Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
dezorientat de nu mai ştiam încotro
mergem. După timpul parcurs ar fi fost
normal sa fi ajuns în zone bune de pescuit.
Nici vorbă. Lăsam motorul la ralanti să
putem auzi şi alte motoare după care să ne
ghidăm încotro să ne îndreptăm.
În prova văd că apare umbra unui dig.
Când am ajuns la mai puţin de zece metri
de el am schimbat repede direcţia bărcii,
altfel intram direct în stabilopozi şi
spărgeam barca. Mergând paralel cu digul
am ajuns la capătul lui. Ştiam că atât la
Mangalia cât şi de-a lungul întregului litoral
digurile sunt scurte şi trebuia să ajungem la
capăt repede. Doar cel de la intrarea în port
era de aproape un km lungime, restul sub
suta de metri.
Am depăşit digul şi ne îndreptam spre
mal să vedem unde suntem. Nu eram aşa
de departe chiar dacă am mers mai mult de
jumătate de oră pe mare în necunoscut.
Dintr-o dată a apărut în faţa bărcii plutind o
parâmă groasă de care erau legate resturi
de plasă. Dacă nu ridicam motorul repede,
rupeam în parâmă axul de propulsie al
elicei.
Ridic repede motorul şi Gogu cu o
ramă dirijează barca spre plajă. Cobor din
barcă şi merg pe mal să văd dacă cunosc
ceva. Am dat de discoteca circulară de pe
plaja Venus, astfel am aflat unde ne aflam.
Din nou am trecut peste parâma cu plase
rupte, smulse cine ştie de pe unde de
furtună şi purtate spre mal şi apoi pornind
motorul am încercat să mergem paralel cu
digul. Trebuia astfel să ne îndreptăm spre
larg. Cu toate că încercam să ţinem barca
direcţionată spre larg, barca a mers tot
unde a vrut ea.
După încă un sfert de oră de mers în
necunoscut sperând că suntem suficient de
în larg să găsim zone cu piatră şi scoică,
unde stă ascuns guvidul, am oprit să
încercăm pescuitul. Deja se luminase, dar
acest lucru nu a făcut decât să schimbe
culoarea mediului care ne înconjura, din
negru în gri. Lipsa vizibilităţii mai mare de
zece – cincisprezece metri în jurul nostru
persista. Din când în când scoteam chiote a
la Tarzan, poate ne răspundea cineva.
Nimic. O linişte mormântală, umezeală şi o
ceaţă care îţi pătrundea în oase. Doar
pescăruşii se aşezau lângă barcă,
aşteptând să le aruncăm ca de obicei peştii
mai mici.
Am aruncat ancora şi am început să
pescuim. Dădusem peste un loc unde
peştele mânca binişor. Cum se rărea, cum
dădeam drumul la parâmă să schimbăm
locul. La un moment dat am ieşit de pe
zona cu piatră şi am dat peste nisip. Nu mai
prindeam nici un peşte. Am plecat iar în
necunoscut. Încercasem să pescuim cu
câţiva metri mai lateral când am revenit de
unde am oprit prima dată, trăgându-ne pe
parâmă, dar fără rezultat în mincioguri.
Stăteam tăcuţi pe mare şi nu se auzea
decât clipocitul apei lovindu-se de copastia
bărcii. Nu mai aveam curajul nici să
schimbăm impresii despre aventura
noastră. Nu ştiam unde ne aflăm, cât de
departe de mal suntem şi dacă ceaţa se va
ridica aşa curând. Nu puteam să plecăm
spre mal deoarece nu ştiam unde este
malul. Dacă ne îndepărtam şi mai mult spre
larg? Benzina pe care o aveam era
suficientă pentru o ora de mers, dar dacă
era necesară mai multă?
Tremuram de frig în tăcere, aşteptând
ca peştele să mişte în cârlig. Ceaţa ne
pătrunsese cu umezeala ei prin hainele
subţiri de vară şi acum îi simţeam
neplăcutul efect. Dacă ar fi apărut soarele
se zvânta îmbrăcămintea de pe noi şi
61
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013