne æi combate
migraåia ilegalã, în special cãtre Occident).
APARIÅIA CORPULUI GRÃNICERILOR
Schimbãri importante a cunoscut instituåia grãnicereascã
dupã Tratatul de la Adrianopole (1829), când Åãrile Române
æi-au putut crea armate proprii - miliåiile naåionale pãmântene.
Potrivit prevederilor Regulamentului Organic, îndatoririle noii
oætiri constau, îndeosebi, în „paza graniåilor, a carantinilor
æi a vãmilor, cordonul de sãnãtate, slujba dinlãuntru, slujba
oraæelor æi judeåelor, privegherea lucrãtoare pentru împlinirea
dãjdiilor...“ Totalul cadrelor miliåiilor era de 4.673 oameni.
O însemnãtate deosebitã pentru evoluåia viitoare a
sistemului de control al trecerilor peste graniåã l-au
avut æi prevederile Regulamentului pentru Carantinã,
cuprins la cap.VI în Regulamentul Organic al Åãrii
Româneæti, pus în aplicare la 1 iulie 1831. În viziunea
acestui document, scopul instituirii carantinelor era ca
sã pãzeascã Valahia de biciul nãprasnicii boli a ciumei:
„astfel, se va aæeza pã marginea d-a stânga Dunãrii un
cordon de sãnãtate nestrãmutat“. El era pãzit de miliåia
pe toatã marginea Dunãrii dinspre Åara Româneascã,
de la hotarul austriac pânã la vãrsarea Siretului în
Dunãre, iar numãrul militarilor pentru pazã se cifra la
1.466 oameni, din care 1.122 pedeætri æi 344 cãlãreåi.
Conform art. 196, orice cãlãtor care venea în carantinã
era îndatorat, dacã era european, sã-æi arate paæaportul,
iar dacã era locuitor dupã marginea Dunãrii trebuia sã
aibã „teæchereaua dregãtorilor locului, dupã cum s-au
urmat totdeauna“.
Cei care intrau în Valahia æi erau înarmaåi, potrivit
art. 199, în scopul trecerii cordonului sãnãtãåii erau
îndatoraåi sã lase armele la cancelaria Carantinei pânã
la reîntoarcere.
Porunca Divanului Prinåipatului Valahiei din 16
decembrie 1829 cãtre locuitorii åãrii vorbea despre desfiinåarea
vãmilor interioare, despre libertatea comeråului în cuprinsul åãrii
æi despre stabilirea unei vãmi de import æi export de 3%.
Treptat, apoi, sistemul de la graniåã se perfecåioneazã, se
stabilesc sectoare de responsabilitate, norme æi procedee noi
de executare a pazei, a controlului în funcåie de specificul
frontierelor (munte, apã). Apar, totodatã, uniformele militare cu
specific românesc.
În anul 1834, pe timpul Regulamentului Organic, s-a înfiinåat
pentru prima datã, în Muntenia, Corpul Grãnicerilor, întocminduse
„Proectul asupra pazei Dunãrei æi a graniåei dinspre Austria
æi Moldova”. Paza graniåei se fãcea în punctele mai importante
de cãtre oastea permanentã, iar în punctele secundare, atât pe
linia Dunãrii cât æi pe frontiera muntoasã æi spre Moldova de
cãtre cordonaæi (la Dunãre), Potecaæi sau pichetaæi (la munte) æi
care se luau din oamenii satelor din apropierea frontierei. Pentru
paza unui punct secundar concurau 120 de familii. Fiecare sat
trebuia sã aibã în permanenåã un cãprar, patru oameni înarmaåi
æi un vâslaæ, cu îmbrãcãmintea æi hrana lor. Hrana li se dãdea
de cãtre sãteni, în bani, socotit 20 de parale pe zi pentru fiecare
ostaæ. Aceastã stare a durat pânã în 1850, când, prin „Legea
pentru Organizaåia Grãnicerilor”, se ia oætirei paza frontierelor
æi se dã satelor. Legea stabilea ca 120 de familii sã aibã de pãzit
patru pichete. Pichetele de la Dunãre aveau câte 22 oameni,
cele de la graniåa cu Austria câte 14, iar cele dinspre Moldova
câte 7 oameni. Paza se fãcea în douã schimburi, a
câte o sãptãmânã.
În total, pe marginea Dunãrii erau 222 pichete, pe
frontiera cu Austria 154, iar spre Moldova 103, pentru
ele fiind nevoie de 7.761 grãniceri.
Un alt moment important în evoluåia instituåiei este
cel din 1850, când Barbu Dimitrie Ætirbei „Domnul
stãpânitor a toatã Åara Româneascã“ a dat „Legiuirea
graniåelor“, nr. 129/14 iulie 1850 pentru Organizaåia
Grãnicerilor, votatã de Divan la 23 iulie 1850, un fel
de regulament (în limba chirilicã), în care stabileæte
modul de asigurare a pazei æi controlului graniåelor,
încadrarea cu personal, numãrul pichetelor (222 pe
Dunãre, 154 pe graniåa cu Austria æi 103 pe cea
a Moldovei) æi al oamenilor care le compuneau,
pe fiecare parte de graniåã (4.484 pe linia Dunãrii,
2156 pe graniåa cu Austria, 721 cu Moldova, dintrun
total de 7361 de persoane), consfiinåind apariåia
armei grãnicerilor. Se prevedea, totodatã, modul în
care trebuia dotate pichetele cu armament æi muniåie,
de åinere a evidenåei æi de platã a personalului. De
menåionat cã existã o notã în care se precizeazã:
„strãjuirea graniåei cu Moldova neavând trebuinåã
10
F R O N T I E R A
I s t o r i e