Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

p r o z ă
proză 31
Dans magic
extraordinar, ci toţi cei de faţă şi mai ales
taraful, care accelera ritmul progresiv.
Şi noi, bamp şi bamp, bamp şi bamp, întro
sincronizare pe care n-am fi reuşit-o nici în
luni de zile de repetiţii cu profesori...
Ganea-Christu Ioan
În anii ’75-’76, din secolul trecut, în care
activam cu o formaţie rock „75 HP” ca începător
impresar, vocalist, scenograf, regizor, şi chiar
“om orchestră” fără să ştiu să cânt la un
instrument anume (cântam o melodie la bas,
una la tobe, una la chitară solo, în rest, rupeam
biletele la intrare şi dansam), aveam spectacol
disco la căminul cultural din comuna bunicilor.
Într-o duminică de toamnă se căsătorea o
rubedenie... Nuntă mare, la cort, cu taraf şi
dizeuză.
Eu nu prea aveam treabă cu nunta,
venisem cu trupa ca-n fiecare duminică, mai
devreme, pentru repetiţii. La discotecă
cunoscusem o fată blondă, frumoasă, înaltă, nu
prea vorbăreaţă, dar care dansa fantastic.
În acea după amiază, printre „gură cască”
din faţa cortului se afla şi fata despre care ştiam
doar că locuieşte în ţigănie... Treceam des cu
bicicleta prin zona caselor fără garduri, dar cu o
droaie de copii şi de câini, în speranţa că aş
vedea-o prin vreo curte...
Orchestra nu prea avea muşterii pentru
început la dans, doar se adusese ţuica... Aşa
că instrumentiştii făceau apeluri insistente la
invitaţi, dar pe ritm de geamparale...
– Bamp, ştiţi?
– Cum să nu, or’ş’ce, clientu’ nostru,
stăpânu’ nostru!
Mă îndrept către blonda cu părul ca dintro
reclamă la şampoane în care protagonista şi-l
coafase ca pe un imens bob de porumb ce-i
împodobea capul oval, o invit la dans dar,
părea cam încurcată pentru că nu făcea parte
dintre nuntaşii invitaţi.
– Sunt eu invitat! (cu toate că nici eu nu
prea eram la masă sau la dar – erau numai
bunicii).
A acceptat cu greu, a încurajat-o şi
orchestra. Am convins-o şi pe măsură ce
treceau minutele, dansam mai lejer, eram unul
cu partenera şi nu zic eu că dansam
Nu mai vedeam mese, meseni, decât
auzeam muzica drăcească bine cântată şi
prindeam fata de mijloc, şi-o roteam, şi-o
depărtam, şi ne atingeam coapsele, umerii,
spatele – nici nu ştiu dacă mai respiram.
Dar nici nu-mi explic, de unde atâta
fantezie, pentru că nu avusesem precedente,
sau să-i fi studiat pe alţii...
Energia şi ritmul erau în fata din faţa mea,
căreia îi vedeam ochii mari, căprui, fermecători
în semiîntunericul din cort. Parcă eram în
imponderabilitate. La un moment dat, cu toate
că instrumentiştii dădeau maximum de decibeli,
se mai auzea doar foşnetul rochiei decente,
galben pai cu cordon lat, verde, lucios. Nici un
mesean nu-şi lua ochii de la spectacolul inedit.
Şi orchestra, dă-i şi dă-i... ca-n
Ciuleandra. M-a şi întrebat şeful acesteia:
– Mai poţi, boierule? (apelare după
hainele mele albe, de la oraş şi pentru că aflase
că sunt nepotul primarului).
– Bagă, maestre!
Şi dacă n-ar fi obosit orchestra, cine ştie
cât ar mai fi continuat...
Am sărutat mâna fetei pe care nici nu
ştiam prea bine cum o cheamă, pe care n-am
mai întâlnit-o de atunci şi pe care am pomenito,
iată şi după 35 de ani de la acel dans nebun,
magic şi totuşi, real.
Să nu se înţeleagă că aş fi (fost) un mare
dansator!
51
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013