Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

REDACȚIA
C H r o n o s -- Peniţa de aur
Revistă de cultură
Fondată la Constanța, martie 2013
Lunile septembrie-octombrie-noiembrie 2013, anul I, numerele 7-8-9
ISSN 2286 – 1963
ISSN-L 2286 – 1963
Apare sub egida Editura Editgraph
Editor S.C. Editgraph S.R.L..
fdt. Filantropiei nr. 37
Tel. 0725.54.99.15; 0724.53.43.29
DIN CUPRINS
Fondator revistă: Lenuş Lungu
Director: Nicolae Vasile
Redactor şef: Ioan Muntean
Redactor şef-adjunct:
Trandafir Simpetru, Nicolae Doftoreanu
Redactori: Lenuş Lungu, Petre Ioan Creţu,
Eugenia Enescu, Doina Bârcă (secretar
literar - Fundația literar istorică Stoika)
Secretar de redacţie: Lenuş Lungu
Corectură: Eugenia Enescu, Ioan Muntean
Colaboratori: Ion Ionescu Bucovu,
Trandafir Sînpetru
Partener: Grai românesc,
Fundația literar-istorică STOIKA
Grafica: selectare foto web Ioan Muntean
Coperţi: Ioan Muntean
Tehnoredactare (Design & DTP): Ioan Muntean
Revista culturală CRONOS ~ Peniţa de Aur
poate fi citită pe site-urile Cronopedia, Ecoul
românilor, Clubul Cafeneaua literară
Email: izvordecultura@yahoo.com
Telefon: 0737161678, 0763450054
Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot
face pe adresa de email:
izvordecultura@yahoo.com.
Responsabilitatea privind conținutul textelor
publicate în revista CRONOS – Peniţa de Aur –
Izvor de cultură aparţine în mod direct autorilor
care le semnează, în numele libertății de
exprimare.
Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi
difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate
pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri
necomerciale.
Agafia Dragan 12
Ana Munteanu Draghici 14
Bota Lucian Victor 15
Claudia Cioca 43
Constantin Nicolae Gavrilescu 16
Cornel Balaban 11,104
Daniela Tiger 49
Diana Olteanu 25, 26
Doina Bârcă 24
Elena Buldum 11
Florin Giurca 52, 56, 91
Ganea-Christu Ioan 51
George Coşbuc 96
Helene Pflitsch 45
Ioan Muntean 39-42, 59
Iolanda Şerban 14
Ion Gabriel Puşcă 103
Ion Ionescu Bucovu 9, 38
Ion Pachia – Tatomirescu 66
Jane Fonda 37
Lenuş Lungu 27, 59, 31, 76
Lili Negulescu 15
Luca Cipolla 84-85
Maria Apetroaiei 71
Mihai Kanuti 23
Nicolae Doftoreanu 36, 82
Nicolae Vasile 3, 99
Olga Văduva 80-83
Olguţa Trifan 20
Ovidiu Cristian Dinica 69
Petre Ioan Creţu 17-18
Picerea Oana 11
Popescu Carmen Georgeta 21, 79
Sorin Tudor 29
Şerban Codrin 102
Ştefan Dima 22
Trandafir Simpetru 8, 13, 26
Valerian Mihoc 87
Vasile Popovici 19, 86
Victor Martin 6
Virgil Stan 60, 63
Voican Marin Ghioroiu 19
Walter Ghicolescu 77, 78
Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013 2

e d ii tt o r ii a ll
editorial 3-4
Dansul
Nicolae Vasile
Dansul, această îmbinare a fizicului cu
psihicul care crează adevărate rezonanţe
de trăire, a existat de când este lumea.
Printre cele mai vechi imagini ale
colectivităţilor umane le reprezintă pe
acestea dansând. Beneficiile dansului
pentru om, ca descărcare fizică şi mentală,
s-au impus instinctiv.
În copilărie nu aveam o prea mare
aplecare către dans. Mergeam duminica
după amiază la „horă”, aşa era numită în
sat manifestarea săptămânală care se
desfăşura la Căminul Cultural şi care aduna
aproape toată suflarea localităţii, pe cei apţi
de dans în sală iar privitorii pe margini,
preocupaţi mai ales de bârfe. Nu făceam
parte din nici o categorie, însoţeam acolo
pe surorile mele mai mari care dansau.
Probabil, dansul nu le consuma toată
energia tinerilor de acolo, şi nici nu le cizela
prea mult mintea, că de regulă se termina
cu o bătaie ca în filmul „Şapte păcate”.
Primul semn al atracţiei pentru dans a
apărut la o nuntă. Eram într-o dublă
vacanţă, de la şcoală, după clasa a zecea
de liceu, dar şi de la spital, unde eram
internat de lungă perioadă de timp în urma
unor complicaţii pornite de la o lovitură
primită la un meci de fotbal. Internarea era
întreruptă din când în când, când situaţia
medicală o permitea. În acea vară o
cunoscusem la Mangalia, unde venise doar
pentru un scurt sejur, pe Vera, o fată
blondă, cu aspect de păpuşă şi o privire
adâncă. A fost o dragoste la prima vedere
de ambele părţi. Viaţa a fost însă de altă
părere! Ea s-a întors la Bucureşti unde şi-a
continuat studiile iar eu, după o scurtă
şedere acasă, la ţară, a trebuit să mă întorc
la spital deoarece situaţia medicală se
înrăutăţi-se brusc. Eram deprimat de două
ori, odată că pe termen lung relaţia cu Vera
nu putea continua decât pe cale epistolară,
iar a doua oară că pentru a nu ştiu câta
oară o aparentă îmbunătăţire a stării de
sănătate se dovedea a fi iluzorie.
Tata, care nu prea ne răsfăţa cu multe
cuvinte frumoase, era un om dur, a
observat totuşi starea mea şi m-a luat cu el
la o nuntă. Mama evita să îl însoţească şi
căuta motive de a evita participarea la
astfel de evenimente pentru că de obicei se
îmbăta şi strica toată frumuseţea petrecerii.
De regulă toţi făceam la fel, din aceleaşi
motive. Totuşi, atunci am mers cu el. După
câteva pahare de fiecare parte, a intrat la o
„sârbă” de nu mai puteam să-i urmăresc
picioarele cu privirea. La vârsta lui, trecuse
bine de cincizeci de ani, avea o viteză şi un
ritm în modul în care dansa încât am rămas
fascinat urmărindu-l. Decsopeream la el un
aspect pe care nu-l cunoscusem până
atunci. Evident că întoarcerea acasă s-a
făcut în mod tradiţional, cu el beat criţă, dar
şi eu eram la fel. În ceea ce mă priveşte, o
făcusem intenţionat. Primirea de acasă a
fost pe măsură, doar că acum nu mai era
singur în boxa acuzaţilor. Fiind anterior, de
nenumărate ori, în tabăra acuzatorilor, mă
simţeam foarte rău în rândul celor puşi la
zid, iar el mă folosea ca avocatul său, ceea
ce îmi înrăutăţea şi mai mult situaţia.
Această situaţie, penibilă în felul ei, a
trezit în mine gustul pentru dans.
Deocamdată doar pentru privit. Aş fi vrut ca
odată să pot dansa, aşa cum am văzut
atunci că o făcea tata! Rămăsesem sensibil
la microbul dans, dar nimic nou nu a apărut
până prin ultimul an de facultate.
3
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

e d ii tt o r ii a ll
Se întâmpla tot la o nuntă! Se mărita o
soră a mea mai mare, la Chitila, lângă
Bucureşti. La un moment dat, în programul
specific al tuturor lăutarilor de nunţi, s-a
ajuns la o „sârbă” care mi-a readus în minte
nunta precedentă. Tata nu era acolo. Nu
agrea acea căsătorie şi nu a vrut să
participe! Toţi au răsuflat uşuraţi, evitânduse
astfel un posibil scandal pe care-l putea
stârni acolo. Mă simţeam foarte bine şi
ceva din mine m-a împins în horă. Nu mai
dansasem niciodată în viaţa mea. Îmi era
ruşine, aveam impresia că toţi se uită la
mine. Mi-a trecut repede şi m-am trezit. Mă
aflam în vârtejul dansului şi aveam ceva din
mişcările care mă încântaseră la tata cu ani
în urmă. Nu ştiu de unde veniseră, parcă le
ştiam dintotdeauna! Am dansat în acea
seară până la epuizare! Aflam prin propria
fiinţă mirajul dansului. Mărimile fizice şi
psihice se suprapun şi se întrepătrund dând
o senzaţie de împlinire multiplă prin
descătuşarea unor energii ascunse până
atunci. Pare că te goleşti de ceva şi te
umpli de altceva, ajungând la acea
schimbare pe care de multe ori o cauţi şi nu
reuşeşti să o găseşti. Când îţi revii, lumea ţi
se pare altfel şi ai un sentiment de
împlinire!
În acelaşi an, de Revelion, petrecut cu
câţiva colegi de facultate la Restaurantul
Cumpăna de la capătul Lacului de
acumulare Vidraru, pe Argeş, s-a făcut un
concurs de „sârbă” pe principiul câştigă
ultimul care rămâne în picioare. L-am
câştigat şi am devenit astfel un profesionist
în aşa ceva! Nu am ratat apoi nicio ocazie
de a dansa! Face bine!
*
A trecut mult timp de la aceste
întâmplări! Viaţa mă adusese în poziţia de
conducere a unui institut de cercetări, foarte
mare şi greu. Cum, după 1989, totul se
discută, se negociază, se contestă, nimic
nu se decide, eram de circa un an în
negocierea Contractului Colectiv de Muncă
cu Sindicatele. Părea că nu se mai termină!
Este suficient să ceri părerea a câteva
persoane şi o să fii uimit de câte variante
apar! Dar când este vorba de mii de
oameni!
La un moment dat vine la mine
viceliderul sindicatului, o doamnă, care îmi
face o propunere:
– Domnule director, am o propunere
pentru a ieşii din impasul cu negocierea!
Nu neg că am şi eu un „mic” interes în
această propunere.
– Abia aştept!
– Avem sala mare de festivităţi, de pe
vremea comunismului. Atunci se făceau
festivităţi, dar acum stă mai mult degeaba.
Ce părere aveţi dacă facem acolo un club
de dans?
– Şi credeţi că asta va rezolva
blocarea negocieri?
– Ştiţi cum e! La negociere mai dă
unul, mai lasă altul! Eu îmi asum sarcina
să-i conving pe ai mei. Sunt mulţi salariaţi
interesaţi. Au copii, nepoţi care merg la
diverse şcoli, cluburi de dans. Ar prefera să
vină aici. Dacă se vor face nişte facilităţi
poate şi preţurile vor fi mai mici!
– Referitor la sală, nu este o
problemă, dar trebuiesc mult mai multe
altele! Trebuie să se ocupe cineva de
administrarea unui asemenea club şi este
imposibil să facem angajări, acum când noi
facem disponibilizări. Voi, Sindicatul, ştiţi
mai bine ca mine acest lucru. Trebuie un
profesor sau antrenor, cum s-o numi!
– De administrarea clubului o să ne
ocupăm noi, Sindicatul, fără a cere nici un
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 4

e d ii tt o r ii a ll
ban, iar antrenor o să căutăm la cluburile
unde sunt copii acum. Cred că o să găsim
unul bun!
– Batem palma! Dar, vreau acordul
liderului Sindicatului, nu este suficientă
înţelegerea noastră.
– Este treaba mea. O să-l obţin.
– Apropo, care este „mic”-ul tău
interes în această iniţiativă?
– Este şi fica mea dansatoare şi prefer
să se antreneze aici nu să cutreiere tot
Bucureştiul!...
Şi aşa stau eu până seara târziu la
serviciu. Plecăm împreună.
deschizi tot sufletul. Dacă ar fi ieşit prost m-
ar fi acuzat apoi de cine ştie ce interese aş
fi avut!
idei.
Am pornit la implementarea acestei
După ceva timp, cu eforturi din toate
părţile, fără nici un cost bănesc din parte
instituţiei, s-a format o echipă care avea să
sperie România cam o jumătate de
deceniu, la începutul mileniului trei.
Când există pasiune, disponibilitate la
efort, înţelegere şi ceva noroc, se produc
minuni!
Copii şi nepoţii salariaţilor noştri
făceau impresie bună pe la cluburile unde
erau ei anterior, întâmplător, în acel
moment, şeful Serviciului Transporturi de la
Institut, Marian Istrate, era Secretarul nou
înfiinţatei Ferderaţii Române de Dans
Sportiv, care l-a convins pe Viorel Năstase,
Preşedintele Federaţiei, să fie antrenorul
nostru, Mihai Petre, care avea un văr în
Institut şi Raluca Dumitrache, al cărui tată
era salariatul nostru, au constituit nucleul
de pornire al Clubului Terpsidava-ICPE. Cei
doi dansatori de excepţie au format un
cuplu de succes care a câştigat cam tot ce
se putea câştiga la nivel naţional în acea
perioadă.
Ulterior au apărut la club şi alţi copii
talentaţi care au cucerit titluri de campioni
naţionali.
Profesorul Viorel Năstase, printre
foarte puţinii doctori în dans din România,
este acum la Universitatea din Piteşti, Mihai
Petre participă la realizarea de emisiuni de
televiziune, unde mai mult vorbeşte decât
dansează, deşi el dansează mult mai bine
decât vorbeşte, ceilalţi îşi văd de viaţa lor,
lăsând în spate o poveste de succes, ca pe
o amintire frumoasă pentru toţi.
Nu i-am spus nimic de pasiunea mea
pentru dans! Nu vroiam să-i creez aşteptări
prea mari. Învăţasem, ca om de conducere,
că faţă de Sindicat nu este bine să-ţi
5
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

e s e u
eseu 7
EMINESCU,
CONTEMPORANUL
Victor Martin
Aşa cum Caragiale este
contemporanul politicii actuale, Eminescu
rămâne contemporanul poeziei române
dintotdeauna şi de oriunde. Nu e
exponentul metafizicii în literatura noastră,
ci metafizica însăşi.
Cei ce nu sunt capabili să-şi
recunoască antemergătorii nu există; chiar
din cauza asta. Cine nu-l înţelege pe
Eminescu nu se poate înţelege pe sine.
Faptul că nu se minte în fiecare zi la fel nu
e o scuză; adevărul trebuie ocrotit să nu
devină minciună.
Mihai Eminescu există în primul rând
pentru că nu a negat pleiada de poeţi,
naratori sau critici, care au mers pe
dinaintea lui, către el. Un epigon există doar
dacă afirmă un pachet de mijloace literare
specifice unui maestru, iar Eminescu a avut
sute de pachete de mijloace specifice
divers colorate.
Trăim o civilizare întoarsă pe dos.
Dacă, de obicei, trecutul e glorios sau
perceput astfel şi prezentul josnic, astăzi
trecutul e şters cu buretele şi ultimul fel de
poet se crede buricul Pământului.
Încercarea de a scrie lucruri inspirate cu
orice preţ, cu orice preţuri, fără să ai talent,
e ca şi cum ai căuta să-ţi aminteşti dacă ţiai
luat pastilele de stimulare a memoriei.
Cei care neagă azi poetul Mihai
Eminescu nici nu ştiu prea bine ce sunt:
nebuni sau proşti? Ei se leagă la cap fără
să aibă. Geniul unora nu deranjează decât
oameni deja deranjaţi; abia atunci când îşi
încordează muşchii se vede cât sunt de
inteligenţi. Atâta timp cât unul dintre noi e
necivilizat, suntem cu toţii necivilizaţi.
Criticii lui Eminescu încep prin a fi
plătiţi să spună anumite lucruri, cu speranţa
că, după un timp, vor fi plătiţi pentru a nu
mai spune exact aceleaşi lucruri. Sunt
simpli meseriaşi; n-au idei, dar sunt atât de
orgolioşi încât nu le acceptă pe ale altora
nici dacă le primesc de-a gata. Spun ce
cred, fără să creadă ce spun.
A fi altceva, a fi altcumva, a fi mai bun,
nu înseamnă să negi scriitorii ce ţi-au
premers, ci să te ridici măcar până la nivelul
lor, dacă nu poţi să-i depăşeşti.
Literatura română e un eşafodaj pe
care eşti sau nu eşti. Nu poţi fi scriitor
român în afara literaturii române. Nu poţi fi
scriitor român decât printre scriitori români,
indiferent dacă aceştia te plac sau te
ignoră.
Dacă, în orgoliul tău morbid, negi
scriitorii români din jurul tău şi cauţi să-ţi
coşi etichetă de scriitor român între scriitorii
Europei sau întregului Pământ, direct, eşti
în aer. Numai pe cei deştepţi îi deşteaptă
străinătatea. Un premiu internaţional sau
altul nu te face mai scriitor dacă nu te face
mai român. Mihail Eminescu a înţeles acest
lucru. Lucrurile simple se înţeleg mai greu.
Eminescu nu e un poet oarecare, uşor
încadrabil în timp. E monedă de schimb;
când apar unii, sunt „emineşti” ai literaturii
române, cum criticii lui nu sunt critici
oarecare, ci „eminescologi”.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 6

