Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
3 - Pastorala
Nicolae Grigorescu – Păstoriţă
Ştefan Luchian - Păstoriţă
Păstorița lui Grigorescu este o
copiliță care păzește oile însă mintea ei nu
este la oi. Ochii ei privesc îndrăzneț către
noi, lăsȃndu-și porțile sufletului larg
deschise, neștiind că este privită. Dăm curs
invitației imprudente și vedem visurile ei de
fetișcană care se vede pe sine, poate chiar
în vara care vine, cine știe, cerută de
mireasă de la tata și de la mama de către
Ionel. Casa părintească se vede undeva în
vale, la doi-trei kilometri. Acasă nu ar putea
să stea așa, lenevind cu capul sprijinit în
cot, cu ochii în zare, visȃnd la iubit. Mama
nu ar lăsa-o o clipită din treabă: hai,
Ancuțo, pune mȃna și toarce lȃna, dă apă
la vite, plivește brazdele, scutură țoalele, nu
fi leneșă, că nu te mai măriți! Dar aici cu
oile, e altceva. Oile pasc, și Ancuța a găsit
un petec de umbra și visează cu ochii
deschiși.
Păstorița lui Luchian în schimb își
ferește privirile de noi. Nu a găsit nici un pic
de umbră. Iarba înaltă e uscată de secetă.
De ce ar sta în picioare lȃngă niște oi care
mai degrabă stau și rumegă decȃt pasc?
De ce s-ar uita la ele? Se uită la oi dar nu le
vede. E adȃncită în grijile ei. Stă în picioare
pentru că nu vrea să se odihnească în timp
ce Gheorghiță e plecat la oaste. Ȋn zare,
tatăl ei se uită după ea și o strigă să vină cu
oile că e timpul de adăpat și de stat la
masă. Nu aude. Mai are un an și jumătate
de așteptat. O să se întoarcă sănătos? Și
mai ales: oare n-a uitat-o?
Și eu am păscut caprele cȃnd am
fost mic. Caprele lui tataia erau negre, cu o
stea albă în frunte și însemnate pe spate cu
vopsea galbenă. Întotdeauna capra cea mai
bătrână, șefa clanului, mergea în față. Când
se oprea ea să lingă un bolovan de sare, se
opreau și celelalte. Cel mai interesant lucru
era traversarea prundului gârlei, având întro
mână sandalele și cu cealaltă ținându-mi
echilibrul când săream de pe un bolovan pe
altul.
Gârla, pe care noi o numeam
simplu Gârlă, dar lumea de la oraș o numea
prețios râul Râmnicu Sărat, curgea chiar la
marginea grădinii noastre. Este vorba de o
albie cu bolovani albi și mâl verzui în care
piciorul, dacă nimerește din neatenție, se
afundă până la genunchi și cu greu mai
poate fi tras afară cu încălțăminte cu tot.
Întinderea asta accidentată să tot măsoare
în lățime vreo sută de metri, din care
acoperiți de apă sunt în mod normal doar
vreo zece-douăzeci. În rest, cum am spus,
bolovani albi acoperiți de o pudră albă de
sare. Dincolo de gârlă este un deal
necultivat, cu vegetație spontană de medie
înălțime, formată din lăstărișuri, cătină și alți
mărăcini. Aici era raiul caprelor.
Mă duceam cu ele la păscut vara,
în timpul vacanței. Îmi luam o carte de
povești cu mine, urcam vreo câteva pante
mai sus și alegeam un loc la umbră cu
vedere bună asupra satului, care se
desfășura în amfiteatru de partea cealaltă a
gârlei. Întocmai ca în poezia lui Eminescu
93
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013