Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

p r o z ă
Am înțeles mai târziu că „omul”
înseamnă bărbat. Cum puteam să accept
așa ceva!? Și, pe înserat, după ce
mâncam, potolea orătăniile, animalele, pe
Grivei, dar cu Grivei sunt alte povești,
ieșeam la poartă, la taină unde, spre
disperarea bietei femei, pândeam să treacă
câte-un bărbat și eu, țâșt, prin fața lui, mă
făceam că am treabă pe partea cealaltă a
drumului.
Bunicii mei stăteau pe Linia Mare,
chiar în centru, tot trecea lume și, mai ales,
„oameni” ce veneau sau plecau de la
crâșmă. Nimeni nu zicea nimic, cerul nu
crăpase, pământul nu se scufundase, dar
ea răspundea la binețe, aștepta ca omul să
se îndepărteze suficient de mult pentru a n-
o auzi și mă boscorodea amenințându-mă
că mă spune „lu ta-tu” dar eu râdeam de
mă durea burta. În toată copilăria mea am
suferit de dureri de burtă cauzate de râs.
Dacă vedea că nu mă potolește, schimba
strategia și-l invoca pe „tatu-mare”, ei, aici
se schimba macazul, râsul dispărea și îmi
luam față de îngeraș.
Nu mă bătuseră niciodată, dar
tatamare fusese în Armata Română, „în
Tabără, la București”, cum mai mereu își
aducea aminte mamare, cu nostalgia anilor
tinereții, privind departe, departe, la
vremurile când aveau, „nu una, ci două
ordonanțe”. Vocea lui tunătoare, cred că în
tot satul se auzea. Acum, gândind, decibelii
lui erau mult peste limita admisă. Când
striga, mă paraliza, numai dacă-mi
pronunța numele, mă făcea cea mai
cuminte fetiță.
Pentru el, eram Nicolae. Băteam
câmpurile să inspectăm lanul de porumb și
via în capul căreia trona un vișin, vișinul
meu. Vișinul intră într-o altă etapă a vieții
mele. Mergeam la pescuit cu prăjini și cutii
de cremă de pantofi îngăurite în care punea
râmele. Când coboram o pantă îmi striga
râzând: „Pune frâna, Nicolae!”, dar tot cu
vocea aceea de tunet. Pe măsura vocii era
și statura. Nu-i știu înălțimea, dar puțini
oameni erau cât el. Semăna foarte mult cu
tipul de soldat american: frumos și înalt.
Eram foarte mândră de el!
Făcuse tatamare, că tare priceput era
la toate, bancă de lemn lipită de gard, chiar
lângă portița de intrare în curte pe care,
tatăl meu, bătuse o tăbliță cu atenționarea
„CÂINE RĂU”. Acesta era Grivei numai că,
mie mi se părea cel mai bun câine din
lume. La poartă la mamare se adunau o
grămadă de femei, stăteau care, cum
apucau, mamare, întotdeauna pe bancă,
veneau și copii să ne jucăm. La început
stam să ascultăm toate știrile din sat.
– Auzirăți, fă, că Leana lu’ Butoi se
mărită? spunea țața Floarea lu’ Zdrâncă.
– Da’ de Gât Lung ce mai știți? Mai
zace? se trezea și Măria lu’ Împîratu săntrebe.
Noi, copiii, săturați de atâta
sporovăială, fugeam să jucăm un pituluș în
înserarea și liniștea care cuprindeau încet
satul.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 50