e s e u
Dacă de contemporani mai poţi face
abstracţie, din interes meschin, orgoliu,
prostie, nebunie sau cine ştie ce altceva, de
înaintaşi nu poţi face abstracţie. Aceştia
sunt de piatră; nu-i poţi clinti. Poţi, cel mult,
să-i aşezi altfel, să imaginezi noi ierarhii ale
trecutului, dar numai o minte bolnavă poate
nega vreuna dintre valorile înaintaşilor.
Nu eşti mai bun negându-l pe Mihai
Eminescu, cum văd că fac foarte mulţi
trăitori ai zilelor noastre. Eşti mai bun dacă
demonstrezi asta semenilor tăi, dacă
reuşeşti să le arăţi că ai mai mult talent şi
mai multe idei. Şi mult mai mult bun simţ.
Oricine poate scrie o carte, dar numai
talentul te poate face ca această carte să
fie de bun simţ. Bunul simţ este ingredientul
necesar cărţii care vrea să fie citită. Altfel,
confundăm scriitorul adevărat de scriitorul
de vagoane sau reţete medicale.
Şi nici aceste lucruri nu sunt de ajuns.
Pentru simplul motiv că, dacă te tot întreci
cu semenii într-ale scrisului, ajungi să fii
convenţional sau lipsit de originalitate.
Eminescu e contemporan cu noi chiar
şi prin faptul că a trait într-o epocă în care
s-au întâmplat foarte multe lucruri, similară
cu cea pe care o parcurgem acum. Cine nu
scrie azi cărţi, ori e tâmpit, ori mai mult
decât atât. Societatea noastră cunoaşte un
suflu nou; acesta vine dinspre Koslodui.
Un scriitor adevărat nu face din scris o
competiţie sportivă. Competiţiile sportive se
fac pentru premii, iar premiile în literatură
nu reflectă decât în mică măsură valoarea
adevărată.
Nici clasificările arbitrare ale criticilor
contemporani nu ne pot aşeza acolo unde
ne e locul.
Mihai Eminescu a trăit o tragedie prin
faptul că şi-a înţeles criticii, iar aceştia nu l-
au putut înţelege pe el. Criticii cataloghează
doar ce pot înţelege; tristeţea lor e veselia
fără rost. Geniul e ceva de neînţeles.
Eminescu nu poate fi vârât în nici un canon.
Dacă nu poate fi măsurat de minţi înguste,
convenţionale, mulţi au impresia că poate fi
lăsat pe dinafară.
Nu poate. Există oameni care îl citesc
încontinuu. Când dai peste un geniu, simţi
nevoia să-l reciteşti tot timpul. Geniul îţi
relevă noi şi noi valenţe.
Paradoxal, cu cât e citit mai mult,
Mihai Eminescu e din ce în ce mai
proaspăt.
Nici criticii timpului său, nici cei ai
zilelor noastre, nu pot ştirbi ce a construit
trecerea timpului. Primăriile şi uniunile de
scriitori înalţă false statui. Doar trecerea
timpului înalţă statui adevărate, mai mari
sau mai mici. Mihai Eminescu este una
dintre marile statui adevărate.
Dacă este cea mai mare statuie sau
nu, prea puţin contează. Principalul e că nu
se poate urca nimeni pe soclul său, din
simplul motiv că soclul lui Eminescu e în
inimile noastre, nu la Ateneu.
Mihai Eminescu n-a avut nevoie să
facă parte din nici o societate sau uniune
de scriitori. Şi-a văzut de drumul său. Dacă
detractorii din veacul XXI vor să se suie pe
soclul lui Eminescu, să meargă pe drumul
acestuia, nu pe urmele poetului, ci înaintea
acestuia, le spun să-şi vadă de drumul lor!
Doar aşa pot ajunge undeva; istoria
literaturii nu se confundă cu literatura
istoriei.
7
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

e s e u
eseu 8
Scrieri de la
ţărmul mării
Trandafir Sînpetru
Antologia baladei culte româneşti poate fi
o posibilă istorie a poeziei noastre, într-atât de
reprezentativă se arată această specie în
literatura de azi. Aserţiunea implică cel puţin
două riscuri, întrucât termenul de baladă este
determinat istoric şi pentru că nici unul dintre
marii poeţi români nu a fost relevat ca structură
prin excelenţă baladească. La noi, specia s-a
construit târziu, abia odată cu Iancu Văcărescu
şi Gheorghe Asachi, atunci când Europa
descoperă febra romantismului iar specia la
care mă refer cunoaşte un extraordinar
reviriment, mai ales în nord.
Tipul sudic, cu formele sale fixe ajunse la
manierism, era compromis la această dată.
Revirimentul tipului nordic e , aşadar, tematic,
poetic şi nu artist. E momentul descoperirii
folclorului şi al sentimentului naţional. Poezia
română începe prin a-şi căuta substanţa şi nu
formele. Acestea din urmă sunt mai mult
instinctive şi, în orice caz amestecate. Chiar
dacă există conştiinţa baladei ca specie, ea nu-i
decât un suport extrem de fragil. Preocupările
pentru invenţie lipsesc.
Pe de altă parte, romantismul german, în
cadrul căruia se produce resurecţia
baladescului, atribuie acestuia funcţii nelimitate,
între care predomină revelaţia fiorului
elementar, a unei mentalităţi arhaice. Înainte de
a deveni o formă literară, balada este simţită ca
un ritual sacru. Ea se află în vecinătatea mitului.
Diferenţa dintre o asemenea concepţie şi cea
clasică, după care balada era un gen minor,
caracterizat printr-o tematică fabulativă, e
enormă. În general, teoriile literare au preluat
versiunea din urmă, astfel că şi în 1927, de
exemplu, Tomaşevski o menţionează, alături de
fabulă, sub denumirea de gen mic. Nu voi intra
în amănunte.
Important e faptul că până la izbucnirea
romantismului, balada cultă avea constituită o
istorie proprie, pe care literatur noastră nu a
recunoscut-o. Dar de nu i-a cunoscut istoria, ea
începuse prin a se afirma deodată cu afirmarea
tipului nordic al baladei, în plan strict formal, o
dată cu descoperirea poeziei populare. Aşadar,
poezia română începe să existe cu adevărat în
acelaşi moment cu reafirmarea baladei
respectiv cu triumful folclorului.
Uimitor e că infuzia poeziei populare, a
baladescului, respectiv, în lirica cultă, se face
încă de acum într-un mod foarte artistic.
Folclorul e stilizat, nu în sensul purificării
lexicale însă, ci ca viziune. Iancu Văcărescu,
bunăoară, preia unele elemente din mitologia
populară numai ca decor pentru a le investi,
apoi, cu funcţii alegorice sau, pur şi simplu,
pentru a-şi exersa, în asemenea cadre
convenţionale, ingeniozitatea.
O baladă,
rămâne în primul
rând o enormă
invenţie
lingvistică şi
ritmică. Nu se
observă nici o
preocupare
pentru genul ca
atare. Poetul nu are, cu alte cuvinte, conştiinţa
unui cod al speciei. Libertatea sa e totală în
tratarea subiectului. Iancu Văcărescu nu
întemeiază balada, de fapt, ci deschide, în
poezia cultă, cariera grotescului fantastic şi a
nocturnului. Iancu Văcărescu are o semnificaţie
strict literară, credem că Bolintineanu
dobândeşte un sens existenţial. Poetul se află
în plin fantastic.
Cavalcada, ca urmărire, înseamnă acum
o ruptură în ordinea existenţei, o fisurare bruscă
a realului. Salvează, aşadar, poezia din
eminescianismul formal şi leneş de la sfârşitul
veacului trecut prin înstrăinarea ei în epic.
Afirmaţia baladei înseamnă, aşadar, însăşi
resurecţia liricii. E o probă de vitalitate. Faptul
că cea dintâi baladă cultă românească de
excepţie este şi unul dintre primele mari poeme
ale literaturii noastre, poate fi o coincidenţă,
însă una semnificativă.
Balada ca indiciu al vitalităţii poeziei. Mai
târziu, tot într-o epocă de manierism, când lirica
se subţiază în purismul postbarbian, cerchiştii
întrevăd salvarea din nou în baladesc.
Resurecţia baladei e o categorie estetică antiromantică,
specifică liricii moderne.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 8

e s e u
eseu 9
Nicolae Steinhardt
- evreul care a
îmbrăcat haina lui
Hristos
Ion Ionescu-Bucovu
30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate
zilele...
Rezerva 821 a Spitalului Județean din
Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu
o zi înainte cu diagnosticul de angină
pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit,
povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la
mâna stângă, într-o stare de somnolență,
din care periodic revenea și comunica cu
cei prezenți...” A rămas singur cu părintele,
lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe
pat...ca să nu răcești lângă geam” - l-a
invitat Steinhardt. Văzând că i se
înrăutățește starea, Florian cheamă
doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le
spune părintele Nicolae surorilor care
încercau săi potrivească ecograful, nu vă
mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.”
Adresându-i-se apoi lui Florian: „Florian,
aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte,
am lumânare”. Și i-a aprins-o imediat,
spunând: „Liniștiți-vă părinte, am aprins
lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de
rugăciuni și caută rugăciunea care se
spune pe patul de moarte.” - i-a spus
părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a
întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav,
i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați
prietenii de la Rohia care sunt la masă!”
Când s-a întors de la telefon Florian, l-a
găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a
mai reacționat deloc.”
Corpul defunctului nu a fost dus la
morgă, a rămas până în jurul orei 22, când
a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus
la Mânăstirea Rohia.
Înhumarea rămășițelor pământești a
avut loc duminică 2 aprilie 1989, la
Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul
drum Alexandru Paleologu, Toader
Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian
Tănase, Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu
și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit
neâncăpătoare. Sute de oameni au venit
să-l conducă pe ultimul drum pe evreul
încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul
„Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a
ultimului deceniu din secolul trecut și chiar
de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în
țară și peste șapte în străinătate.
N. Steinhardt a fost scriitor, publicist,
condamnat politic și monah ortodox, atras
în egală măsură de literatură și muzică, cât
și de teologie și drept. Personalitate sa
efervescentă cu preocupări polivalente este
evocată de mai toți cunoscuții săi,
reprezentanți ai lumii literare și religioase,
oameni, colegi de închisoare de la Jilava,
parohi de la Rohia etc.
Născut în comuna Pantelimon în vara
anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu
Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl
era inginer, cu studii în elveția coleg cu
Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în
Pantelimon, încă de acum se alătură
ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se
confundă cu o poveste de dragoste: o dublă
îndrăgostire de biserica creștină și de
neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi
licența în drept unde își dă doctoratul cu
9
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

e s e u
lucrarea „Principiile clasice și noile tendințe
ale dreptului constituțional”.
Pentru că nu a aderat la revoluția
comunistă, a fost luat în evidența securității
în 1956. Chemat să depună mărturie
împotriva grupului „mistico-legionar” din
care făceau parte Constantin Noica, Dinu
Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12
ani muncă silnică, alături de Alexandru
Paleologu, Sergiu Al. George, Păstorel
Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta
Sadova. Va trece prin închisorie Jilava,
Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său:
„Dacă vei accepta să depui mărturie vei
avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă
vei refuza să depui mărturie vei avea zile
grele și nopți foarte liniștite”, a acceptat
închisoarea, decât să-și trădeze prietenii,
avea 47 de ani când închisoarea Jilava a
devenit pentru el „academie și altar”, celula
18 a închisorii avea să se transforme în
altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe
povestea dintre preotul Mina și noul ucenic.
După zile de ucenicie, scena botezului este
aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele
trebuincioase, mă înseamnă cu semnul
crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot
conținutul ibricului și mă botează în numele
Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De
spovedit m-am spovedit sumar: botezul
șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din
apă viermănoasă și din duh rapid”.
După 1964, când a ieșit din
închisoare, își caută loc într-o mânăstire.
Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în
monahism și îmbracă haina monahală.
Profilul intelectual și moral al lui Nicu
Steinhardt se regăsește în una din cele mai
rafinate metafore utilizate în „Jurnalul
Fericirii”, o sănătate spirituală
„adamantină” (Jurnalul Fericirii, 1991,
pag.8) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi
propune soluția infailibilă a credinței
creștine.
El a avut o viață grea, începută din
1940, când problema evreilor fusese pe
primul plan, după instaurarea comunismului
este înlăturat din Baroul avocaților din
București, din viața literară, a pierdut treptat
drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi
ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un
simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în
urma unui denunț al lui George Călinescu
(?!) este dat afară din postul de redactor al
„Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un
deceniu în anonimat, după ieșirea din
închisoare a prestat munci necalificate,
descărcător de marfă la Alimentara,
contabil, muncitor necalificat la o fabrică,
preda pe unde putea lecții de lumbi străine
particular, aflându-se permanent sub
supravegherea securității.
Rămâne de la N. Steihardt o lecție de
viață pe care tineretul ar trebui să și-o
însușească. Și ar trebui să se nască o
mișcare de masă care să lupte să nu se
mai repete asemenea urgii.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 10

