Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

c a r tt e a d ii n s e r tt a r
cartea din sertar 53
ZBOR
fragmete dintr-un volum în pregătire
Popescu Carmen Georgeta
Privesc cu uimire cum tot mai adesea
se dansează tango-ul pe zidurile reci, pe
zidurile înguste ca nişte fâşii tăiate din
muntele de nefericire al lumii. Ştiu că ne
este frică să dărâmăm zidurile, ele sunt
ridicate de noi cu pietre aspre luate din
experienţele trecute, din prejudecăţi, din
teamă de a nu fi răniţi, din orgoliul de a nu
pierde, din obişnuinţă, din lipsa dorinţei de
a mai visa la ceva. Ne rotim pur şi simplu în
jurul ideii de fericire, ameţim de atâtea
planuri şi îndoieli, de atâtea declaraţii şi
scenarii, până ajungem să conştientizăm că
nu a mai rămas decât zidul şi noi.
Puţini au curajul în acele momente să
inspire adânc şi să pornească atacul.
Dragostea este un dans, are propriul ritm şi
propria frumuseţe. Unii dintre noi nu au
nevoie de muzică pentru a dansa acest
dans, le este suficientă dorinţa de a-l simţi
pe celălalt fericit. Dragostea nu are nevoie
de ceas, nici măcar de cel biologic, pentru
că ea are momentele ei de graţie care se
extind dincolo de unităţile noastre de
măsură. Dragostea nu poate locui undeva
anume, ea îşi găseşte singură calea când
porţile sunt deschise. Dragostea nu ştie să
se ascundă, nu ştie să se rătăcească, nu
ştie să moară în sine şi asta e ceea ce ne
salvează de noi înşine, de înstrăinarea
noastră. Dragostea este un tango perpetuu,
pentru spectatori e greu de înţeles până
unde este provocare şi de unde începe
zborul spre desăvârşire. Dar pentru acest
dans minunat este nevoie întotdeauna de
doi, de două amfore pline de lumină care să
nască curcubeul între ele...
De ce se întorc mereu valurile la
ţărm? Este atâta libertate în larg şi atâtea
alte valuri cu care să danseze, să se înalţe
şi să devină atât de frumoase încât să
rămână de neuitat, precum marile poveşti
de dragoste ale lumii.
Soarele e parcă mai aproape şi le
atinge mai uşor umerii înspumaţi de
bucurie, orizontul nu le mai înspăimântă
atât de tare cu depărtarea lui, oamenii
gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în spate şi
nu le mai întristează cu poveştile lor greu
de înţeles uneori. Au, în sfârşit, nesfârşirea
în faţa lor şi în ele, aşa cum au visat când
clipoceau la un capăt al mării, anotimpuri
de-a rândul... Aleargă, se bucură, se agită,
trăiesc necunoscutul şi extazul, dar la un
apus de soare ce curge duios amintirile le
umplu sufletul cu gol. Atunci valurile se
hotărăsc să se întoarcă acasă, vin grăbite
şi de aceea nouă ni se pare că ele sunt
furioase, dar acea zbatere nu e decât o
declaraţie de dragoste.
Cântecul lor nu este înţeles decât de
cei ce iubesc libertatea ca formă de a fi
împliniţi doar atunci când au un ţărm care
să le primească mângâierea. Valurile sunt
ca dorurile noastre omeneşti - uneori atât
de nebune încât li se pare că numai
plecarea în lume le va aduce fericirea. Dar
într-o seară de vară, pe acordurile unui
pian, ele se întorc acolo unde au fost
zămislite şi unde sunt aşteptate cu atâta
drag de cineva.
[…]
David Orias – Valuri de pace
79
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013