Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

p r o z ă
Am privit la altă masă: aici era o
femeie singură. Am început să o privesc cu
atenţie. Era foarte deocheat îmbrăcată şi
exagerat de machiată. Iniţial am crezut că
acestea sunt gusturile ei şi m-am ferit să o
judec. Am început apoi să îi studiez
gesturile şi mimică, încercând să fac
abstracţie de şliţul foarte mare din fustă
lungă, roşie şi de decolteul foarte adânc din
bluză transparentă care mai mult arăta
decât ascundea. Privea într-un punct fix în
timp ce trăgea dintr-o ţigară fină. Expresia
feţei îi trăda o dezamăgire şi o scârbă faţă
de oameni, de societate în general. Părea
că e ferm convinsă de absenţa laturii
afective la oameni. Deşi o priveam cu
insistenţă nu m-a observat. Se uita mereu
în acelaşi punct fix, fără să dea senzaţia că
ar avea unde să se ducă după ce ar
termina pachetul de ţigări şi paharul de
whisky. La un moment dat a ridicat ochii şi
a început să privească pe geam, aşteptând
parcă pe cineva.
Un bărbat de vreo 55 de ani a păşit în
cafenea şi s-a aşezat la masa de lângă
mine. A comandat o cafea apoi a început,
asemeni mie, să o privească pe
necunoscută în roşu. Nu mi s-a părut nimic
ciudat în asta până ce l-am văzut ridicânduse
şi ducându-se la masa ei. Din păcate nu
am auzit ce au vorbit. În schimb esenţialul a
fost că după un scurt schimb de cuvinte
bărbatul a revenit la masa lui, şi-a luat
haina de pe spătarul scaunului, a achitat
nota de plată a femeii şi au plecat
împreună. Ultimul lucru pe care am putut să
îl observ la ea a fost mersul. Deşi încerca
să fie elegant ducea mai mult spre
provocator. Atunci am înţeles: era o
prostituată. Nu mi s-a părut ciudat că avea
de lucru şi ziua, deşi majoritatea oamenilor
asociază termenul „prostituată” cu o femeie
care stă noaptea, la colţul unei străzi şi
opreşte maşinile pentru a agăţa bărbaţii de
la volan. Nu... nici pe departe! Le poţi găsi
oriunde. Chiar şi la teatru sau la
filarmonica. De ce? Simplu... pentru că ele
se consideră femei normale şi ca atare au
dreptul să frecventeze orice locuri vor. Nu
sunt o persoană pesimistă, contrar
impresiei pe care o lasă aceste poveşti.
Văzând atâtea nenorociri şi încercând să le
accept am înţeles ceva: aşa cum albul are
partea lui de negru şi negrul are o tentă de
alb. Astfel, orice lucru ce ţine de viaţă, deşi
poate părea negativ, conţine sigur şi o parte
pozitivă. Secretul e să nu te cramponezi de
răul din exterior şi să pătrunzi tot mai spre
interior unde vei găsi un izvor de bunătate.
Întreaga lume e o minune, şi noi parte din
ea. Dacă îmi doresc ceva momentan?
Poate un strop de înţelegere din partea
celor din jur. Nimic mai mult. Pentru că din
înţelegere izvorăşte şi respectul şi
dragostea şi bunătatea. În schimb mi-ar
plăcea să pot să schimb lumea în bine,
doar pocnind din degete. Ar fi atât de
simplu... şi ne-ar scuti de atâtea şi atâtea
suferinţe deşarte. Însă nu se poate.
Zi de zi cunosc oameni noi. Mi-ar
trebui ore întregi ca să le imortalizez
poveştile, problemele, suferinţele. Privind în
mod obiectiv problema am ajuns la
concluzia că suntem nişte creaţii extrem de
ciudate: vrem să fim înţeleşi de alţii când de
fapt nici noi nu ne înţelegem; ne dorim
armonie, când noi creăm haos; vrem
dragoste când noi urâm. Însă dacă nu am fi
atât de complicaţi ne-am plictisi prea
repede unii de alţii. Şi am ajunge şi aşa la
ură, la războaie, la moarte. Sper să vină
ziua în care omenirea să privească în urmă,
spre aceste timpuri tulburi şi să se întrebe:
„Cum am putut fi atât de nepăsători? Cum
am putut să ne urâm atât?” Voi încerca
toată viaţa mea să diminuez timpul până la
această zi. Iar dacă nu voi reuşi să schimb
nimic, voi muri împăcată cu gândul că am
încercat, spre deosebire de alţii care s-au
mulţumit să se plângă doar de traiul lor,
fără să facă însă nimic.
Mai ieri vorbeam cu o persoană dragă
mie despre acest lucru şi nu îmi dădea
dreptate, pe motiv că această lume nu
merită efortul meu. Dar asta e o altă
poveste...
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 44