p o e z ii e
poezie 13
Suflarea mi-ai
atins
Elena Buldum
Din gând în gând, din vis în vis
În brațe m-ai ținut o clipă,
Pe buze lin suflarea mi-ai atins
Cu a sărutului risipă.
Iar mantia ce înconjoară
Oraşul tot este tot gri.
Un turn maro se-nalţă-n zare,
Tuşeşte fum, calde reziduuri,
Şi pomii care-i stau în cale
Mor gălbejiţi şi plini de riduri.
Suflul e greu, praful îneacă
Tot ce respiră în oraş,
Am cana plină, gura seacă,
Privesc un „sat” sinucigaş.
Numai Penelopa
Din când în când, din dor în dor
Iubite, te mai tulbur și mai plâng
Cu-amare lacrimi, de-am să mor
Să mă regreți, sunt frunză și mă frâng...
Din ochi în ochi, din fir în fir
Mă scurg prin lacrimi ca de ceară;
Iubirea-i oarbă-i, o țes și o înșir
Când te aștept seară de seară.
Din nod în nod, din șir în șir
Iubirea-mi crește în spirale
Pe care le-mpletesc și le înșir
În pânză de iubire: ca un voal e!
Bolnav de oameni
Tu ai stins o candelă
Dar eu n-am de gând să mor
Şi mai am un fulger iute
Să mă risipesc din nor
Ştiu poteca din pădure
Dar mă-ncumet pe alt drum
Prin nesăţioase hornuri
M-am trecut scântei şi fum
Numai Penelopa toarce
Ţese pânze, crede-n vise
Şi orice s-ar întâmpla
Ea-l aşteaptă pe Ulise
Cornel Balaban
Picerea Oana
Prin geam murdar de vânt şi ploaie,
Dintr-o clădire de beton,
Văd oamenii ce curg şiroaie,
În haine triste de molton.
Oraşu-i îmbibat de boală
Bolnav e parcul de copii,
11
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
poezie 14
Nevoia de fericire
Agafia Dragan
M-am îmbolnăvit de tine
la capătul unui pod ştiut
mi-era frică să-l trec încât
m-am îmbrăcat în târziu
cu sufletul rezemată în tinereţile mele
purtai o umbră de pământ în gând
de tine şi mine ştiută
şi n-am mai cutezat
ochii tăi încolţeau ofilite lumini despleteau
un început de poveste uitată
pe ţărmul amintirilor îmbălsămate
peste plânsul răvăşit al renunţărilor
te-am aşteptat amorţită sub pasul toamnei
cu ritmul obosit o mască palidă
ascundea conturul de linii
subţiri şi imprecise al dorinţei
chemarea ta îmi tortura frica
braţul tău chip de cocor
m-a tras spre un fragil hotar
atunci au tresărit verile apuse
în nevoia de fericire.
Agafia Dragan
Şi totuşi...
Suntem bătrâni iubirea mea senină,
am început să ne ascundem în noi,
adulmecând aromele eternităţii
în netulburata mişcare a lumii.
Nu de moarte mi-e frică,
neputincioasă sunt să-mi frâng durerea,
să rabd cum trupul îmi curge-n ea.
Urmele ce le-am lăsat,
se destramă încet în uitare.
Trec paşi şi nu ne aud
înţepeniţi undeva la o barieră
sub aripa perenelor amintiri
păşim înapoi.
Se desface inima-n amare primăveri,
dar totu-i inutil, amândoi ştim că-i inutil,
fără rost să cerem sărutul aspru al vieţii,
înşelătoare liniştite ape
îşi poartă tumultu-n adâncuri.
Coboram pe un drum întunecat
şi totuşi în suflet răsună fântâni,
nesecate dorinţe.
Totul încape aici înlăuntru,
lasă-mă să-mi scald tristeţea
în tristeţea ta la capătul amurgului,
să răsărim într-un zâmbet,
cu disperarea sortită de lacrima uitării,
să adunăm din clipele rămase bucurie.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 12

p o e z ii e
poezie 15
Fără patimi
grele...
Cizelându-mi zâmbetul rotund
Pentru alt spectacol de final
Să asiste liber cine vrea
Cum m-adun încet, încet la mal
Şi cum cade-n mine încă-o stea.
Trandafir Simpetru
Mai avem lumină, mai avem,
Cât mai este încă nu se ştie,
Sau ne plângem viaţa-ntr-un poem
Ne iubim pe-o foaie de hârtie.
La un bar de noapte hai, hai să bem,
Să uităm de acuma ce-o să fie,
Să-l purtăm la brâu ca un totem
Să închidem visu-ntr-o cutie.
Cine se-ncumetă apoi
Altfel să viseze decât noi
Poate-o lume tânără şi nouă
Fără patimi grele şi păcate
Puritatea boabelor de rouă
S-o adune-n mâinile curate.
A căzut
speranţa...
Lacrimile serii
Trandafir Simpetru
Ai să rămâi iubito-ntr-un sonet
În ochii de cuvinte-ai să rămâi
Purtam iubirea-n paşi de menuet
Să-ţi aminteşti încet clipele dintâi.
Ne regăseam călcând grădini încet
Sorbind parfumul galben de lămâi,
Să le prefac în ptimi de poet
Şi-aveam speranţe vii la căpătâi.
Cădeau în taină lacrimile serii
S-acopere ruinile durerii,
Din carne iese ghimpele de ură
Povara ce-o purtam ca un blestem
Iubito, visul nimeni nu ţi-l fură
Te-aştept pe glas de ape şi te chem.
Trandafir Simpetru
Ce vrăjmaşă-i iarna dintre noi,
Cu cămaşa-i rece ne îmbracă
Am rămas înfriguraţi sub ploi
Zdrenţuită de -ndoieli, săracă.
A căzut speranţa în noroi,
Nu se ştie ce va fi şi dacă
Iarăşi o să vină înapoi
Ce amar de urme o să treacă.
Într-un cort de umbre mă ascund
13
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
Efigii pe retină
Iolanda Şerban
cu soarele ce arde pe muchii şi-n arcade
când dorul de verdeaţă începe să învie
cu lacrima de nouri ce-adânc în mare cade
îmi descompui luceferi... felie cu felie
efigii de iubire îmi miresmează chipul
în paralele sfinte şi-n splendide incinte
la capăt de privire muşcat îmi dai sărutul
cu ochii tăi sibilici şi gura prea fierbinte
e'o cavalcadă-ntreagă şi cumpătul se pierde
îmi răscoleşti în carne crâmpeie de trăire
pornirea ţi-e menire ce ştie să-mi dezmierde
plăpânde dar nestinse dureri de drăgostire
ne preumblăm prin vise şi legănăm suspine
avem pulberi de aur fixate pe retină
în torsul ăstor vremuri cu stări diamorfine
cuvintele sunt flori... pe foi de crinolină
cuvintele sunt flori pe foi de crinolină
păstrez pe deget versul... inelul de verbină
Marcel Seralio - Abstract
Cuvinte cheie
Ana Munteanu Draghici
Voi compune un poem folosind cuvintele
cheie ca însemn
CHEIA SUFLETULUI
Exista pentru suflet cheie?
Poate sa fie o scanteie,
O adiere de culoare
Surasul de izvor la soare.
Intreb pe Chronos daca stie
M-afunda in mitologie...
Si iau penita cea de aur
Sa ma-nsoteasca spre tezaur.
In suflet se naste fiorul
Cuvant inesmanteaza dorul.
Revista:Cronopedia
Imbratiseaza poezia...
Innobilata de cultura
Ce-o daruie literatura
Simtirea-i gata sa primeasca
Emotia din cuvant-cereasca.
Raspunsul la-ntrebare vine
Inscris pe-al gandurilor file:
Penita de aur cheie
Pe bolta sufletului zeie...
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 14

p o e z ii e
poezie 16
Zboruri adânci
Bota Lucian Victor
Te caut când... te
caut în...
demult timpul își roade oasele
pierdut pe alte meleaguri
caut tihna în zboruri adânci
la colțul ubghiului geometric
al lumii
dorul meu nu are ideal
paradoxal se pierde undeva
prin mine
și lumina are ferarastra îngustă
dincolo de pătrundere
nu se aude marea
dar se aude zborul
Lili Negulescu
Te caut în spinii suferinţei mele,
În rai-echilibru cu îngeri înflorit,
În neputinţa ce-mi biciue simţirea
Când ard pe umeri vâsc de dor mocnit.
Te caut în zăgazul bătut de-al vieţii val,
În mica mea arhivă cu dor şi-amintiri,
În dorinţele şi-n tresăririle toate
Când pun în terezie şi fapte şi iubiri.
Te caut cu degete de iască şi gheare,
În seara când mă ung cu mirul tau,
În licăriri nocturne fiorii s-aprind
Când te doresc în cortul trupului meu.
De când ţi-am decupat conturul masculin
Arde visul meu spre visul tău, amant,
Când pe umăr ai putea sa-mi fii vioară
Vis nevisat, în ritmul meu reverberant.
Te caut când... te caut în...
... somnul ce vine rob şi stăpân.
15
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
Acum când
toamna făurit-a
Paradis
Constantin Nicolae
Gavrilescu
Din norii grei,
când cenuşiu e cerul,
vor curge lacrimi mici
pe pomii desfrunziţi de vreme,
iar pe alei e-ntins în strat covorul
de frunze colorate-n fel și chip.
Tabloul
răvășit de vântul toamnei,
cu adieri caline, surde, reci,
deschide-n lume o minune,
ce doar cu sufletul să o petreci.
Mirosul reavăn îți îmbată simțul,
iar mici bobițe de mărgăritar,
sclipesc în dimineaţă
făurind misterul,
zâmbind stângaci
la cerul cel închis.
În zori, pe frunza arămie,
rămasă-n ici și colo-n pom răsleț,
îngheață și dezgheață toamna,
lacrimi de cer în dansu-i desuet.
Mă poartă pașii înainte,
acum, când toamna făurit-a Paradis,
cu sufletul încins de bucurie,
cuprins de doruri și de vis.
Din norii grei
doar apa cea mai pură
se varsă-n lacrimă din cer,
și scaldă cu nesaț tot în natură,
să curețe tristețea semenilor mei.
Melancolie de
toamnă
Constantin-Nicolae
Gavrilescu
Din pom cad frunze ruginite pe alei,
desprinse sunt de toamna cea rebelă,
le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,
printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.
Tresar la adierea vântului hulpav
și-un foşnet sec ajunge la ureche,
este tot vântul furios, cu-al său nărav,
ce răscolește totul fără de pereche.
Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat
și mă alint sub razele de soare,
privirea e atrasă de-un nor înnegurat
ce s-a ivit din neant azi în zare.
Pornește gândul meu pentru o clipă,
și cuget cum se scurge viața mea,
iar în adânc de inimă mi-e frică
că mult umbrită este soarta-mi grea.
Și totuși cred că toamna e pricina
cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,
sunt sigur că doar ea își poartă vina,
căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.
Tresar de câte ori adie vântul,
o frunză sau un zbor de porumbel,
se ştie de când Lumea și Pământul,
că vântul toamnei-i mai mereu rebel.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 16

e d ii tt o r ii a ll
Lasă drumurile să fugă
pitit între coperţi poemul aruncă cu toate cuvintele lui după tine
aşa l-am dresat în nopţile lungi ale iernii ademenindu-l cu vise nebune
lângă abator câinii luminii sfârtecă grumazuri subţiri şi albe
din când în când vin fluturi în picaj singurătatea e rea şi zgârie sub tâmplă
când se lasă întunericul mă întrebi dacă aş putea să îmblânzesc moartea
să o mângâi pe creştet sau s-o dau la bâlci în comedii
Petre Ioan Creţu
– îţi mai aduci aminte cum îţi împăturai tu iubirile cu morţile de-a valma?
mereu îţi încolţesc drumuri sub talpi drumuri de care nu ai nevoie
pe suflet îţi cresc regrete multicolore şi mucegai pe la colţuri
eşti prima femeie ce mi te-ai strecurat cumva febril pe sub piele
pe sub unghii până în până la amintirile cu zmei sau cu zâne
apoi te deschizi pentru toate poemele mele şi cele scrise dar mai ales nescrise
oare de ce sângele tău s-a pietrificat deodată şi de ce ţi se face pielea albastră?
lasă drumurile să fugă spre câmpia arsă de brumă
17
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
Nichita
Petre Ioan Creţu
faţa ta este acum numai os şi uitare
cenuşa uitării s-a aşternut peste toate e multă răzvrătire în cetate
cumva nici o lacrimă nu ne mai umezeşte pleoapa cerul e şi el vopsit
din înaltul lui demult nu se mai aude râsul tău...plânsul
cred că te-ai pierdut în cer printre îngeri şi demoni
– târziu în moartea ta un înger a plâns lacrimi amare lacrimi mânjite cu moarte din ochi reci
reci ca şi moartea tu eşti un poet viu Nichita dă-mi voie să-ţi scriu dă-mi voie să-mi tremure
mâna până când
până când vom ştii cu toţii că nimic nu ai iubit
mai mult decât poezia cuvintele limbii ăsteia aşezate temeinic
în matca de tine zidită cu sânge şi trudă
sădite în adâncurile ignoranţei călăului cu glugă neagră pe creştet
ca o zbatere între moarte şi puterea lor divină
poate pe Dora ai iubit-o la fel de mult
şi asta ţi-a ocupat toată viața
cuvintele tale şi semnele şi nodurile
au fost dăltuite în marmură pe furiş şi în întunericul nopţii
pentru noi erai Dumnezeul nostru
la fel de puternic
la fel de profund
până ai reuşit să-l sperii pe El Dumnezeul din cer şi din toate
– loveai cu bocancul mândru în podelele vechi şi cuvintele aşchii săreau până la cer
până la cer îţi săreau cuvintele şi febra lor ne cotropea ochii şi sufletul şi morţii până când
până când necuvintele mai ales au muşcat din tine
bucăţi mari de rană şi poeme
lovim cu fruntea ţărâna şi îţi cerem iertare îţi cerem iertare Nichita pentru neputinţa de aţi
împinge gândul
pe dealul Golgotei la nesfârşit cu aceeaşi încrâncenare cu sângele versului şiroind cu aceeaşi
iubire până când
până când după un timp plin de slavă și de plictiseală
ai plecat să mori şi tu puţin cu privirea azvârlită peste balcon
la bătrânul Gică un tei sprijinit de timp până la rădăcină
acopera-mi inima cu-umbra unui copac – desen în-creion de Corina Chirila
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 18

p o e z ii e
Epigrame
Cu oiştea-n gard
Nu-i decât sindrom retard,
cum instinctul îl tresaltă;
dă zelos cu bâta-n baltă
şi cu oiştea în gard.
Vasile Popovici
De la dom’ părinte-nvăţătură
Dom’părinte, din scriptură
Ne dă nouă-nvăţătură:
Să făcém ce zice însul,
Nu să fácem ca şi dânsul.
Ortu’ popii
Dăm lu’ dom’ părinte ortu’
Şi colivă, ba şi tort;
Nu ajunge în rai mortu’
Dac’- acilea n-a dat ort.
Stând pe cumpăna
dreptăţii
Voican Marin Ghioroiu
Iorga,-avu geniul ideii...
Să ne facă a-nțelege,
Cum s-ar defini o lege,
Nu cum o susțin mârlanii,
Pe care-i orbiră banii.
Legea-i barieră cu semnal,
Scrisă stă-n drepul penal:
„Pe sub care merg cățeii,
Peste care sar dulăii...
La care se opresc boii”
⁂
De câd conduc fariseii,
Botezând-o derbedeii...
La gât o poartă ca salbă
Și ne zic de la tarabă,
După cum au ei de treabă:
– Noi conducem, vă e clar?
Nu e neagră,-i călifar!!!...
– Legea-i barieră albă...
Ocolită-n mare grabă
De baronii cu proptele,
De sforari în șușanele
Și de potentații mari?
Toți o șleahtă de tâlhari!
Zise-un cetățean, timid,
Fără carnet de partid...
Și pe loc a fost umflat
C-a vorbit neîntrebat.
19
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
Aripă de înger
Olguţa Trifan
Umbră tristă,
suflet pur, aripă de înger.
Cuvinte, rugi fierbinţi,
strigăte ce imploră
înţelegerea,
ceva ce pare a-şi fi pierdut sensul,
ceva între starea de bine şi disperare.
Bătrânul, trist, îşi prelinge trup obosit,
acoperit cu zdrenţe de suflet,
pe aleile de ceară tomnatică.
Frig afară, frig.
Cuvintele zboară haotic,
izbind, cu furie, în ferestre închise,
ferestre deschise,
sub o boltă prea tristă, prea amară.
Viaţă cenuşie, dură, reală:
„Mi-e foame, oameni buni!
Mi-e foame! Nu-nţelegeţi?
Nu-nţelegeţi că mi-e foame?
Mi-e foame! Oameni buni, înţelegeţi!”
Aleea Zânelor încremeneşte.
Între tăcere şi două umilinţe,
o lacrimă de vânt îi înfăşoară trupul.
Bărbatul simplu
îşi plimbă demnitatea
în buzunar de suflet pur,
trecutul trist la subsioară.
Ce strigă?
Foamea ce-l doboară?
Disperarea?
De ce nu-i înţeles
un lucru dureros de simplu?
Nu ţinea mâna întinsă.
Anunţa o stare.
Undeva, la o fereastră,
un bărbat cu suflet de copil, un înger,
obrazul în lacrimă amară îşi îneacă.
Sufletul rănit
de acest tablou pictat
în uleiul cuvintelor surde,
pe şevaletul unei inimi sângerânde.
Pânza vieţii
păstrează petece din aripă de înger.
Bărbatul îşi roagă mama troiţă,
rugă şi îndemn:
„Mami, te rog!
Fă ceva! Dă-i ceva!
Ajută acest om!
Te rog, mami!”
Lacrima, din suflet, se prelinge.
Mama, inimă de înger:
o pătură, câteva haine, merinde,
mângâiere-n suflet,
străinului întinde.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 20

