Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
deveneam mai optimişti. Câte un cormoran
se auzea fâlfâindu-şi aripile pe lângă barcă.
Dacă sunt cormorani înseamnă că nici
malul nu-i departe. Ei nu se avântă prea
mult în larg. Pescuiesc la apă mai mică de
zece metri să poată ieşi repede la
suprafaţă. Erau doar speranţe că nu
suntem departe în larg. Dar unde? Nici
sirena de ceaţă de la intrarea în port nu se
auzea. Însemna că nu suntem aproape de
port. Unde om fi oare? Ne întrebam în
sinea noastră fără să avem curajul s-o
facem cu voce tare. Peştele nu mânca cu
toate că uneori eram pe zonă cu piatră. Se
simţea la mână când trăgeam de volte.
Porneam iar pentru câteva minute în
necunoscut, să schimbăm locul.
Noi credeam că mergem tot spre larg
deoarece alegeam ca direcţie orizontul cel
mai strălucitor, de unde trebuia să apară
soarele, sperând că mergem spre răsărit şi
totodată spre larg, însă până la urmă s-a
dovedit că mergeam de fapt paralel cu
malul la vreo câteva sute de metri
depărtare. Apa era de peste şapte metri,
deci tot aveam cinci sute de metri de mal.
Mergând spre orizontul iluzie, la un
moment dat s-a spart ceaţa şi am
descoperit o lotcă cu vreo patru persoane
în ea venind spre noi la rame. Terminaseră
benzina. Deci de unde veneam noi era
malul. Barca era din zona Neptunului. Asta
înseamnă că noi am rătăcit tocmai la vreo
şase km de locul de acostare, tocmai prin
zona Olimpului, unde nu mai fusesem
niciodată.
Era ora zece şi noi nu aveam mai mult
de 3 kg de guvid. Iar ne-am schimbat locul.
Am reumplut rezervorul cu benzină. În
sfârşit a ieşit şi soarele iar ceaţa s-a risipit
spre mal. Spre larg încă mai persista dar
vedeai la aproape o sută de metri distanţă.
Când am văzut că suntem deasupra zonei
prezidenţiale din Neptun, ne-am îndreptat
spre Cap Aurora unde veneam de obicei la
pescuit, fiind zonă cu multă piatră şi scoică.
Aşa ne îndreptam şi spre casă. Am mai
încercat în câteva locuri, dar aveam
ghinion. Nu avea guvidul chef de servit
masa, aşa că am abandonat pescuitul pe la
ora unu. Mai mult am rătăcit pe mare decât
am pescuit.
După vreo câteva ore de orbecăit pe
mare în necunoscut, cu teama în suflet că
ne putem rătăci spre larg îndepărtându-ne
atât de mult încât să nu vedem malul chiar
şi la ridicarea ceţii, ne îndreptam spre
Mangalia cu maximum 4 kg de guvid
fiecare şi cu o experienţă nouă. Nu era
prima dată când am plecat pe ceaţă şi am
reuşit să ajungem la mal, dar atunci
mergeam trăgând la rame, nu ne
îndepărtam aşa departe de mal, pe când
acum aveam motor şi posibilitatea de a ne
rătăci era cu mult mai mare. Ne-am scos
barca pe mal unde am mai găsit câţiva
colegi sosiţi, însă la fel de ghinionişti ca şi
noi, chiar dacă nu s-au rătăcit aşa de
departe cum am păţit-o noi. Nu ne era
teamă prea tare. Aveam telefoanele cu noi
şi la o adică, dacă intram în panică şi nu ne
mai descurcam să ne orientăm, sunam la
poliţia de frontieră să ne găsească, chiar
dacă riscam o amendă în caz extrem. De
atunci a mai fost ceaţă pe mare, însă eu nu
am mai ieşit niciodată în acel an.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 62