Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
cronică de carte 38
„Sfidează timpul!”
de Maria Cozma şi
Vasile Popovici
Maria Apetroaiei
Timpul şi spaţiul reprezintă două
dintre coordonatele raportării noastre la
univers. Dacă spaţiul e perceput şi ca un
mediu în care putem localiza un obiect, un
eveniment sau pe noi înşine, timpul rămâne
ceva abstract sau îl putem simţi subiectiv,
fizic, raportat la fiinţa
noastră. Mai ales
atunci când suntem
angrenaţi într-o
activitate şi vorbim
despre trecerea lui,
mai uşor sau mai
greu. Sinonim cu
„vreme”, el devine
inevitabil
în
vocabularul nostru şi
se regăseşte în tot
felul de expresii şi în diverse limbi: Nu am
timp sau Pe vremea mea…; Mi-a trecut
vremea…s au Timpul înseamnă bani;
Carpe diem etc.
El devine astfel obsesia noastră pe
care o deprindem încă de la vârsta şcolară,
odată cu sunetul clopoţelului care
delimitează timpul sau, mai bine zis, durata
dintre ore. Realizăm, aşadar, că timpul se
poate măsura în diferite moduri şi „porţiona”
în secunde, minute, ore, ani etc. – forme
indispensabile pentru a evita haosul în care
„petrecem” dimensiunea existenţială dată
fiecăruia dintre noi. Aşa ajungem să ne
„măsurăm” durata vieţii, adică vârsta, şi
atunci pentru unii timpul poate deveni
prieten sau duşman…
În raport cu veşnicia naturii, cu cerul şi
pământul, cu apele curgătoare sau
întinderile nesfârşite, cu aştrii luminoşi ce
guvernează ziua şi noaptea (alte entităţi),
timpul măsurabil ni s-a dat doar nouă,
oamenilor. Iar omul, ca fiinţă raţională, a
fost cel care a inventat forme de măsurare
a timpului pentru a stabili o anumită ordine.
Altfel, el se scurge inexorabil, independent
de voința noastră adăugând câte „un plus”
spre infinitul necunoscut şi rămânând… un
mare mister.
În relaţia cu lumea sau cu spaţiul în
care trăim, timpul rămâne intim legat de
existenţa noastră, pentru că percepem
senzorial sau afectiv lucrurile,
evenimentele, schimbările din jurul nostru,
ne raportăm la ele, ne spunem opinia…
Prin urmare, trăim un prezent pe care îl
putem raporta la un
timp trecut sau viitor,
ne putem face iluzii,
putem visa, putem
prospecta. Deci ne
putem transpune
imaginar în… alte
timpuri. Este, în fond,
un sens pe care
fiecare individ îl poate
da dimensiunii
temporale fizice
parcurse în viaţa sa.
În „Confesiunile” sale, Sf. Augustin,
întrebat fiind „Ce este timpul?” răspunde:
„Dacă nu sunt întrebat, ştiu. Dacă sunt
întrebat, nu ştiu”, dar vorbeşte despre
forme temporale raportate la realitate,
afirmând că „dacă nu ar trece nimic, nu ar
exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva,
nu ar exista timp viitor şi dacă nu ar exista
nimic, nu ar fi timp prezent… Avem, aşadar,
trecutul care nu mai există, viitorul care nu
există încă şi prezentul care, dacă nu ar
trece şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi
prezent, ci eternitate”. Miezul teoriei sale
constă în cele trei timpuri: prezentul din
cele trecute, prezentul din cele prezente şi
prezentul din cele viitoare.
Reflecţia asupra timpului i-a preocupat
şi pe alţi gânditori. Platon consideră că
71
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013