p o e z ii e
poezie 17
Cuvintele ce plâng
Popescu Carmen Georgeta
Mă strâng cuvintele şi-mi cer
o altă rimă pentru sensul lor,
o altă lume pentru când mi-e dor,
când nopţile sunt stelele ce pier.
Vor altă soartă, vor un alt descânt,
ceva să le înalţe din uitare,
să nu mai cadă iar ca o-ntrebare
când scriu tăcut, în loc să cânt.
Mă dor cuvintele cu spaţii
întinse peste mine ca un jar
pe care, cu-n verdict de buzunar,
nu le mai umplu astăzi nici juraţii.
Căci ce-s tăcerile? un vânt
când viaţa curge ca o mare moartă
ce n-are ţărm, cum visul n-are poartă
când eu adorm ascunsă-ntr-un cuvânt.
Dacă
Popescu Carmen Georgeta
De pleci,
mă înconjoară înc-o mare
şi iar se rupe-albastrul din tabel
de vii,
oceanele sunt ca o scoică
ce-mi apără lumina de uitare
și buzele-ți preling cântat de doică
pe visul înșelat de-un gând rebel.
De mă asculți,
îmi tremură ninsoarea
în șiruri de mărgele cu refren
în pumni cu două fire de șofran -
ce colorează galben inserarea -
sunt călătoarea singurului tren
ce are ochii verzi
în loc de geam.
Dacă mă numeri,
voi părea impară
căci rupi bucățile din mine
pe care nu le-arăt si nu le-mpart
cum nu mă rup de-un dor de primăvară
cum nu împart durerile cu tine.
Trădați de propriile simţuri,
chiar de dorințele ce nu vor pace
mutăm războiul către alte gânduri
când clipa care tace
nu ne place.
21
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
poezie 18
În linişte
Ştefan Dima
Poate că este timpul
Să fumăm o ţigară
În linişte printre
Gheţurile astea din nord
Unde albul purităţii
Devine greţos şi unde
Ne regăsim în fiecare dimineaţă
Cu o zi mai bătrâni.
Transfuzie cu
mere
Pentru boala ciudată
A copilăriei mele ionatane
Nimic nu e mai potrivit
Decât anestezia zăpezii.
Ştefan Dima
Doctorul, din cerul lui alb,
Mă priveşte prin lentila
Unei lacrimi concave
Prinsă de aureola din jurul frunţii.
Pe urmă începe să se agite ;
-Soră, dă-i oxigen !
Pune-i transfuzia cu tăcere !
Viaţa la palmă
Şi eu mor feeric,
În timp ce, prin tubul
Transparent al realităţii,
Se rostogolesc către inimă
O mulţime de mere roşii.
Noi am învăţat viaţa altfel ,
Cu linia la palmă ,
Ca nişte bravi reintegraţi
În societate , ca nişte
Minciuni triunfale.
Pentru noi cel mai
Scurt drum dintre două puncte
A fost durerea.
Ştefan Dima
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 22

p o e z ii e
poezie 18
Benoit Courti
Deep Black and
White
Mihai Kanuti
fumulf
l în î ccaarree
gghi icci ittooaarreeaa nee aaf flaa ttrrupurri i sscchi imbbaattee, ,ccuvvi inttee
faamaattee, f ,bbl laamaattee, ,
furroorri f i, ,peerrdeel lee din zzoorri i, ,
lunaa l ccu maassccaa dee drraacc, ,ooggl lindaa dee laacc l
oorraaccool lull nee vvrreeaa un ssi inggurr ccuvvâântt
ttu oo vvooccaal lăă rroottundăă
eeu ccoonssoonaantti icc, ,lunaatti
icc, ,pprraaggmaatti icc
faameel f licc,
,șșaarrmaantt
zzââmbbeett ușșoorr eevvaadaatt, ,
șștti ii,
,
țți iggaarraa nee ccoontturreeaazzăă ggâândurri i
ccu oo aamaarraa ssi inggurrăăttaattee! !
umbra
ccee eessttee maai i dee prreețț
daarr șștti iu, ,aacceel l peerreettee mutt
ccee umbbrraa țți i--oo mâânggăăi iee
oo ssooaarrbbee ccaa--nsseettaattul l
daarr șștti iu, ,un ggool l dee aaeerr
ccee plin dee ccoorrpp ccuprri indee
șși i îmiî
i rrăămâânee dooaarr
ssăă măă pprreef faacc în î zzi idurri i
ssăă măă pprreesscchi imbb în î vvâântt
Mihai Kanuti
tabu in marmura
Mihai Kanuti
aamoorrf full mineerraal
l
aarree putteerreeaa ssaa nee aassccundăă, ,ssăă nee aaf flee
un ggeesstt, ,oo inssppi i irraațți iee
doorri ințțaa cceel luii ccee îșși î i ppi iccurrăă ssuddooaarreeaa
șși i piaattrraa dăă vvi iaattăă
dăă foorrmaa f
iubbi i irreeaa deevvi inee
un eetteerrn rreeccee, ,șșl leef fuirreeaa sseentti imeenttul luii
eessttee ssi inggurraa leeggăătturrăă l
dinttrree ttrrupp șși i tteel lurri icc
obsesie in negru
Mihai Kanuti
nicci
i nooaaptteeaa
nu aarree ccurrggeerreeaa
aattââtt dee rroottundăă
pooaattee dooaarr ccâând vvi isseeaazzăă
oorri i ssccurrggâându--ssee în î ppi iaattrraa iubbi i irri iii
ssăă ssee deessccooppeerree înttrr--oo î maaggi iee ineerrttăă i
irreeaal i l feemi f inin.
...
foto-selecţie Mihai Kanuti
23
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
poezie 18
Dansul Stelelor
Doina Bârcă
Sfințite candelabre ale nopții
Stelele de jar în jocul lor,
ne-au amăgit că ne vor schimba sorții,
Ca eu și tu să fim nemuritori.
Și-n dansul lor cu unduiri sublime,
Ne-a amețit ducându-ne în ceruri...
Iar noi cu însușiri divine,
Mergeam pe cărăruia dintre doruri.
Beatitudinea ce o simțeam,
Ne-a dat curaj nebun de-a ne uni,
Și fără nouri,fără cer și stele,
Striveam tristeți în fiecare zi .
Nu mai doream să fim nemuritori,
nici să credem în însușiri divine,
Doream doar viața s-o putem trăi,
Ca-ntr-o poveste..... eu, cu tine !
Să privim pomii care dau în floare,
cu-aroma lor de bucurii,
ca esti romanta mea nepieritoare,
buchetul meu de melodii.
Catifelate Căi
Catifelate căi străbat,
Incorsetat de gânduri,
Și îmi doresc acum să fiu
O creangă ce-i dă muguri...
Dar labirintul vieții
Cu căi catifelate,
Schimbă a mele gânduri,
Când m-afundai în noapte.
O noapte ce zvâcnește,
Din gândurile-mi mute,
O noapte ce-mi așează
Mănunchi de flori la tâmple.
Doina Bârcă
Necunoscute energii,
mă mângaie cu fluturi,
Și-n noapte eu devin acum,
O creangă ce-i dă muguri.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 24

p o e z ii e
poezie 18
Nu mă iubi
Diana Olteanu
Nu mă iubi,
nu!
Nu voi a fi
un nici,
un vino,
un pleacă.
Priveşte-mă mai bine
în ochiul de vânătoare!
Ce știi tu?!
Săgeata mea se cheamă
Dor
Dor,… auzi?
Să-ți curgă prin oase precum Jiul
de la dreapta la stânga
din deal în vale.
Să te cânte,
să te spele,
peste umerii goi
aplecați,
plini de noi.
ofurile toate
și lasă-le să curgă
odată cu zorii
să fluture cu fluturii
albi, roz,
da,
cu cei roz mai ales.
Să te roadă
să te zâmbească,
așa, ștrengărește
cu zâmbetul pe care ţi l-am tighelit
pe marginea întrebărilor
și…
De-aş întreba...
Nu mă iubi,
da?!
Unda aceea se joacă în inima ta
Simți?
E un simptom de îndrăgostire.
Tratează-l cu blândeţe,
iubește-mi dorul ,
căutătura ciutei ce-aleargă,
pe cerul singurătăţii tale,
tufișul de stele în care-mi privesc lacrimile.
Adoră-mă,
sau... nu!
Țintuiește-mi mai bine în ventriculul stâng
ce-ai făcut cu sufletul meu,
mi-ai răspunde
că l-ai sădit în primăvară
laolaltă cu floarea-soarelui
sau, cine ştie, poate,
cu literele numelui tău.
Diana Olteanu
De te-aş întreba
ce-ai făcut cu ochii mei,
mi-ai spune că i-ai aşezat pe perete
laolaltă cu șoaptele, cu gândurile
25
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o e z ii e
să-ţi fie oglindă, lacrima lor,
în nopţile tale pustii.
Nu te mai întreb
Ce vei face cu așteptările noastre .
Tu nu ştii încă răspunsul.
Va mai trece un val şi încă-o secundă .
Va mai flutura un pescăruș orfan
peste durerile facerii.
Tac.
în întâmpinarea iubirii
am fost
... și trup și suflet,
întrebare, mirare,
singurătatea din dreapta
ce o acoperea pe cea din stânga
cântecul despre viață și moarte
povestea mărului copt
poveste înflorită la flacăra durerii.
Am fost odată un măr
am fost cândva
... poveste?!
Diana Olteanu
Trandafir Sîmpetru
Odată…
Diana Olteanu
Am fost odată, măr
Gândurile mele stăteau într-o fereastră
albe... ca un steag fluturat solilor
coborâți de pe „steaua fără nume".
Cu, sau fără voie,
am fost sufletul tău
picurat într-o clepsidră în nopțile
sorbite din pocale de ceață.
Tu... nu m-ai știut niciodată…
(mereu ai bătut la alte porți)
Urâtă, doar, urâtă,
rebela cu bluza descheiată
alergând desculță pe poteci de primăvară
Diana Olteanu duce
la păscut prin Craiova
balauri de oţel cu o
nuieluşă de alun. Grei
armăsari joacă-n versurile
sale lăcrimând lângă
stele, trecând în galop peal
cerului albastru. Sub frunţi de sticlă, în
grosolane circumvoluţiuni, ea se vindecă de
literatura română. Diana Olteanu ştie câte
boabe de rouă vor încolţi în zece mii de
luni, câţi vor muri, câţi vor trăi, totul ştie...
Vatra pământului e-ncinsă de atâta
poezie, e ca un cuptor de zei, va fi pâine şi
pentru ea până la urmă şi foamea va arde
în cenuşa ei . Se întreabă uneori sub umbra
cărei coroane de copac va putea să
aţipească? În copaci, ard muguri de
primăvară, stele încremenite în iarba verde
unde se odihnesc gânduri vechi de statuie.
Ea stă nemişcată şi liniştea fumegă cu
miros de trandafiri pe aleea vieţii, se bucură
de mireasma de răcoare, fiind oaspete în
casa poeziei româneşti, când soarele se
naşte şi moare.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 26

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
cafeneaua cu peniţe 19
Nicolae Vasile
Lungu Lenuş
(cu suport astr.ro, ro.wikipedia, Academia de Științe
Tehnice din România)
Nicolae Vasile (n. 16 iunie 1954,
Ludești, jud. Dâmbovița) este un inginer,
cercetător, inventator, profesor universitar,
prozator, poet din România. Este membru
al Academiei de Științe Tehnice din
România.
Şcoala primară a început-o în
localitatea natală Ludeşti. Din motive
medicale, un accident la picior, a întrerupt-o
în clasa a VI-a. A continuat cu restul şcolii
primare, liceul şi primul an de facultate fiind
internat la Sanatoriul de Boli Osoase de la
Mangalia, în perioada 1967-1974, cu
excepţia clasei a XI-a pe care a urmat-o la
Liceul «Vladimir Streinu» din Găeşti (1971-
1972). După depăşirea problemelor
medicale a continuat facultatea (1978) şi
doctoratul (1985) la Institutul Politehnic din
Bucureşti. După absolvirea studiilor
universitare tehnice şi-a desfăşurat
activitatea în cercetare (1979-2010) la
Institutul de Cercetări Electrotehnice (ICPE)
din Bucureşti, unde a ajuns la funcţia de
director general (1992-2005). Din 2010 este
profesor la Universitatea Valahia din
Târgovişte. A debutat ca publicist prin
editorialele-eseu ale revistei Lucrările ICPE
(1998-2001). Dintre acestea „Despre
valoare”, „Despre eficienţă”, „Despre
politică”, „Despre şanse”, „Despre imagine”.
A fondat Ed. Electra, care pe lângă
colecţiile tehnice a publicat şi o colecţie de
literatură beletristică. Prin experienţa de
viaţă şi activitate a dobândit o cunoaştere
profundă a mediului spitalelor şi din
cercetare-inovare, ceea ce a şi constituit
sursele de inspiraţie pentru lucrările literare
publicate. Debutul literar în volum a fost
romanul „Punctul de sprijin” publicat de Ed.
Mediamira din Cluj-Napoca în anul 2000. A
apărut deja şi ediţia a doua, în anul 2007, la
Ed. AGIR. Este un roman autobiografic
având ca personaj central mama, un
adevărat punct de sprijin spiritual pentru
copiii săi. A urmat romanul „Echilibrul
marinarului”, în anul 2006, o comparaţie
între omul dinainte şi după 1989 în
societatea românească. Eseul filozofic
„Reinventarea omului”, publicat în anul
2011 la Ed. Bibliotheca, propune un model
triunghiular al evoluţiei vieţii omului utilizând
perspectiva interdisciplinară, inclusiv prin
metode fizico-matematice. Premiul
„Costache Olăreanu” pentru eseistică
literară al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
pentru „Reinventarea omului” (2012).
Membru al Societăţii Scriitorilor
Târgovişteni (2010).
Scrieri
Punctul de sprijin, Ediţia I, Ed.
Mediamira, Cluj-Napoca, 2000 şi Ediţia II,
Ed. AGIR, 2007; Echilibrul Marinarului, Ed.
AGIR, 2006; Ştiinţă şi prejudecăţi, Ed.
Electra, 2010; Reinventarea omului, Ed.
Bibliotheca, Târgovişte, 2011; ed. II, 2012;
Epistemologie. Perspectivă inter-
27
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
disciplinară, Ed. Bibliotheca Târgoviste,
2011. (în colaborare cu Maria Niculescu)
Referinţe
Aurelian Ionuţ, Revista Cristalul, Nr. 8,
2001, p. 6, Emil Vasilescu, Revista
Biblioteca, Nr. 8, 2002, p. 247-248, Mihai
Olteneanu, Revista Univers ingineresc, 1-
15 decembrie 2006, Cristi Groza, Revista
Apollon, Nr. 20, 2011, Mihaela Ghiţă, Radio
Romania Cultural, Emisiunea Planeta
Ştiinţă/17 decembrie 2011, prezentarea
eseului Reinventarea omului.
Opinii
Pe parcursul întregii carţi, autorul este
urmărit indirect de imaginea celei care i-a
dat viaţă, aceasta fiind figura marcantă a
romanului. (Aurelian Ionuţ)
Punctul de sprijin se revendică speciei
Bildungs Roman-ului, prin grija cu care
urmăreşte devenirea personajului central.
În jurul lui Alexandru şi din amintirile sale se
dezvoltă naraţiunea încărcată de fapte
adevărate, de la anii copilăriei, până la
ultima pagină. Pornit din lumea satului
dâmboviţean, parcurge o copilărie deloc
idealistă, dar fastă, până când o banală
accidentare la o miuţă în curtea şcolii il
transferă pentru multă vreme în universul
sanatorial. Capacitatea intelectuală a
copilului, un fel de Moromete al ştiinţelor
exacte, îl aduce însă mereu în frunte.
Ascensiunea profesională, viaţa de familie,
împlinirea ca om de ştiinţă, cu burse de
studiu în ţări ale Apusului, îi multumeşte
fiinţa fără a-i face tangibilă fericirea. Finalul
cărţii îl găseşte pe protagonist într-un
moment de reflecţie vecin cu pesimismul.
Cum spunea Blaga, „o carte e o boală
învinsă”, pare a acţiona răsturnat în cazul
lui Nicolae Vasile, împlinirea de sine fiind
pusă în discreţie în umbra mereu
schimbătoare a timpului. (Emil Vasilescu)
Autorul eseului
„Reinventarea omului”,
publicat de Ed.
Bibliotheca în anul
2011 face o apreciere a
comportamentului
uman utilizând
instrumente
matematice. El afirma
„Ca om de tehnică,
inventator, dascăl, am
fost tentat să cred că omul nu are limite în
inventivitatea lui, de câte ori a mai depăşit
câte o barieră. Dar există o latură a
creativităţii pe care omul nici măcar nu şi-a
imaginat-o şi anume auto-reproducerea
creaţiilor sale. Omul a creat automobile,
avioane, roboţi, dar nu a reuşit, nici n-a
încercat, nici măcar nu şi-a imaginat
reproducerea acestora dintr-un fel de
sămânţă. Samovarul nu s-a născut, n-a
crescut şi n-a devenit locomotivă.
Dumnezeu a creat omul, animalele,
plantele şi acestea se reproduc, cresc,
trăiesc şi mor. La fiecare trecere de la o
fază la alta, aceste creaţii au dorinţa de a fi
mai bine în faza următoare şi se adaptează
la condiţiile mereu schimbătoare. Chiar şi la
moarte omul speră să-i fie mai bine după.
Dorinţele ne diferenţiază pe noi, creaţii ale
lui Dumnezeu, de creaţiile noastre,
invenţiile noastre, oricât de complicate ar fi
acestea”. (Cristi Groza)
În „Reinventarea omului”, Nicolae
Vasile, dovedind că a frecventat filosofia
clasică sau contemporană, ia în dezbatere
întrebările fundamentale pe care omul şi lea
pus întotdeauna. Făcând o paralelă între
ştiinţă şi religie, autorul reuşeşte,
paradoxal, să găsească puncte comune
celor două filosofii antagonice, creaţionistă
– evoluţionistă. Într-un fel, tehnica şi omul
modern îşi găsesc atribute comune care
„reinventează” relaţia omului cu divinitatea.
(Mihai Stan)
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 28

