Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

„Timpul a fost creat odată cu cerul, fiind
copia mobilă a eternității”, iar Nietzsche
vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra
timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”
În gândirea românească, în afara
literaturii populare unde apare ideea de
eternitate a cosmosului şi despre călătoria
efemeră a omului pe pământ, concepţia lui
Mircea Eliade despre timp, în capitolul
„Durata profană şi timpul sacru” din eseul
„Sacrul şi Profanul” accentuează asupra
dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca
durată, dinamic, ireversibil, care se scurge
şi „timpul sacru” – reversibil, static, ciclic şi
cosmic.
Omul este
muritor şi, oricât s-ar
considera de
avansat şi de stăpân
temporar al
universului, trebuie
să-şi recunoască
limitele, însă el se
poate consola cu
ideea de istorie pe
care o făureşte
indubitabil. Iar
timpul? Îşi va păstra
calitatea de placebo
colectiv, incitant cu
fiecare generaţie.
c r o n ii c ă d e c a r tt e
Poate fi sau nu sfidat? E o încercare
de răspuns şi un îndemn pe care le găsim
în cartea de față, semnată de Maria Cozma
şi de Vasile Popovici, o carte aflată la
graniţa dintre jurnal început şi completat de
cei doi sub forma unui veritabil dialog
ontologic despre timp, dar şi despre alte
probleme, în maniera „Dialogurilor” lui
Platon.
Mi s-a părut că asist la o convorbire
într-un spaţiu virtual, între doi oameni
înţelepţi, cu o cultură solid construită care,
deşi nu s-au întâlnit niciodată fizic, şi-au
descoperit afinităţi în arta dizertaţiei
filosofice. Sub pretextul unei frământări
eterne despre timp, – care „acordă şi
dezacordă pofta de luciditate” (M.Cozma) –
au purces la o discuţie maieutică veritabilă,
căutând justificarea unor opinii personale
prin întrebări şi răspunsuri preluate şi
răstălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici
excelează prin ironia şi umorul magistrului
care, ca şi în „Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea…” al lui Dimitrie
Cantemir, discută cu discipolul său – Maria
Cozma – problematica serioasă despre
timp văzut din perspectivă filosofică şi
fiecare uzează de argumentele unor titani ai
filosofiei – precum Platon, Socrate,
Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche
şi alții, uneori într-o formă ludică, „sfidând”
astfel dramatica luptă a omului cu sinele şi
cu limitele sale, luptă soldată cu adevărul
de netăgăduit că
omului, ca fiinţă, îi
este imposibil să se
apropie de timpul
absolut al Creaţiei
divine, oricât s-ar fi
vrut un re-creator al
Big-Bangului… Se
simte, astfel,
decepţia magistrului
legată
de
imposibilitatea de a fi
martorul în această
viaţă la un
asemenea
eveniment, el fiind depăşit de timpul fizic
necruţător, ce-i deapănă firul anilor…
Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea,
Vasile Popovici ne scoate din atmosfera
gravă a unei dezbateri religioase cu o
consideraţie comică, afirmând că
„sâmburele – dătător de viață- a sărit dintre
dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de
abia ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe
acelaşi ton ironic „… Marelui i-a venit
ideea a-l născoci pe om, luând la
întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea
bun, de calitate, pentru a face pe om din el;
l-a modelat şi i-a suflat în nări. De-aceea,
mai bine zis, de acolo şi de-atunci ni se
cam trage toată pacostea de a ne naşte
spre a muri”!
Dali – Timpul
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 72