Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

p r o z ă
proză 30
Ursuleţul de pluş
I. LA ȚARĂ
Daniela Tiger
Întotdeauna mi-au plăcut ursuleții de
pluș, cei ale căror membre sunt flexibile să
le pot roti după voința mea, cei maro cu
ochi negri, exact ca acesta pe care-l țin la
piept din imaginea copilăriei mele. Cu el îmi
petreceam cel mai mult din timp, cu el
adormeam seara strângându-l, protector, la
piept. Acel ursuleț încă se lăfăie pe patul
dintr-o cameră unde, acum, nu mai doarme
nimeni alături de o păpușă ale cărei
picioare stricate au fost înlocuite, de tata,
cu trei crăcane de lemn.
Mă jucam în fel și chip, scorneam tot
felul de jocuri. Eram scenarist, regizor și
actor, mă maimuțăream schimbând
tonalitatea vocii pentru fiecare păpușă careși
intra în rol. Înainte de a pleca undeva,
părinții mă-ntrebau ce-mi doresc să-mi
aducă, iar eu, fără doar și poate,
răspundeam: un ursuleț. Țin minte că și lui
Moș Crăciun, pe-atunci Moș Gerilă, tot
ursuleț îi ceream. Ursulețul meu se leagă
de amintirea bunicilor, tatamare și mamare.
Locuiau la țară, erau recunoscuți ca oameni
cu carte și aveau o droaie de fini. Cine avea
ceva de scris, oficial sau nu, la tatamare
venea. Doamne, cât de frumos scria!
Unduia slovele, le împodobea cu flori de
aveai impresia că foaia de hârtie se
transforma într-o față de masă frumos
brodată. Știa toate legile și citea… și
citea… Lua cărți de la biblioteca satului cu
brațul, apoi, una câte una le devora. Seara,
se așeza pe pat, astfel ca lumina lămpii,
atârnată de un cui, să-i cadă pe carte,
potrivea fitilul și se rezema de peretele
îmbrăcat cu o carpetă înfățișând o fată
întinsă pe iarba verde cu o mână
sprijinindu-și tâmpla, țesută la război de
mamare și cu ochelarii pe nas, dădea foaie
după foaie. Din când în când ne citea și
nouă spre încântarea mea. Nu suflam, nu
răsuflam, aveam toate simțurile încordate
ca să nu pierd ceva din prețioasa povestire.
Mai târziu, când la rândul meu am
descoperit taina magică a literelor, citeam și
eu. Ce mândră eram și cât de mare
importanță dădeam momentului! Mare
ciudă mă cuprindea când, neatentă, mă mai
împiedicam de un cuvânt! Aș fi vrut să nu
se mai termine seara și să nu mă trimită la
culcare, dar mamare îmi dădea cănuța mea
cu lapte de capră și știam ce urmează.
Cănuța mea, albă cu un mănunchi de
flori pictate pe-o parte cu formă ușor
conică, m-a însoțit toată copilăria. Și acum,
mă minunez cum n-am spart-o. Mi-ar fi
părut rău! Spre seară, când mamare
mulgea capra, stăteam nerăbdătoare să se
umple oala. Nu așteptam să-l fiarbă, nu,
beam laptele cald plin de spumă, făcândumi
mustăți și râdeam zgomotos, iar buna
mea mamare mă dojenea prefăcut, abia
ascunzându-și râsul. Nici nu știu ce-o
amuza… mustățile din spuma laptelui sau
râsul meu sănătos de copil fericit? Avea
multă răbdare cu mine, trebuia să ma nasc
băiat, făceam toate năzbâtiile posibile, iar
ea, se enerva foarte rar. Era femeia de
modă veche care-mi spunea:
– Prin fața omului nu se trece!
49
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013