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
cafeneaua cu peniţe 20
Două veacuri de
poezie românească
în zece definiţii şi
tot atâtea gânduri
Poezia…
Sorin Tudor
Poezia este căsătoria realității cu
idealul, în sufletul poetului. (Bogdan
Petriceicu Hasdeu, 1838 – 1907)
Poezia – trandafirul ce crește în potir
de aur, sufletul frumos. (Mihai
Eminescu, 1850 – 1889)
Nimeni nu știe mai bine ca inima
secretele creierului. Poezia ar fi secretul
creierului scăpat din gura inimii.
(Grigore Vieru, 1935 – 2009)
Poezia nu este numai artă: ea este
însăși viața, însuși sufletul vieții. Fără
poezie omul nu s-ar distinge de neant.
(Nichita Stănescu, 1933 – 1983)
Poezia e ca o amantă: vine când vrea și
te lasă când vrea. (Emil Brumaru)
Poezia nu este o succesiune de
experiențe, ci o succesiune de viziuni.
(Ana Blandiana)
Poezia este însăși viața, e umbra și
lumina care catifelează natura și dă
omului senzația că trăiește cu planete lui
în cer. (Tudor Arghezi, 1880 – 1967)
Poezia este un veșmânt în care ne
îmbrăcăm iubirea și moartea. (Lucian
Blaga, 1895 – 1961)
Singura certitudine: poemul. Singura
cuminecătură: poemul. Luați, mâncați,
acesta este trupul și sângele nostru:
poemul. (Ilarie Voronca, 1903 – 1946)
Poezia este dimineața omenirii, istoria
sentimentelor înălțătoare, îndemnul
permanent către bine și adevăr. (Eusebiu
Camilar, 1910 – 1965)
iimmaaggi i iinnee: :: MMi iihhaai ii8822000000 (mmi ( iihhaai
ccr ri iisst ttee) ) ddeevvi iiaannt ttAARRTT
29
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
… și poetul
Cu cât sunt mai rari poeții care au
lăsat numele lor la veacuri, atât mai
numeroși aceia care s-au pierdut în
adâncul uitării. (Grigore Alexandrescu,
1810 – 1885)
Bieții poeți sunt rău înțeleși în lumea
aceasta. Poezia este luată de o ușurătate.
Un adevăr în gura poetului este o poezie,
un simțământ în inima lui este o poezie!
Ei nu pot să spuie nici dorințele lor, nici
părerile lor… tot este poezie la ei.
(Dimitrie Bolintineanu, 1819 – 1872)
Cu cât o rimă este mai ușoară, cu atât
este mai ieftină și mai comună, și poetul
trebuie să se gândească de două ori
pentru a o întrebuința. Un poet distins
nu va rima niciodată “guriță – garofiță”.
(Titu Maiorescu, 1840 – 1917)
Timp. Privesc peste Vreme, la Dumnezeu
ca și cum ei, poeții, ar fi contemporanii
începuturilor Lumii, ar fi martorii
Cosmogoniei.(Mircea Eliade, 1907 –
1986)
Poeții sunt inima umanității. (Eugene
Ionescu, 1909 – 1994)
Vai autorului care nu seamănă cu
scrisul său, – și vai poetului care nu
seamănă cu versul său. (Nichita
Stănescu, 1933 – 1983)
Poetul e un dansator pe funie, un
jongler de cuvinte, un inventator de rime
rare, plin de ingenuitate și de har.
(Nicolae Manolescu)
Azi scriem poezia pe mari bucăți de
pâine. (Mircea Dinescu)
Cea mai mare licență poetică e a te
crede un poet chiar când ești. (Nicolae
Iorga, 1871 – 1940)
Poetul, donator de sânge la spitalul
cuvintelor. (Lucian Blaga, 1895 – 1961)
Poeții, în felul lor, fac asta prin fiecare
act de creație artistică. Încearcă “să
spună” așa cum nu s-a mai “spus”
niciodată; încearcă să redescopere
limbajul și se comportă – când sunt
“inspirați”- ca și cum limbajul n-ar fi avut
o Istorie, n-ar fi uzat, mistuit, profanat de
iimmaaggi i iinnee: :: ppi iiri
iif ffooool ll ddeevvi iiaannt ttAARRTT
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 30

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
cafeneaua cu peniţe 21
Interviu cu poetul
Nicolae
Doftoreanu
Lenuş Lungu
Un interviu realizat de Lenuș Lungu pentru
revista Chronos – Penița de aur.
Nicolae Doftoreanu este un om de
valoare pe plan profesional cât și un poet
talentat ce srie cu sufletul și pictează pe
ritm de „Tangou”. Nicu Doftoreanu ne
destăinuie prin creațiile sale sentimente și
trăiri. Are 7 volume publicate sub genericul
Tangouri. Ne dăruiește o frumoasă lecție de
iubire, de romantism generațiilor tinere ce
trebuie să-și cultive dragostea.
Nicolae
Doftoreanu s-a
născut în anul 1951 în
București. A absolvit
facultatea TCM în
cadrul Institutului
Politehnic București
devenind inginer. A
debutat în revista
„6.20.77” care apărea în cadrul Întreprinderii
Tehnometal Bucureşti amplasată în Bucureştii
Noi la capătul tramvaiului 6 şi 20 precum şi la
capătul maşinii 77 – de unde şi numele revistei
– unde între 1977 şi 1978 a publicat mai multe
poezii: Mândrie, Tangoul ochilor albaştri,
Arborele Genealogic şi Tangoul Curiozităţii
A fost membru activ al Cenaclului
Fântâna Mioriţei iniţiat de scriitorului Emanoil
Cobzalău ce şi-a desfăşurat activitatea în
cadrul Întreprinderii Mecanică Fină în perioada
1980 – 1982, care edita şi revista cu acelaşi
nume, unde a publicat poezia Tangoul Vîrstelor.
În anul 1990 şi respectiv 1991 au mai aparut în
ziarul Adevărul poezia Mândrie iar în
Suplimentul Literar Artistic al ziarului Tineretul
Liber în numerele din 4.08.1990 şi 4.09.1991
poeziile: Tangoul Vîrstelor şi respectiv Tangoul
meu şi Rugă pentru un fluture.
A mai colaborat la ziarul Gând Românesc
din Alba Iulia unde a publicat în anul 1990
poeziile Mândrie şi Rugăciune. Din anul 1997 a
început să participe la şedinţele lunare ale
cenaclului „Destine” din cadrul Societăţii
Culturale „Destine” condus de scriitorul, editorul
şi omul de cultură Victor Gh. Stan, ce editează
ziarul cu acelaşi nume, unde i-au fost publicate
mai mult poezii.
În anul 1998 a luat Premiul I la Concursul
Naţional de Poezie – Ediţia a VI-a, tot în 1998
la concursul „Cititorul punctează poetul”
organizat de Societatea Culturală „Destine” cu
poezia „Rugăciune” publicată în nr. 80 din 1998
al ziarului „Destine” (rezultatul jurizării cititorilor
publicat în nr. 81/1999). A mai luat premiul III în
2001 şi premiul II în 2002 la acelaşi concurs. A
fost publicat în volum prima oară în aprilie 2000
în Antologia „Copacul cu Frunze albe“ a
laureaţilor concursului „Cititorul punctează
poetul”.
A publicat volumele de poezii „Tangouri”
apărut în 2002, „Tangoul, mereu Tangoul“
aparut în 2004, „Sub semnul Tangoului“ apărut
în 2005, „Tangouri Altfel“ şi „Tangoul mereu
Tânăr” aparut în 2010, toate la editura Destine
şi „Tangouri de Ieri, Tangouri de azi” aparut
în 2012 la Editura Arefeana.
A publicat constant şi în Ziarul ştirilor de
Cluj, ce apare pe internet, precum şi în revistele
Apollon, Pagini Româneşti din Noua Zeelanda,
Onyx din Irlanda, Cetatea lui Bucur, Cronica
Fundaţiilor, etc.
Lenuș: Ce v-a îndreptat spre
literatură?
Nicolae Doftoreanu: Mărturisesc că
am ajuns în Împărăţia Vorbelor Frumoase
care este literatura, încă din perioada
preadolescentină când încă eram un
locuitor din clasa de mijloc a ţării lui „A fost
odată ca niciodată”.
Îmi amintesc că în acea perioadă
devoram cărţile pe care le cumpăram cu
greu din restul rămas de la pâine sau cafea:
câte 15 sau câte 20 de bani. Sumele
adunate din greu şi cu asiduitate îmi
dădeau combustibilul necesar menţinerii
acestei pasiuni.
31
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c a ff e n e a s u a c u p e n ii ţţ e
Dar adevărata mea orientare spre
literatură a început în ultimii ani de liceu
Era perioada când, după ce se făcuse
o epurare a învăţământului la nivel superior,
unii din profesorii universitari de excepţie
din acea vreme au ajuns sa predea la
clasele Liceu. Un astfel de profesor pe
nume Velican mi-a descoperit şi încurajat
pasiunea
Este adevarat ca din punct de vedere
al profesiei, eu fiind inginer, deci calat mai
mult pe parte tehnică, nu era de aşteptat să
apuc pe acest drum... şi totuşi...
Ei bine, pot să vă mărturisesc că
această pasiune pentru poezie apărută din
liceu, chiar dacă nu am lăsat-o să moară de
tot, o neglijam, scriind aşa numai pentru
mine, fără a mă gândi că voi publica ceva
vreodata. Ceea ce a contat însă enorm a
fost întilnirea cu mentorul Cenaclului Literar
– Artistic Destine, D-ul Victor Gh. Stan
Preşedintele Filialei Bucureşti – Literatură
pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor
din România, care, aşa, mai mult în glumă,
m-a împins să vin mai hotărât spre ea
incitindu-mă în a mă face să particip mai
activ în acest domeniu.
Acesta a fost momentul cheie în care
pot spune că mi-am altoit destinul pe
copacul literar.
Cînd l-am văzut şi cunoscut,
L-am întrebat:
– Cum s-a-ntâmplat de te-ai păstrat,
Cam prăfuit e-adevărat,
Dar neschimbat?!
„De unde vii şi cine eşti “?!
Şi mi-am răspuns când i-am citit
ROMANŢA NOULUI VENIT.
M-a inspirat deoarece sub aparenta
lejeritate de tratare în versuri a
sentimentului perpetuu care este iubirea, se
ascundea de fapt foarte multă filosofie.
Lenuș: De ce aţi ales poezia?
Nicolae Doftoreanu: Greu de
răspuns la această întrebare deoarece nu
mi-am pus-o niciodată până acum,
întodeauna mergând spre ceea ce am
simţit. Am simţit astfel imboldul de a scrie şi
forma sub care m-am exprimat a
fost…poezia.
De fapt, dacă stau să mă gândesc mai
bine, vinovat este totuşi şi poetul Ion
Minulescu pe care… în Tangoul
Romanţelor:
L-am re-ntîlnit şi amintit,
Că la-nceput,
Lenuș: Când aţi realizat că vroiaţi să
deveniţi scriitor?
Nicolae Doftoreanu: Întrebarea dvs.
este redundantă dacă o coroborăm cu cele
spuse mai devreme. Încadrarea modestei
mele persoane la capitolul scriitori, ţinând
cont de activităţi – nu am publicat decât 7
volume de poezii – este, acum că mă
întrebaţi – puţin forţată. Consider că mai am
ceva drum de parcurs ca să mă pot
autodenumi aşa. Deocamdată mă consider
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 32

