Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
Bunicul din partea mamei era croitor.
Deşeurile atelierului de croitorie – margini
de material căzute la croire - erau măturate
de pe jos şi strânse în saci de iută (nu se
inventaseră încă sacii de polietilenă).
Bucăţile de stofă divers colorate, de regulă
postav negru sau maron, căci atelierul
făcea mai ales pantaloni bărbăteşti, dar şi
albe de la pânza de diftină şi olandă pentru
cămăşi şi cearceafuri, erau apoi tăiate cu
foarfeca în fâşiuţe lungi şi subţiri,
asemănătoare cu cojile de măr. Toate
intrau într-un proces de revalorificare la
războiul de ţesut.
Româncă, ţesând – desen de Mattias Adolf Charlemont
(1820-1871)
Acesta, războiul, era un monstru
scheletic din lemn care ocupa o cameră
întreagă. Două seturi de fire galbene de
bumbac erau ridicate alternativ unul
deasupra celuilalt prin apăsarea unei
pârghii – acestea formau urzeala. Cine a
urzit (a inventat, a întemeiat, a stabilit, a
complotat – lat. Ordire) mecanismul
războiului şi piesele lui a trăit se pare în
urmă cu mii de ani pe malurile Nilului sau
ale Eufratului, însă românii când l-au văzut,
s-au uitat îndelung la el şi l-au rebotezat
intuitiv după alte noţiuni familiare lor.
Firele de urzeală se mai numesc şi iţe
(lat. Licia) dar tot iţă se mai numeşte şi
rama cu sfori paralele printre care trec firele
de urzeală pentru formarea rostului (spaţiul
unghiular dintre cele două seturi de iţe prin
care trece suveica – lat. rostrum). Din ce în
ce mai complicat, nu-i aşa? Dar cum să nu
se complice, când însăşi denumirea lor o
cere: iţele când se încurcă, se complică
lucrurile…
Printre urzeala şi iţele latineşti se
strecoară agilă suveica bulgărească
(sovalka), o piesă alungită şi şlefuită din
lemn, care antrenează firul orizontal de
bătătură, acela care dă culoare şi formă
ţesăturii (lat. Batitura).
Pentru că iţele sunt mereu aceleaşi,
dar bătătura se schimbă mereu după
model.
În cazul nostru, bătătura o constituie
deşeurile textile diferit colorate, ajustate
îngust cu foarfeca, numite şi coade (lat.
Coda). Rezultatul era un preş (un cuvânt
cu etimologie necunoscută), un fel de
traversă lată de un metru – un metru şi
jumătate, şi lungă de câţiva metri, un fel de
precursor al mochetei. Podeaua caselor
ţărăneşti, din scândură de brad (ceea ce
era un lux) sau din pământ “de lipit”
(pământ galben amestecat cu balegă de cal
- calul nefiind rumegător are digestia
incompletă şi de aceea elimină fibrele
celulozice tari) se acoperea cu preşuri.
Preşul este uşor gofrat la atingere cu tălpile
goale şi are desenul unei zebre, cu dungi
albe şi negre. Preşul mai servea - şi încă
mai serveşte şi acum – ca mijloc de
transport.
Ducem pe cineva cu preşul de fiecare
dată când îl amăgim sau îl purtăm cu vorba.
A ţese (lat. texere) rămâne o activitate
inteligentă, isteaţă, care modifică
substanţial proprietăţile materiei. Din fire
uni-dimensionale creează suprafeţe
bidimensionale, cu
care ne putem
acoperi trupurile.
Priviţi la crini
cum cresc: Nu torc,
nici nu ţes. Şi zic vouă
că nici Solomon, în
toată mărirea lui, nu s-
a îmbrăcat ca unul
dintre aceştia. [Luca
12.27]
Ştefan Dimitrescu – Femei
ţesând la război
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 92