Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
care s-a înţeles mama vine cu copilul la
fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din
casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea
să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el?” „Atât şi
atât”. „Nu aşa de mult că e urât şi al meu
era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi
cum îl cheamă?” „Lupu”. „Aoleo, grozav
nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe
fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut
târgul, e convins că acest copil e altul şi
pleacă speriat de numele Lupu şi neavând
ce mai cauta în casa asta.
Se poate face însă şi altfel
„cumpărarea” unui copil străin, după cum
poate inventa mama. Principalul lucru este
ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi
băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o
spărtură în zid), nu pe drumul firesc, pe
uşă, ca să-l zăpăcescă şi mai rău pe duhul
necurat. Bune toate, dar de ce numele cel
mai obișnuit ce se dă acestor copii e Lupu?
Ca să se sperie duhurile rele, crezând că
într-adevăr au în faţa lor un lup care le
poate mânca. De aceea se mai dă şi
numele Ursu, de aceea se dă nume ca
Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că
au de-a face cu un om mai tare decât ele,
cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e
bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă,
ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul
nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă
fiindcă lupul e cea mai cumplită fiară pe
care o cunoaşte românul şi deci cea mai de
spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci
pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi
câinele, în mitologia popoarelor ariene este
personificarea vântului care urlă cutreierând
văzduhul şi risipeşte norii aducători de
întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el
şi oile când intră între ele. Vântul e spaima
norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale
întunericului, care umblă prin lume ca nori
întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi
zmei şi câte arătări de spaimă.
Obiceiul vechi de tot la toate
popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul”
când plâng e întemeiat tot pe acest motiv
mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul,
după cum cred mulţi dintre cei ce aud
această ameninţare la ţărani, nu copilului,
căci el habar n-are ce e lupul. Vorbele „vine
lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile
rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri
ale nopţii şi ale norilor n-au duşman mai rău
decât lupul (adică vântul) şi când, stând
lângă leagăn ori lângă copilul care plânge
la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o
rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a
fost credinţa dintru început şi asta e întradevăr
temeiul credinţei de astăzi în
venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s-
au întunecat lucrurile, încât explicarea o
căutam într-altă parte. Numele Lupu se
întâlneşte des chiar şi printre oameni de
condiţie socială mai bună şi tot pe calea pe
care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor.
Mamele sunt tot mame, tot mai cred în
superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de
fericirea copiilor lor.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 98