Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

e s e u
eseu 8
Scrieri de la
ţărmul mării
Trandafir Sînpetru
Antologia baladei culte româneşti poate fi
o posibilă istorie a poeziei noastre, într-atât de
reprezentativă se arată această specie în
literatura de azi. Aserţiunea implică cel puţin
două riscuri, întrucât termenul de baladă este
determinat istoric şi pentru că nici unul dintre
marii poeţi români nu a fost relevat ca structură
prin excelenţă baladească. La noi, specia s-a
construit târziu, abia odată cu Iancu Văcărescu
şi Gheorghe Asachi, atunci când Europa
descoperă febra romantismului iar specia la
care mă refer cunoaşte un extraordinar
reviriment, mai ales în nord.
Tipul sudic, cu formele sale fixe ajunse la
manierism, era compromis la această dată.
Revirimentul tipului nordic e , aşadar, tematic,
poetic şi nu artist. E momentul descoperirii
folclorului şi al sentimentului naţional. Poezia
română începe prin a-şi căuta substanţa şi nu
formele. Acestea din urmă sunt mai mult
instinctive şi, în orice caz amestecate. Chiar
dacă există conştiinţa baladei ca specie, ea nu-i
decât un suport extrem de fragil. Preocupările
pentru invenţie lipsesc.
Pe de altă parte, romantismul german, în
cadrul căruia se produce resurecţia
baladescului, atribuie acestuia funcţii nelimitate,
între care predomină revelaţia fiorului
elementar, a unei mentalităţi arhaice. Înainte de
a deveni o formă literară, balada este simţită ca
un ritual sacru. Ea se află în vecinătatea mitului.
Diferenţa dintre o asemenea concepţie şi cea
clasică, după care balada era un gen minor,
caracterizat printr-o tematică fabulativă, e
enormă. În general, teoriile literare au preluat
versiunea din urmă, astfel că şi în 1927, de
exemplu, Tomaşevski o menţionează, alături de
fabulă, sub denumirea de gen mic. Nu voi intra
în amănunte.
Important e faptul că până la izbucnirea
romantismului, balada cultă avea constituită o
istorie proprie, pe care literatur noastră nu a
recunoscut-o. Dar de nu i-a cunoscut istoria, ea
începuse prin a se afirma deodată cu afirmarea
tipului nordic al baladei, în plan strict formal, o
dată cu descoperirea poeziei populare. Aşadar,
poezia română începe să existe cu adevărat în
acelaşi moment cu reafirmarea baladei
respectiv cu triumful folclorului.
Uimitor e că infuzia poeziei populare, a
baladescului, respectiv, în lirica cultă, se face
încă de acum într-un mod foarte artistic.
Folclorul e stilizat, nu în sensul purificării
lexicale însă, ci ca viziune. Iancu Văcărescu,
bunăoară, preia unele elemente din mitologia
populară numai ca decor pentru a le investi,
apoi, cu funcţii alegorice sau, pur şi simplu,
pentru a-şi exersa, în asemenea cadre
convenţionale, ingeniozitatea.
O baladă,
rămâne în primul
rând o enormă
invenţie
lingvistică şi
ritmică. Nu se
observă nici o
preocupare
pentru genul ca
atare. Poetul nu are, cu alte cuvinte, conştiinţa
unui cod al speciei. Libertatea sa e totală în
tratarea subiectului. Iancu Văcărescu nu
întemeiază balada, de fapt, ci deschide, în
poezia cultă, cariera grotescului fantastic şi a
nocturnului. Iancu Văcărescu are o semnificaţie
strict literară, credem că Bolintineanu
dobândeşte un sens existenţial. Poetul se află
în plin fantastic.
Cavalcada, ca urmărire, înseamnă acum
o ruptură în ordinea existenţei, o fisurare bruscă
a realului. Salvează, aşadar, poezia din
eminescianismul formal şi leneş de la sfârşitul
veacului trecut prin înstrăinarea ei în epic.
Afirmaţia baladei înseamnă, aşadar, însăşi
resurecţia liricii. E o probă de vitalitate. Faptul
că cea dintâi baladă cultă românească de
excepţie este şi unul dintre primele mari poeme
ale literaturii noastre, poate fi o coincidenţă,
însă una semnificativă.
Balada ca indiciu al vitalităţii poeziei. Mai
târziu, tot într-o epocă de manierism, când lirica
se subţiază în purismul postbarbian, cerchiştii
întrevăd salvarea din nou în baladesc.
Resurecţia baladei e o categorie estetică antiromantică,
specifică liricii moderne.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 8