Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
pictează fructe pe o masă ne dăm seama
imediat că avem de a face cu o scenografie
realizată de pictor pentru a-i servi ideilor
sale estetice: alternanța și contrastul
culorilor, ale texturilor, ale formelor, toate
acestea dând naștere unui ritm intern al
pânzei, unei vibrații, unei simfonii vizuale.
Tabloul lui Cezanne „cântă”, acesta este
cuvântul, deși în compoziție nu se află nici
un om.
Arthur Verona – În pădure
Arthur Verona, pictor român
impresionist contemporan cu Cezanne,
școlit în Vest, nu pictează un peisaj
oarecare, un cadru impersonal sau o
fereastră către lume. El pictează un peisaj
în care se află o persoană umană. Aici e
diferența. Omul introduce gânduri,
sentimente, nostalgii, tristeți și bucurii, frică
sau nădejde. În jurul omului se organizează
și vegetația luxuriantă și irațională. Priviți:
trunchiurile copacilor, atât ale celor care
stau vertical, cât și cel care vine în
diagonală, sunt orientate către femeie, îi
subliniază în mod ciudat prezența. Deși
ocupă un loc modest și lăturalnic în
compoziție, ea devine personajul principal.
Stânjeneii au înflorit pentru ea, la picioarele
ei. Natura este doar un decor pentru acest
personaj. De aceea este firesc să ne
întrebăm: care e rostul ei acolo, ce face ea?
Atenția ei a fost atrasă de o mică plăntuță
din apropiere, dar gândurile au trecut mai
departe, s-au desprins de la floricică si au
trecut la cele inalte ale existenței, la
misterele vietii. Stim asta din usoara
invaluire a vegetatiei din jurul ei, care parca
este animata de un suflu nevazut,
ascendent, din camasa si esarfa ei albe,
imaculate. De o vârstă cu ea, poate cu vreo
zece-cincisprezece ani mai tânără, trebuie
să fi fost bunica mea. Eu n-am cunoscut-o
decât când era bătrână, ca la șapte zeci de
ani. Așa mi-o aduc aminte, culegând ierburi
de leac.
Batrâna mergea șchiopătat pe
cărăruia înabușită de buruieni, care ducea
de la prispa din fața casei spre livada din
fundul curții. Căsuța bunicii, cu fața spre
soare, înconjurată de trandafiri, se afla în
dreapta uliței care urcă dealul Roșcarilor,
chiar în exteriorul primei curbe. De pe
prispa casei, așezat pe băncuța de lemn,
mă uitam în lungul uliței la căruțe și
trecători, cum urcă sau coboară dealul.
Bunica a avut șchiopătatul acela de când o
știu, din cauza unei deformari la glezna
piciorului stâng.
– E grea bătrânețea, băiete! Nu mai
văd! Mă dor picioarele! Și mi-e frică de
moarte!
An de an, în fiecare vară bunica
aduna plante medicinale pentru ceaiuri și le
punea la uscat pe foi de ziare. De pe lângă
garduri, de prin șanțuri, de pe malurile
pârâului: frunze și flori de pătlagină, coadașoricelului,
rostopască, ciuboțica-cucului.
Aerul curat și luminos de început de vară,
cireșele pârguite în pom, vacanța toată
înaintea mea, cărțile frumoase primite în
dar la școală, ca premiu, și nici o grijă în
plus pe cerul copilăriei mele. Mai stau un
pic aici, pe băncuță, și o zbughesc la gârlă
să mă scald.
– Uite, ține minte: coada-șoricelului
e pentru splină; pătlagina e pentru ficat;
rostopasca e pentru fiere, mușetelul e
pentru când te infectezi; teiul e pentru
răceală. Mă uitam la ele și nu pricepeam:
de ce să-i trebuiască splinei coadașoricelului?
Bunica avea câte o plantă
medicinală pentru orice nevoie. I se
spunea, cam în derâdere, „coana
farmacistă”, dar leacurile sale amare erau
căutate și respectate de noi toți, copii, veri,
matuși și nepoți. Asculta cu regularitate
95
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013