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
încă un ucenic în acest domeniu. O să
încerc însă să intru în nişte detalii de natură
personală care să răspundă totuşi punctual
întrebării Dvs.
De fapt nu pot spune că a fost un
moment anume, materializat în timp,
deoarece a dori să devii scriitor nu o
hotărăşti aşa… brusc într-o zi la o anumită
oră. E un proces îndelungat în care se
coagulează mai multe etape ale trăirii
personale care dau vieţii un anume sens.
Aş spune că e ceva ce simţi sau nu simţi că
trebuie făcut.
Dacă nu există însă pasiune… totul e
declarativ. A clama Eu Sunt Scriitor ar fi
cea mai mare greşeală şi ar întina memoria
marilor scriitori înaintaşi. Noi, cei de azi
suntem în esenţă o prelungire a idealurilor
lor.
Dacă devenim sau nu scriitori într-un
final o decide măria sa Timpul!
Lenuș: Ce ne puteţi spune în mare
despre copilăria dumneavoastră?
Nicolae Doftoreanu: Sunt atâtea
lucruri frumose dar din păcate timpul e
necruţător cu noi, cu memoria, dar mai ales
cu spaţiul alocat acestui interviu aşa că vă
dau doar un extras din poezia mea Tangoul
Copilăriei… publicată prima oară în
Antologia «Copacul cu Frunze albe»
apărută la Editura Destine în anul 2000 şi
apoi în Volumul «Tangouri » apărut la
Editura Destine în anul 2002:
„... Daţi-mi TIMP!
Daţi-mi timp să mă bucur,
Să merg acolo unde… Nimic nu e perfect,
Pentru că totu-abia se naşte trecând de la o
lume la celaltă
Daţi-mi!!
Daţi-mi TIMP!
Daţi-mi timp să vă mulţumesc…
Sau NU!
Nu!
Mai bine nu îmi daţi nimic
Din tot ce aţi putea să-mi daţi!
Lăsaţi-mi doar… COPILĂRIA!»
Cred că am răspuns astfel integral
întrebării Dvs.
Lenuș: Când aţi scris prima
dumneavoastră carte şi care a fost
aceasta?
Nicolae Dftoreanu: Publicasem
sporadic începând cu anul 1977 în revista
6.20.77, în ziarul Adevărul,în ziarul Gând
Românesc din Alba Iulia, în Suplimentul
Literar Artistic al ziarului Tineretul Liber etc,
dar în carte tipărita nu, deoarece nu mă
gândisem încă la publicarea unui volum de
poezii de sine stătător.
De fapt prima carte – din punct de
vedere fizic – era scrisă încă demult din
1974, dar efectiv ideea de a-mi publica
creaţia în volum a venit în 1988 după ce am
luat Premiul I la Concursul Naţional de
Poezie – Ediţia a VI-a 1998. Concursul se
numea „Cititorul punctează poetul” şi a fost
organizat de Societatea Culturală Destine
condusă de de scriitorul, editorul şi omul de
cultură Victor Gh. Stan, actualmente
Preşedintele Filialei Bucureşti – Literatură
pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor
din România. Fără aceasta întâmplare
fericită probabil că şi azi aş avea poeziile în
sertar. Ba chiar vă voi dezvalui nişte detalii.
33
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
Concursul în sine, aşa cum am
menţionat anterior, avea la bază o idee
interesantă care m-a atras de la început:
Poeziile publicate fără numele
autorului erau jurizate de cititori!
Am trimis şi eu o poezie la concurs
fără prea mari iluzii întrucât eram chiar
debutant total, nemaiparticipâd până atunci
la o astfel de manifestare. După câteva zile
de la apariţia ziarului în care erau publicate
toate poeziile, în cadrul unor discuţii
profesionale – în acea perioada eram Şef
de serviciu în cadrul RENEL – una din
colegele mele din ţară, cu care lucrasem pe
vremuri în minister şi care venise atunci la
Bucureşti pentru o serie de raportări, m-a
rugat să o las să stea la mine în birou să
citească nişte materiale. Bineinteles ca nu a
fost nici o problemă şi după ce şi-a terminat
treaba,cum mai avea citeva ore până la
tren a mai rămas la mine la o cafea. Eu am
plecat din birou la o şedinţă, cam ½ h şi
când m-am întors am văzut-o citind ziarul în
care apăruse şi poezia mea – fără numele
autorului – făcând adnotări. Uitindu-mă mai
bine am văzut că notase cu 10 poezia mea,
ea fiind una din membrele juriului.- lucru pe
care l-am aflat atunci întâmplător.
Bineinţeles că m-am bucurat în sinea mea,
dar nu am spus atunci nimic, mergând pe
premisa că este o întimplare şi nimic mai
mult. Mă gândeam totuşi la ceea ce spunea
cândva Gabriel Garcia Marquez „Nu lupta
peste puterile tale. Cele mai bune lucruri se
întâmplă atunci când nici nu te aştepţi“
Adică mai pe scurt speram… dar nu eram
disperat să câştig. Şi totuşi se pare că
minunea s-a întâmplat şi am câştigat chiar
neluptând peste puterile mele. Soarta mi-a
deschis atunci se pare această poartă.
Prima carte publicată a fost în 2002 şi
s-a numit simplu Tangouri!
Lenuș: Ce rol a jucat literatura în viaţa
dumneavoastră?
Nicolae Doftoreanu: Literatura nu
joacă un rol… este chiar ROLUL care ajută
la împlinirea vieţii Fără literatură eram
probabil mai sărac cu câteva sentimente
pozitive profunde şi, mai ales, eram fără
viaţă adevărată – aşa cum sunt azi mulţi
dintre compatrioţii noştrii care s-au lăsat
copleşiţi şi cuceriţi de rutina consumistă a
eternului cotidian, uitând că există şi o
Împărăţie Vorbelor Frumoase, aşa cum îmi
place mie să denumesc literatura, în care
spiritul poate dansa liber… chiar şi un
Tangou.
Lenuș: Ce contează pentru
dumneavoastră mai mult, reacţiile criticilor
sau ale cititorilor?
Nicolae Doftoreanu: Cred că
amândouă sunt importante,dar,dacă v-aş
spune că nu mă interesează de fapt nici
una nici alta,probabil că o să consideraţi
reacţia mea anormală.Dar să vă spun ceva:
Mă interesează doar recaţia celor pentru
care scriu a iubitorilor de frumos şi poezie!
Ca să mă fac mai bine înţeles citez din
Tangoul Poeziei care a fost publicat în
Volumul «Tangouri Altfel» la Editura
Destine în anul 2008:
„Pentru a citi poezie,
Pentru-a-i înţelege sensul,
Trebuie să ieşi din stresul
Ce-l provoacă “Moartea Vie”,
Care,
După cum se ştie,
Are-o singură deviză:
Relaxarea nu-i permisĂ!
Ăsta-i este interesul:
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 34

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
De a ne opri din mersul
Spre frumos şi spre lumină
Suprimându-ne-n rutină…“
Lenuș: Credeţi că scriitorii se folosesc
de nişte lucruri pe care le-au trăit?
Nicolae Doftoreanu: Răspunsul la
această întrebare depinde de ce înţelegeţi
dvs. prin a trăi… Poţi trăi real sau virtual…
dar dacă nu trăieşti şi emoţional atunci la ce
să folosească cuvintele? Vorba marelui
Eminescu… doar ca să sune din coadă!?
Din păcate unii numai asta fac… se
prefac. Universul intim al poeziei este însă
mult mai complex decât pare la prima
vedere şi desigur că include şi trăiri
personale. Acum dacă astea plac sau nu
depinde de receptivitatea şi momentul citirii.
Pentru mine o poezie trebuie să aibă cap şi
coadă deoarece altfel mesajul se pierde pe
drum şi devineprecum reclamele ciuntite de
la TV… greu de înţeles, chiar dacă umplu
spaţiul alb al coalei de hârtie!
Lenuș: Ce este lectura pentru
dumneavoastră? Poate fi ca o terapie?
Nicolae Doftoreanu: Aş spune că e
ca un drog care dă dependenţă, dar asta ar
însemna să mânjesc imaginea cerului cu
stele în plină zi. Este o necesitate
permanentă de conectare cu lumea cărţilor!
Aşa cum am mai spus, practic dacă nu mai
citim – uneori nu ne mai citim nici chiar între
noi, creatorii de poezii – cărţile ne ţin
departe de cunoaştere. Nu le mai ştim
limba care din universală devine de
neânţeles. Devenim proprii noştrii duşmani.
Cărţile atunci ne şoptesc „duşmăniţi veţi fi
de toate” nemaidându-ne acces la
Imaginaţie!
Acolo unde cartea scrisă a pătruns
întradevăr terapia vieţii acţionează
impecabil. Aţi văzut vreodată copii care
debordeazî de imaginaţie să respingă
cărţile? Fie că sunt de colorat, de poveşti
etc, etc sunt trişti când nu li se dă acces la
hârtia tipărită?
Deci… DA! Lectura este pentru mine o
plăcere nu o obligaţie şi DA! Poate devini
terapie când e nevoie e asta!
Lenuș: Credeţi că trebuie mai mult
promovată literatura în Romania?
Nicolae Doftoreanu: În primul rând…
cine mai promovează azi cultura? Cine mai
are nevoie de ea, când nu face „rating”!?
Totul merge în virtutea inerţiei! Literatura,
care este o parte importantă din acest calup
numit generic cultură, nu are nici ea altă
soartă!
Încercări, aşa ca ale dvs. sunt
lăudabile, dar de fapt nu fac decât să pună
o picătură de apă în deşertul setei de
cunoştere. Anticultura DA! este promovată
masiv deoarece cu oameni care au doar
grija zilei de mâine se poate face aproape
orice! Desigur că apar multe cărţi! Poate
prea multe! La un moment dat cineva
spunea că „mai mult se publică decât se
citeşte” şi poate că avea dreptate, dar cine
este de vină? Înainte ca să obţii o carte
bună trebuia să ai relaţii la librărie. Acum,
când avem târguri de carte şi se vând cărţi
la farmacie,la supermarket-uri şi mai ştiu eu
unde. Totuşi se pare că rămân cărţile în
rafturi. Atunci întreb din nou cine este de
vină?
Nu cred că este de vină nimeni decât
noi… cei care am uitat de suflet. Trebuie să
ajungem la sufletul cititorilor şi să începem
să educăm tânăra generaţie. Să nu uităm
că cea mai bună investiţie este în copii
35
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
Şi totuşi… şi totuşi eu sunt optimist.
Trebuie încercat mereu şi mereu până se
vor trezi toţi cei care dorm şi nu sesizează
că fără literatură autohtonă murim ca naţie!
Lenuș: Care este mesajul
dumneavoastră pentru cititorii revistei
Chronos?
Nicolae Doftoreanu: Aşa cum pe la
1800 şi ceva Ion Heliade-Rădulescu
spunea „scrieţi copii orice numai scrieţi”…
eu parafrazez şi spun cititorilor revistei
Chronos… citiţi orice apare în revistă,
numai citiţi… şi făceţi-vă cunoscut punctul
de vedere pentru a ajuta revista să crească
şi să-şi împlinească destinul!
Lenuș: Vă mulțumesc frumos pentru
interviul acordat și vă doresc mult succes în
activitatea literară.
TANGOUL
BĂTRÂNEŢII
Nicolae Doftoreanu
Moto 1:
Deosebim două tipuri de pedepse: Cu
moartea şi cu… viaţa.
Moto 2:
Dacă tinereţe ar şti… Dacă tinereţea ar
putea…
Filozofie glumeaţă de cafenea
Şi chiar de vezi ce-a fost greşit,
Nu poţi să-ndrepţi:
Eşti depăşit!
De vrei cumva a face schimbul
Constaţi că nu-ţi ajunge timpul!
Şi pasul tău spre tinereţe
e luat în seamă… Ca bineţe!
Te simţi privit impertinent şi fără nici un
sentiment?!
De fapt... le eşti indiferent
La tineri pari cam demodat dacă încerci să
dai un sfat!
Nu fi aşa de... tulburat!
Nu fi pe viaţă supărat!
Nu are rost să fii copil!
Ce-a fost, a fost: Acu-i alt stil!
Dar nu te face că nu ştii:
Ce-a fost din nou... va reveni
Chiar dacă tu nu vei mai fi!
Toţi care vin din urmă,
TOŢI!!
Vor trece prin aceleaşi porţi!
Nu iei în seamă acest aspect?!
... E treaba ta, dar să-ţi spun drept
Nu scapă nimeni de... subiect
Oricâte... inimi are-n piept.
Când eşti bătrân
devii obiect,
Chiar de-ai trei inimi mari în piept!
Şi… ca obiect… n-ai nici un drept!
Chiar speri că nu vei deranja!?
… E cam târziu spre-a mai spera.
Tot ce-ai avut de spus ai spus…
În alte vremuri ce s-au dus!
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 36

