Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
aspre lovesc ferestrele sufletului/mă prefac
şi azi că semăn cu vântul/trec de la răsărit
la apus fără nici un regret//am inima de
smoală şi ascult bătăile/parcă sunt lovituri
de pumnal/în noapte când pietre mici se
rup/din stelele ascunse în tăcerile
toamnei//nu mă recunosc în păsări/mi-au
căzut aripile/de blestemul venit din cealaltă
viaţa/când vânam suflete//emult prea târziu
să privesc înapoi/un octombrie trist ca o
săgeată otrăvită/în ventriculul stâng//ultima
pulsaţie pe aleea din parc».
Eroina aceasta, războinicita Ioană
d’Arc a plaiului liric, ori Ecaterina
războinicită, sau Ipăteasca pasoptistrevolutionară
prin secolele nepaşptişte, mai
aflăm – la analiza „portretului“, nu a
autoportretului „de pe unghia pământului“–
că are bunici-lucrători de pământ, «ce
împodobeau uşile castelelor de gheată», că
are o mamă-doică, «plătită/să stergă
creierul băieţilor» şi un tată cu «sânge
regal» ce «se plimba prin grădină/cu
sceptrul în mâna dreaptă,/ameninţând că
arde căsuţele păpuşilor/din întregul ţinut»,
că ea, eroina lirică, s-a angajat „paznic la
cimitir“, că zboară ca fluturii «peste oceane
de sânge», că îşi plimbă «suferinţa/prin
biserica neamului», că a traversat oraşul
fără privighetori, în care «ninge cu nisip»,
că îi stă în putere – ca eminescianromantic-lucifericului
Dan/Dionis – să
strângă în podul palmei universul-
«sâmbure de migdală», că-i angajată în
vindecare de popoare/„neamuri“, că printre
„aruncătorii de grenade îşi scrie
«testamentul/pe caietul vechi», moartea
rupându-i colierul ideilor, ori că-i o «clonă
perfectă“, produs al «unor factori nocivi»,
deghizându-se «în salvator,/un ins
modern», dedublându-se pe când «ziua
diavolul îşi face de cap», sau pe când
«noaptea, îngerii îi sufocă pântecul» (cf.
Strigarea, p. 32; Fluturii zboară peste munţi,
p. 34; Cu Tine pe drumul Golgotei, p. 41;
Zăpezile timplui, p. 48; Voi vindeca
neamuri, p. 65; Aruncătorii de grenade, p.
77; Clonă perfectă, p. 81) etc.
Despre nervoasă cutie metalică a
lirismului.
În complementaritatea volumului
Portret pe unghia pământului se arată şi
volumul de poeme Cutia cu nervi de oţel
(2012), de Ana Drăgoianu, volum ce „se
deschide“ prin poemul „de forţa“, dătător de
titlu noului „întreg de poeme ca parte“ (spre
a ne ilumina zalmoxian şi paradoxist, în
acelaşi timp), poem ce-şi proiectează în
„panoul central“simbolul modernelor
noastre limite tragic-existentiale ca „spaţiu“
de ars poetică, simbolul unui labirint-cutiecu-nervi-de-otel,
„labirint“ unde vocea
auctorială/eroică se mărturiseşte dinspre
„uimirea profană“: «în golul imens
răsturnasem cuvintele/zilnic le acopeream
pe jumătate cu sunetele de la marginea
vremii/aveam o vorbă ce se rostogolea
peste liniştea din albul tâmplei/când mă
strigau nebunii să mai pun o fisă
tonomatului ridicăm/braţele şi mă certau
până la sânge/picuram pe dunga roasă a
cutiei/rugina îmi strângea oasele în sacii de
pânză ţesută la războiul bunicii//în
recipientele de plastic nu se pun cuvinte/se
agită făcând spirala să îşi ucidă umbra//el
adormise pe capacul umflat de
aşteptare/avea faţa palidă şi plină de
sudoare/visase nopţile când amorul era
unicul meu scop/nu vorbesc despre
tinereţea maltratată de oamenii timpului
meu/cred în etapele finale când leii şi
verdele scapă din adâncul fântânii» (Cutia
cu nervi de oţel, p. 7).
67
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013