Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

ii m p r e s ii ii
impresii – lecturi în foileton 64
CÂND POEZIA VINE DIN
IMPERIUL CERESC
Şerban Codrin
Pretutindeni în lume se scrie din
abundenţă poezie, cu toate că în librării, la
raft, nu se găsesc volume de versuri. Când
se întâmplă, cărţile se află sub numele unor
autori clasici, din alte veacuri, sau abia
clasicizaţi. Întotdeauna, la fel ca astăzi, pe
de o parte se scrie, pe de altă parte se
proclamă moartea poeziei. Totuşi,
supravieţuieşte datorită încăpăţânării
spiritului uman de a continua pe o cale
considerată de prea mulţi închisă,
terminată.
În sesolul XX, un ultim pretendent la
un loc în viaţa literară, la bucuriile
„cuvântului potrivit”, are aproximativ
şaptesprezece silabe, se caligrafiază cu
ideograme într-o singură coloană de sus în
jos, sau se tipăreşte, pentru a fi citit de la
dreaptă spre stânga. Scris cu alfabet latin,
se compune din trei versuri scurte, sau, în
aşezare liniară, într-un singur vers lung. Se
numeşte haiku şi a emigrat din Japonia
spre occident, a fascinat şi a devenit copilul
mai mult răsfăţat decât înţeles al poeziei din
secolul tocmai terminat.
Dacă se renunţă la necesară
supradimensionare vizionară, filosofică,
simbolico-religioasă, haiku are lipsa de
şansă de a eşua într-o observaţie,
consemnare plată, simplistă a realului,
coborând de la nivelul înalt de artă la
subsolul unei improvizaţii. În Japonia
clasică, extrem de respectuasă în ceea ce
priveşte tradiţiile, numai maeştrilor le era
îngăduit să compună, în mod independent
sau în grup, poezie, renga, unde prima
strofă era un hokku, strămoşul unui haiku
de azi.
Cu toate acestea, neprofesioniştii,
profanii transformaseră compunerea unei
înlănţuiri, haikai, în joc de societate, însă
totul se petrecea în limitele unei minimi
iniţieri, în caz contrar, funcţiona interdicţia
să nu se atingă nimeni de lucrurile
considerate sacre, aşa cum, înainte de a te
aşeza civilizat la masă, te speli pe mâini.
Astăzi, oriunde în lume se tipăresc un
fel de bijuterii bibliofile, pe hârtie de cea mai
fină calitate, filigranată, multicolorată, de
multe ori cu ilustraţii speciale numite haiga,
iar îndărătul celor cinci, şase cuvinte eşti
invitat să cauţi esenţialul, adică poezia,
care, de prea multe ori, ne lasă nedumeriţi.
Astfel se descoperă sau se pierde
încrederea în haiku.
În creaţia poeţilor iniţiaţi, haiku este un
poem în formă fixă, purtător al unui lirism
obiectiv, extrem de fragil şi sugestiv. Invers,
în cazul poeţilor mai puţin experimentaţi,
dar ambiţioşi, răzbătători, se înlocuieşte
arta poeziei cu meşteşugul tipografic sau cu
alte trucuri, inclusiv mediatice. Astfel,
aparent poemul de numai 17 silabe, sau
aproximativ, devine o pradă uşoară în calea
fanării, a distrugerii, sau, pur şi simplu, a
compromiterii.
Atunci, cum ieşim din impas, dacă,
încoronat cu o glorie exotică, fragedul haiku
eşuiază ori de câte ori este cultivat cu totul
altfel decât în spiritul celei mai înalte poezii
pure?
Ce facem cu micile poeme valoroase
rătăcite printre pagini de cărţi şi reviste? Nu
ar fi păcat să le abandonăm în labirinturi?
Câtă vreme marile personalităţi
poetice, inclusiv creatorii de haiku, îşi au
singure de grijă, prin însăşi amploarea
viziunii creatore şi prin propriul spirit critic,
pentru restul autorilor, mulţi ocazionali,
unica şansă rămâne antologarea prin
selecţii foarte exigente, nicidecum difuzarea
prin volume personale.
Prima virtute a maeştrilor niponi a fost
modestia, ceea ce nu se poate spune cu
mâna pe inimă despre orgolioşii aspiranţi
occidentali, dispuşi să cucerească dintr-o
lovitură lumea haikuului, aşadar, selecţia
riguroasă este călăuza cea mai sigură, de a
nu rătăci calea poeziei.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 102