c a ff e n e a u a c u p e n ii ţţ e
cafeneaua cu peniţe 23
Înţelepciunea unui
om după o viaţă
trăită în vremurile
noastre
Jane Fonda
(după o sursă internistică)
După ce aţi trecut de 60 de ani, pentru că
nu mai aveţi foarte mulţi ani în faţă şi pentru că
nu puteţi lua cu voi nimic atunci când vă duceţi,
n-are rost să mai fiţi preocupaţi să economisiţi.
Aşadar, cheltuiţi banii pe care i-aţi pus
deoparte, faceţi excursii, cumpăraţi ce vă face
plăcere şi dăruiţi ce vă puteţi permite. Nu vă
gândiţi să lăsaţi chiar tot ce-aţi agonisit copiilor
şi nepoţilor, pentru că nu vreţi să-i transformaţi
în nişte paraziţi care aşteaptă cu nerăbdare
ziua în care veţi muri. Nu vă faceţi griji despre
ce-o să se întâmple cu ei sau cum veţi fi
pomeniţi, pentru că atunci când ne întoarcem în
ţărână nu mai auzim nici laudele şi nici criticile.
Timpul în care v-aţi bucurat de viaţa pe pământ
şi de bunurile pe care le-aţi agonisit cu atâta
trudă se va sfârşi. Nu vă frământaţi prea mult în
legătură cu copiii, pentru că şi ei au destinul lor
şi or să-şi găsească, cu siguranţă, drumul în
viaţă. Nu fiţi sclavul copiilor voştri! Ţineţi
legătura cu ei, iubiţi-i, ajutaţi-i când au nevoie,
dar în acelaşi timp, bucuraţi-vă cât mai puteţi de
banii pe care i-aţi strâns.
Viaţa înseamnă mai mult decât muncă.
Pensionaţi-vă cât de devreme puteţi şi bucuraţivă
de viaţă. Nu aşteptaţi prea multe de la copiii
voştri. Majoritatea îşi iubesc părinţii, dar vor fi
prea ocupaţi cu serviciul şi alte angajamente ca
să le fie de prea mare ajutor. Există însă şi copii
nepăsători, care s-ar putea să înceapă să se
certe pe bunurile voastre cât sunteţi încă în
viaţă şi chiar să-şi dorească să muriţi mai
repede, ca să vă poată moşteni casa şi
bunurile. În general, copiii cred că li se cuvine
să capete tot ce posedaţi, în timp ce voi n-aveţi
niciun drept să vă atingeţi de banii lor. Prin
urmare, după vârsta de 50-60 de ani, nu vă mai
risipiţi energia şi nu vă mai periclitaţi sănătatea
în schimbul unei averi şi mai mari, muncind
până intraţi în mormânt. S-ar putea ca banii
voştri să n-aibă nicio valoare în faţa doamnei cu
coasă.
Când să ne oprim să mai facem bani? Cât
înseamnă destul? O sută de mii Un milion ?
Zece milioane? De pe zecile de hectare de
teren pe care le posedaţi mâncaţi câteva
legume şi o jumătate de pâine pe zi; din cele
trei case pe care le-aţi construit, n-aveţi practic
nevoie decât de câţiva metri pătraţi: un
dormitor, o cameră de zi, o baie şi o bucătărie.
Atâta vreme cât aveţi o locuinţă şi suficienţi
bani pentru hrană, îmbrăcăminte şi utilităţi, staţi
foarte bine. Ar trebui să fiţi fericiţi.
Fiecare familie are problemele ei,
indiferent de statutul social. Nu vă mai
comparaţi cu alţii în ceea ce priveşte potenţa
financiară. Renunţaţi la competiţia cine are mai
multe posesiuni sau ai cui copii sunt mai
dotaţi... material şi se plimbă mai mult prin
baruri sau prin străinătate. Mai degrabă puneţi
în balanţă cine are mai mult timp liber, cine este
mai fericit, mai sănătos şi mai longeviv.
Nu vă frământaţi în legătură cu lucrurile
pe care nu le puteţi schimba. Nu ajută la nimic,
iar o stare psihică proastă vă poate îmbolnăvi.
Creaţi-vă o stare permanentă de bine şi
identificaţi ce vă face fericiţi. Atâta timp cât
sunteţi sănătoşi şi bine dispuşi, vă veţi face
planuri şi veţi aştepta cu nerăbdare ziua
următoare. O zi din viaţă fără un moment de
bucurie este o zi pierdută. O zi care aduce un
moment de bucurie este o zi câştigată. Un
suflet optimist vindecă boală mai repede. Iar un
suflet fericit nici nu are ce vindecă, pentru că nu
cunoaşte boala.
Păstraţi-vă o stare de spirit pozitivă, faceţi
mişcare în fiecare zi, întotdeauna afară, la
soare, mâncaţi multe alimente care conţin
vitamine şi minerale, şi veţi avea toate şansele
să mai trăiţi 30-40 de ani în deplină sănătate şi
vigoare. Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi şi de tot
ce vă înconjoară. Şi nu uitaţi de prieteni. Ei sunt
una din bogăţiile vieţii. Faceţi-vă prieteni trainici,
respectând câteva reguli simple: Ascultaţi-i fără
să-i întrerupeţi; vorbiţi-le fără să le reproşaţi
ceva; faceţi-le daruri fără să le pretindeţi ceva
în schimb; răspundeţi-le fără să-i contraziceţi;
iertaţi-i fără să-i pedepsiţi; promiteţi-le fără să
uitaţi.
Aşa, nu veţi fi niciodată singuri.
Vă doresc o viaţă lungă şi împlinită!
37
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ii n m e m o r ii a m
in memoriam 24
Infernul prin care
au trecut femeilemartir
în închisorile
comuniste
Ion Ionescu Bucovu
Închisorile comuniste din timpul lui Dej
și Ceaușescu au fost adevărate acte de
barbarie nu numai pentru bărbați, ci și
pentru femei. Peste două milioane de
oameni, bărbați și femei, dintr-un total de
18 milioane din care era alcătuită populația
țării, au trecut prin chinurile de nedescris
ale iadului închisorilor comuniste.
Aproximativ zece mii de femei cu
vârste cuprinse între 12—90 de ani au fost
smulse din sânul familiilor, înjosite, bătute și
aruncate în închisori sub diferite motive
puierile. Singura lor crimă era de a-și apăra
soții, tații, frații, ideile și credința în
Dumnezeu. Din exces de zel, justiția
comunistă le-a tratat la fel de inuman ca și
pe bărbați, de multe ori chiar mai rău. În
afara închisorilor mixte, au existat închisori
numai pentru femei cum erau cele de la
Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc,
Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie
să facă nimic, să știe nimic, decât să stea
în insalubrele încăperi, fără pat sau
încălzire. Mâncare primeau o dată la trei
zile, erau bătute, violate, înjosite.
Aș cita câteva nume de femei
intelectuale ca pictorița Maria Brateș Pillat,
Cella Delavrancea, care fusese doamna de
companie a reginei, pianista de succes și
un mare cronicar muzical al vremii, Alice
Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta
Sadova, scriitoare, Simina Mezincescu,
muziciană, alături de alte sute de
profesoare retrogradate și anchetate.
Nici călugărițele nu au făcut excepție
de la acest calvar. Citez numai câteva
precum Sora Clara Catrina Laslau, sora
Tereza sau Mater Anuntiata care au îndurat
ani grei de închisoare, alături de alte femei
de religie baptistă, penticostală, adventistă
de ziua a șaptea, martorele lui Iehova etc.
Deportarea sau domiciliul forțat au fost
alte variante ale detenției. E cazul Martei
Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din
Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă
în Siberia, la vârsta de 16 ani, cu o
pedeapsă de 5 ani de domiciliu forțat. În
1955 când s-a întors acasă, și-a găsit
mama moartă, ea fiind marcată pe viață și
bolnavă.
În aceste închisori indiferența a
transformat nașterile în tragice evenimente.
Lipsite de asistență medicală, deținutele
nășteau cu ajutor dintre ele, rupând
ombilicul fătului cu dinții. În aceste condiții
ori copilul ori mama mureau. Exemplu unei
deținute Coca este de notorietate. Nevoită
să suporte două zile contracțiile nașterii în
duba securității transferată de la o
închisoare la alta, i-ai scos un copilaș de 4
kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarte
cea strâmtă). Când nașterile decurgeau
normal, copiii le erau luați de la pieptul
mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul
notoriu al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu,
fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop, al
cărei tată a fost executat la Jilava, care a
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 38

ii n m e m o r ii a m
reușit de abia în 1990 să-și cunoască
mama.
GEORGE ENESCU -
compozitor,
dirijor, violonist,
profesor
Ioan Muntean
Cele mai grele abuzuri erau abuzurile
sexuale, ca modalități de represiune. Pe
lângă paznicii care le batjocoreau,
condamnatele politice erau lăsate pe mâna
unor brute care își băteau joc de ele.
În afara violului, femeile care făceau
greva foamei erau hrănite cu furtunul, ca în
cazul doamnei Brătianu, care pe motiv că
făcea des greva foamei, „îi erau deschise
maxilarele cu forța și-i turnai lături pe gât.
Gura îi era o rană.”
Îmbătrânite prematur, cu părul albit, și
cu privirile rătăcite de spaimă și nesiguranța
dobândită în anii de detenție, erau marcate
de terorile suportate, cât și de pierderea
celor dragi. Boli precum icterul, tuberculoza,
ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul,
depersonalizarea erau doar câteva din ele.
Acestor suflete- martir le aducem un
pios omagiu, întrebându-ne ca Cioran:
„Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și
răsar ca aștrii pe alte cercuri”. Dar puteau
să fie sori care ne-ar fi luminat văzduhul.
(n. 19 august 1881 - d. 4 mai 1955)
Primele noţiuni muzicale le-a primit din
copilărie la Dorohoi. La vârsta de 7 ani
trece la Conservatorul din Viena, după care
urmează Conservatorul Naţional de Muzică
din Paris.
În capitala Franţei va debuta strălucit
printr-un recital de autor, la vârsta de numai
15 ani, după care urmează un senzaţional
debut ca simfonist cu Poema Română, la
vârsta de 17 ani. În acelaşi an, 1898, va
apărea şi la Ateneul Român ca dirijor,
compozitor şi violonist.
La Paris a fondat şi a condus Trio-ul
instrumental şi cvartetul de coarde George
Enescu, a început să predea lecţii de vioară
şi să desfăşoare o susţinută activitate de
violonist-concertist.
În ţară, Enescu a
concertat cu Filarmonica
din Bucureşti şi cu
Orchestra simfonică din
Iaşi. A fost membru
fondator şi preşedinte al
Societăţii Compozitorilor
Români. În a doua parte a vieţii, Enescu şia
intensificat activitatea pedagogică, printre
elevii săi numărându-se Yehudi Menuhin,
Ida Haendel, Lola Bobescu, Henryk Szering
ş.a.
A publicat volumul memorialistic Les
souvenirs de Georges Enesco, tradus şi în
limba română. La 4 mai 1955 s-a stins din
viaţă la Paris.
39
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ii n m e m o r ii a m
in memoriam 25
TREBONIU
LAURIAN - filolog
Ioan Muntean
(n. 17 iulie 1810, - d. 25 februarie 1881)
Studiază mai întâi la
Sibiu şi Cluj, apoi la
Viena, consacrându-se
carierei de profesor. În
anul 1842 este chemat la
Bucureşti, la şcoala de la
Sf. Sava unde predă
filosofia. Cultul pentru
istoria naţională insuflat
de opera fruntaşilor Şcolii Ardelene îl
apropie de Bălcescu, împreună cu care, în
1845, scoate Magazin istoric pentru Dacia
în tipografia de la Sf. Sava.
Preocupările filologice s-au manifestat
încă de la Viena, în 1840, când tipărea
Tentamen criticum. Animat de un profund
patriotism, participă la evenimentele
revoluţionare de la 1848 din Transilvania şi
este, ca şi Timotei Cipariu, unul dintre
secretarii adunării de la Blaj, citind
„petiţiunea naţională”. În 1851 se află în
Moldova ca profesor, editor de manuale şi
inspector al şcolilor la Iaşi. Revenit în
Bucureşti, îl aflăm printre susţinătorii unirii,
iar în timpul domniei lui Cuza, lucrează
pentru înfiinţarea Universităţii din Bucureşti
unde este numit profesor de literaturi
clasice.
Figurează printre
fondatorii Academiei
Române şi unul din primii
ei vicepreşedinţi. Moare la
25 feb. 1881. Numele lui
Laurian este legat de
curentul latinist ce s-a
manifestat la noi în sec.
XIX, el reprezentând
aspectul romantic al filologiei române.
De numele său este legată şi apariţia
celor trei volume din Dicţionarul limbii
române editat între anii 1871-1876,
împreună cu I.C. Massim. La elaborarea
acestei lucrări au mai colaborat Timotei
Cipariu, George Bariţiu, Iosif Hodoş, G.
Sion.
Lucrarea cuprinde două părţi. Prima -
Dicţionarul limbii române, apărut în două
volume şi cuprinzând numai cuvintele de
origine latină. Partea a doua - Glossariu -
cuprinde cuvintele nelatine, socotite de
autori barbarisme care trebuie să dispară
din limbă. În calitate de istoric a publicat
lucrări referitoare la istoria românior, în
limbile latină, germană, franceză, manuale
de istorie, geografie, cosmografie, pentru
clasele primare.
VICTOR ION POPA
- scriitor, mare
animator al teatrului
în perioada interbelică
Ioan Muntean
(n. 29 iulie 1895, - d. 30 martie 1946)
A copilărit într-un sat
din apropierea Bîrladului,
unde tatăl său era
învăţător. După liceul
urmat la Iaşi, face
Conservatorul şi
debutează ca publicist şi
dramaturg. Participă la
campania din 1916 - 1918
şi sub această impresie scrie piesa
patriotică Răspântia cea mare.
După război se face cunoscut prin
piesele: Ciuta (1921); Acord familiar (1926);
Muşcata din fereastră; Take, Ianche şi
Kadîr şi alte câteva mai neînsemnate:
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 40

ii n m e m o r ii a m
Vîltoarea; Vinerea Patimilor etc. A scris şi
piese pentru Teatrul sătesc: Cuiul lui
Pepelea; Plata birului; Încercarea;
Mironosiţele, dar şi piese pentru copii:
Păpuşa cu piciorul rupt; Pufuşor şi
Mustăcioara.
Profesor la Conservator, foarte
apreciat de elevii săi, regizor, decorator,
publicist şi romancier. În această din ultimă
calitate se remarcă prin romanele : Velerim
şi Veler Doamne; Sfîrlează cu fofează;
Maistoraşul Aurel; Ucenicul lui Dumnezeu,
schiţe şi nuvele: A fost odată un război;
Ghiceşte-mi în cafea; Povestiri cu prunci şi
moşnegi etc.
A fost director de scenă al Teatrului
Popular din Bucureşti, al Teatrului Naţional
din Cernăuţi, apoi director al acestui teatru,
director de scenă al Teatrului Maria Ventura
din Bucureşti, apoi director al Teatrului
Muncitoresc şi director al Teatrului Naţional.
Moare la 30 mar. 1946.
GEORGE BACOVIA
- poet, prozator,
jurnalist
Ioan Muntean
(n. 17 septembrie 1881 – d. 22 mai 1957)
Numele real era
Gheorghe Vasiliu, fiul
unui comerciant. După
studii de drept, urmate cu
întreruperi, devine
membru al baroului din
Bacău. Nu va profesa
însă nicodată având alte
îndeletniciri fără legătură
cu pregătirea sa profesională: învăţător
suplinitor, copist, ajutor de contabil.
Fire bolnăvicioasă, îşi petrece bună
parte din timp prin sanatorii şi spitale.
Redactor la revista Orizonturi Noi din
Bacău. În anul 1916 debutează cu volumul
Plumb, premiat de Ministerul Artelor în
1923. În anul 1925 este directorul Ateneului
Cultural şi obţine Premiul Societăţii
Scriitorilor.
După căsătoria cu Agatha Grigorescu
se mută la Bucureşti unde editează revista
Orizonturi Noi.
În 1934 obţine, ca şi Arghezi, Premiul
Naţional pentru Poezie. Obţine o pensie de
la Societatea Scriitorilor, dar va continua să
presteze, cât sănătatea îi permite, munci
ocazionale, cum ar fi bibliotecar, consilier
cultural.
În ultimii ani ai vieţii primeşte diverse
distincţii, iar poezia sa capătă consacrarea
deplină. Meritul său esenţial este cel de a fi
impus o tonalitate distinctă şi de a o fi
accentuat progresiv, cu efecte lirice ieşite
din comun. Numeroşii critici care s-au
pronunţat asupra operei bacoviene au
constatat în mod unanim excepţionala
modernitate a viziunii sale poetice.
Volumele care l-au impus, făcând să
fie una dintre vocile majore ale secolului
XX, sunt: Scântei galbene (1926), Cu voi
(1930), Comedii în fond (1936), Ştanţe
burgheze (1946). S-a stins din viaţă la 22
mai 1957. Postum i-a apărut şi un volum de
Proză în anul 1983.
41
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ii n m e m o r ii a m
ALEXANDRU
VLAHUŢÃ - poet,
prozator, jurnalist
Ioan Muntean
(n. 5 septembrie 1858, — d. 19 noiembrie 1919)
Alexandru Vlahuță - pictură de Ipolit Strâmbescu
Fiu al unui mic proprietar de pământ.
Urmează şcoala elementară şi liceul la
Bârlad, dar bacalaureatul şi-l susţine la
Bucureşti. Înscris la Facultatea de Drept, nu
o termină din lipsă de mijloace materiale.
Ocupă, prin concurs, o catedră de curs
primar la Târgovişte, apoi o catedră de
latină şi română la gimnaziul Văcărescu din
localitate, dar şi la şcoala divizionară de la
Mănăstirea Dealu.
La Târgovişte editează foaia
săptămânală Armonia (1881-1883) şi
colaborează la Unirea. Stabilit în Bucureşti,
predă câteva luni la Şcoala normală, apoi la
azilul Elena Doamna; este revizor şcolar.
Debutul lui Vlahuţă a avut loc la Convorbiri
literare în anul 1880 şi va continua
colaborarea cu această publicaţie toată
viaţa. Va mai colabora şi la România liberă,
Revista literară, Epoca, Lupta etc.
La Bucureşti editează, împreună cu
doctorul Alecu Urechea, revista literară
Vieaţa, ce apare săptămânal de la 28 nov.
1893 - 28 ian. 1896. Refuză alegerea sa ca
membru corespondent al Academiei
Române (1896).
În 1901 este numit referendar la Casa
Şcoalelor, funcţie pe care o va deţine până
la sfârşitul vieţii. În decembrie 1901
editează, împreună cu G. Coşbuc,
Sămănătorul, publicaţie care va apărea
până în 1910.
Printre colaboratorii şi conducătorii
revistei s-au numărat N. Iorga, D. Anghel,
Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu. Călătoreşte în
Franţa, Italia şi Norvegia. Colaborează la
Viaţa Românească, Flacăra, Universul. În
anul 1916 dirijează publicaţia săptămânală
Scriitorii români.
Anii războiului îi petrece la Iaşi şi
Bârlad, iar în 1918 se află pe front. După
război reuşeşte să scoată un ziar, Dacia,
cotidian politic cu viaţă scurtă (28 nov. - 31
dec. 1918) şi revista Lamura. Printre
colaboratori s-au aflat I.Al. Brătescu-
Voineşti, D. Gusti, V. Voiculescu, I.
Agârbiceanu.
Apariţia acestor publicaţii este scurtă
şi din cauza faptului că, la 19 nov. 1919,
Vlahuţă încetează din viaţă. Socotit de G.
Călinescu "epigon al lui Eminescu", opera
lui Vlahuţă s-a bucurat de un deosebit
prestigiu în epocă şi continuă să se bucure
şi astăzi, fiind inclusă în bibliografia şcolară,
iar scriitorul este socotit un clasic al
literaturii române.
A publicat în
timpul vieţii şi s-au
reeditat volume de
nuvele, povestiri,
poezii. Dar până azi
rămân de referinţă
România pitorească
(1901), Din trecutul
nostru, Pictorul N.I.
Grigorescu (1910).
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 42

p r o z ă
proză 28
Fetiţa cu flori
Claudia Cioca
Ieri îndreptându-mă spre casă am
ajuns lângă o florărie. Admir buchetele de
trandafiri şi de garoafe, mă opresc puţin ca
să miros crinii şi freziile florile mele
preferate. În spatele acestor minuni
coborâte parcă, din Rai, există însă ceva
pământean. Văd un chip trist. O fetiţă prost
îmbrăcată şi murdară pe faţă. Pesemne
îngheţase de frig deoarece îşi tot sufla în
palme ca să se încălzească, fără spor însă.
Se mişca de pe un picior pe altul, mai
stropea trandafirii cu apă şi din când în
când mai îmbia trecătorii: “Haideţi la
trandafiri domnul. Iubita dumnevoastră va fi
fericită să primească asemenea minuni”
sau “Haideţi la garoafe doamnă... sunt atât
de frumoase, nu vreţi să luaţi câteva să vă
împodobească apartamentul călduros?”
cele mai frumoase, cele mai vii. Îmi
mulţumeşte şi apoi întinde mâna ca să-mi
dea restul. Îi spun să-l păstreze şi deodată i
se luminează chipul. Câtă fericire, ce surâs
frumos pentru doar 1 leu!
Ajung la o intersecţie. Un om înaintea
mea este pe punctul de a fi călcat de o
maşină. Nervos, şoferul îl înjură în fel şi
chip, apoi accelerează şi pleacă nervos. Mă
întreb: „Oare la ce foloseşte atâta ură, atât
dispreţ între oameni? Nu am trăi toţi mai
fericiţi într-o lume în care rege ar fi
respectul?” Privesc în urma maşinii şi încep
să-l înţeleg şi pe şofer... E un om destul de
sărac pesemne. Maşina lui, o Dacie
spălăcită şi veche, de abia mai merge.
Scoate un zgomot înfiorător, de parcă şi-ar
da duhul. Cred că se întorcea de la servicu,
de la fabrică. O altă zi plină de sudoare, în
care şeful ţipă mereu la el şi i se pare că nu
munceşte suficient. O altă zi în care după
ce îşi calculează banii ajunge la trista
concluzie că nici salariul acesta nu va fi de
ajuns ca să plătească rata la bancă,
întreţinerea şi şcoala copiilor. Soţia lui,
obosită după atâta treabă pare mult mai
bătrână decât este. Se va uita la el, îi va lua
haina, îl va aşeza la masă şi apoi va începe
iar cu discuţia despre bani, care mereu
sfârşeşte printr-o ceartă.
Constantin Artachino – Fetiţa cu flori
Foarte puţini se opresc însă să
cumpere. Şi mai puţini se uită la chipul
fetei. Scot 10 lei şi cumpăr 3 garoafe roşii.
O las pe ea să mi le aleagă. Mi le dă pe
Am intrat într-o cafenea şi m-am
aşezat la geam să privesc forfota străzii.
Am comandat cafeaua mea preferată. După
5 minute a venit chelneriţa aducându-mi
cafeaua. I-am mulţumit frumos pentru
amabilitate şi apoi am sorbit cu nesaţ din
cafeaua fierbinte. Era foarte bună aşa că
am mai sorbit o dată. Apoi m-am oprit şi am
început să privesc oamenii din cafenea. La
o masă erau doi bătrâni care discutau
despre meciul de aseară de la televizor.
Lângă ei erau doi îndrăgostiţi care se
priveau fermecaţi unul pe celălalt. Mi-ar fi
plăcut să-i privesc ca să mă bucur de
fericirea lor dar m-am gândit să nu îi
deranjez.
43
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
Am privit la altă masă: aici era o
femeie singură. Am început să o privesc cu
atenţie. Era foarte deocheat îmbrăcată şi
exagerat de machiată. Iniţial am crezut că
acestea sunt gusturile ei şi m-am ferit să o
judec. Am început apoi să îi studiez
gesturile şi mimică, încercând să fac
abstracţie de şliţul foarte mare din fustă
lungă, roşie şi de decolteul foarte adânc din
bluză transparentă care mai mult arăta
decât ascundea. Privea într-un punct fix în
timp ce trăgea dintr-o ţigară fină. Expresia
feţei îi trăda o dezamăgire şi o scârbă faţă
de oameni, de societate în general. Părea
că e ferm convinsă de absenţa laturii
afective la oameni. Deşi o priveam cu
insistenţă nu m-a observat. Se uita mereu
în acelaşi punct fix, fără să dea senzaţia că
ar avea unde să se ducă după ce ar
termina pachetul de ţigări şi paharul de
whisky. La un moment dat a ridicat ochii şi
a început să privească pe geam, aşteptând
parcă pe cineva.
Un bărbat de vreo 55 de ani a păşit în
cafenea şi s-a aşezat la masa de lângă
mine. A comandat o cafea apoi a început,
asemeni mie, să o privească pe
necunoscută în roşu. Nu mi s-a părut nimic
ciudat în asta până ce l-am văzut ridicânduse
şi ducându-se la masa ei. Din păcate nu
am auzit ce au vorbit. În schimb esenţialul a
fost că după un scurt schimb de cuvinte
bărbatul a revenit la masa lui, şi-a luat
haina de pe spătarul scaunului, a achitat
nota de plată a femeii şi au plecat
împreună. Ultimul lucru pe care am putut să
îl observ la ea a fost mersul. Deşi încerca
să fie elegant ducea mai mult spre
provocator. Atunci am înţeles: era o
prostituată. Nu mi s-a părut ciudat că avea
de lucru şi ziua, deşi majoritatea oamenilor
asociază termenul „prostituată” cu o femeie
care stă noaptea, la colţul unei străzi şi
opreşte maşinile pentru a agăţa bărbaţii de
la volan. Nu... nici pe departe! Le poţi găsi
oriunde. Chiar şi la teatru sau la
filarmonica. De ce? Simplu... pentru că ele
se consideră femei normale şi ca atare au
dreptul să frecventeze orice locuri vor. Nu
sunt o persoană pesimistă, contrar
impresiei pe care o lasă aceste poveşti.
Văzând atâtea nenorociri şi încercând să le
accept am înţeles ceva: aşa cum albul are
partea lui de negru şi negrul are o tentă de
alb. Astfel, orice lucru ce ţine de viaţă, deşi
poate părea negativ, conţine sigur şi o parte
pozitivă. Secretul e să nu te cramponezi de
răul din exterior şi să pătrunzi tot mai spre
interior unde vei găsi un izvor de bunătate.
Întreaga lume e o minune, şi noi parte din
ea. Dacă îmi doresc ceva momentan?
Poate un strop de înţelegere din partea
celor din jur. Nimic mai mult. Pentru că din
înţelegere izvorăşte şi respectul şi
dragostea şi bunătatea. În schimb mi-ar
plăcea să pot să schimb lumea în bine,
doar pocnind din degete. Ar fi atât de
simplu... şi ne-ar scuti de atâtea şi atâtea
suferinţe deşarte. Însă nu se poate.
Zi de zi cunosc oameni noi. Mi-ar
trebui ore întregi ca să le imortalizez
poveştile, problemele, suferinţele. Privind în
mod obiectiv problema am ajuns la
concluzia că suntem nişte creaţii extrem de
ciudate: vrem să fim înţeleşi de alţii când de
fapt nici noi nu ne înţelegem; ne dorim
armonie, când noi creăm haos; vrem
dragoste când noi urâm. Însă dacă nu am fi
atât de complicaţi ne-am plictisi prea
repede unii de alţii. Şi am ajunge şi aşa la
ură, la războaie, la moarte. Sper să vină
ziua în care omenirea să privească în urmă,
spre aceste timpuri tulburi şi să se întrebe:
„Cum am putut fi atât de nepăsători? Cum
am putut să ne urâm atât?” Voi încerca
toată viaţa mea să diminuez timpul până la
această zi. Iar dacă nu voi reuşi să schimb
nimic, voi muri împăcată cu gândul că am
încercat, spre deosebire de alţii care s-au
mulţumit să se plângă doar de traiul lor,
fără să facă însă nimic.
Mai ieri vorbeam cu o persoană dragă
mie despre acest lucru şi nu îmi dădea
dreptate, pe motiv că această lume nu
merită efortul meu. Dar asta e o altă
poveste...
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 44

p r o z ă
proză 29
Scrisoarea
(fragment din volum în lucru)
CAPITOLUL 1
Helene Pflitsch
Stătea, cu o mână rezemându-se de
stâlpul de beton al porții larg deschise și cu
cealaltă afundată în buzunarul pantalonului
de doc gri, privind spre capătul uliței ca și
cum aștepta pe cineva. De fapt, cu intenția
asta ieșise la poartă, deși nu avea idee ce
anume sau pe cine trebuia să aștepte. Așa
se trezise, cu sentimentul că această zi va
fii deosebită față de celelalte, că ceva
neobișnuit se va întâmpla. O senzație ce nu
l-a părăsit nici după ce a dat drumul celor
câtorva găini din cotețul din spatele casei și
mâncare celor doi șoldani aduși în ogradă
în urmă cu două săptămâni.
Nu-i spusese nimic Mariei de
presimțirile lui, se trezise din nou cu fața la
cearșaf și îl ocărâse din nu știu ce motiv, își
văzu în tăcere, așa cum făcea întotdeauna,
de treburile gospodărești, cât mai departe
de bucătăria unde ea trebăluia.
Nu era încă ora opt, dar ulița era plină
de copii. Își găsiseră joaca în tuburile de
beton aduse în urmă cu câteva zile. Ăi de la
raion doreau să facă o nouă conductă
pentru apa necesară la fabricile din oraș.
– ‘Neața, Șerbane! îl trezi din gânduri
un vecin ce trecea pe uliță. P-acasă, p-
acasă?
– ‘Neața! Apăi, merg în schimbul doi,
în săptămâna asta!
– Aha, îi bine! No, or adus tuburile
astea, dar de lucru nu știu când s-or apuca.
– S-or apuca ei, că altfel nu le-ar fii
adus. Cică mai fac un furnal la fabrica de
ciment și au nevoie.
– Ne îngropă praful…
– Apoi, pă noi, nu, da, la oraș... Ei, nu
le poți avea pă toate!
Nu mai auzi răspunsul vecinului, deja
era destul de departe, iar atenția lui se
îndreptă spre cei trei băieți care făceau
echilibristică, luându-se la întrecere, pe
unul dintre tuburile de ciment. Îl recunoscu
pe Ionuț, nepotul nevestei, nu era mai mare
de cinci ani dar aspru ca o sfârlează, se
ținea scai de ăia cu şase - șapte ani mai
mari decât el.
– Mă, Ionuț, mă, potolește-te că pici
dracului de acolo și ți rupe ceva.
Ionuț, ori nu-l auzi, ori nu îl băgă în
seamă, își continuă numărul de acrobație
strigând în gura mare.
Ion Grigorescu, dialoguri în vis şi în timp
Îi erau dragi copiii, chiar așa ștrengari
cum erau, și-ar fii dorit și el, dar din păcate,
Dumnezeul nu îl blagoslovise.
Se însurase cu Maria la scurt timp
după ce se întorsese de pe front. Găsise
acasă pe lângă cele cinci surori nemăritate
și un nepot făcut de una din ele cu un rus,
care își dăduse sfârșitul prin Tatra sau
45
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
poate pur și simplu se întorsese în țara lui,
uitând de promisiunile făcute unei românce
cu cozi lungi, în trecerea lui prin Ardeal.
Maică-sa se prăpădise încă înainte de
începerea războiului iar taică-su, om harnic
și în gospodărie nu numai la făcut copii, nu
reușise să se adune după moartea ei destul
de timpurie și începuse să își aline durerea
la crâșma din colțul străzi.
Maria era cu șase ani mai mare decât
el, fusese măritată, dar războiul o făcuse
repede văduvă tânără. Locuia pe aceeași
stradă și o vedea tăcută și tristă de câte ori
trecea prin fața porții. Intrase în vorbă mai
întâi așa cum fac vecinii, sfârșiră să se
placă și se luară, în ciuda avertizărilor
bătrânului, a surorilor și ale prietenilor din
letul lui. De altfel, nu putea spera la o altă
fată din sat, o schijă îi betejise piciorul și îl
trăgea destul de vizibil după el.
Alexandru Ciucurencu (1903 – 1977) – Capitele
Nu prea avea nici avere, cu atâtea
fete în casă abia de-i revenise zece ari de
pământ. Norocul lui că învățase meserie,
era sticlar, iar fabrica depășise cu bine
perioada războiului.
Fiind om harnic și deștept a reușit
repede să își ridice casa și să își
întemeieze o gospodărie frumoasă. Ba, le-a
ajutat și pe surori, doar cu bătrânul nu prea
a putut s-o scoată la cale și moartea l-a
găsit în șanțul străzi, într-o noapte de
decembrie, spre rușinea familiei. Doar că
oamenii uită repede, așa că totul se
pierduse în negura timpului ca și cum nu ar
fii fost.
Acum, la începutul anilor șaizeci, nu
avea de ce să se plângă, ajunsese maistru
la secția de tras tuburi, avea o casă
aranjată, câteva orătănii în curte și doi
șoldani ca să îi taie de Crăciun.
Mulțumit pe de-antregul însă nu era.
Și nu doar lipsa copiilor era cauza. Maria îi
strica de multe ori zilele ce puteau fii liniștite
și calde. Încet, încet se izolase de lume,
deși îi plăcuse și jocul și petrecerile. Veșnic,
găsea un motiv de a nu merge într-un loc
sau altul, veșnic cineva o nemulțumea.
Faptul că și-a ajutat surorile a fost în
permanență un motiv de harță, dar nu
punea niciodată la socoteală ajutorul dat
alor ei, deși nu le întorceau nici măcar un
mulțumesc, darmite altceva.
Ca să aibă liniște în casă, s-a
îndepărtat de surorile lui, care nu prea îi
vizitau. De două ori pe an, de Paști și
Crăciun mergea el pe la ele, întotdeauna
singur, Maria găsind de fiecare dată câte o
scuză și nu-l însoțea.
Nici cu vecinii nevastă-sa nu avea
prea multe vorbe. Ba unul era invidios că șiau
făcut una - alta, ba alta era bârfitoare.
Singurii care le mai deschideau poarta
rămaseră fratele și sora ei, cea din urmă
locuind pe aceeaşi stradă, doar cu două
case mai jos. Avea trei copii, doi băieți și o
fată, zicea de multe ori râzând, că ea este
oaia de prăsilă a familiei, căci nici
Gheorghe, cel mai mare dintre frați, nu a
avut noroc de copii.
Pe Ionuț, Maria îl declarase de pe
acum moștenitorul lor și se comporta cu el
ca atare. Șerban nu avea nimic împotrivă,
avea nevoie de cineva ca să-l aibă stâlp la
bătrânețe, îi erau dragi deopotrivă toți trei,
cum dragi îi erau și nepoții de la surorile lui.
Tare mult și-ar fii dorit să aibă copilul
lui! Cu trecerea anilor, când a fost sigur că
nu îi mai poate avea, a vorbit de multe ori
cu Maria să ia unul de la casa de copii, pe
care să-l crească, să audă râs și plâns de
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 46

p r o z ă
copil în ograda lui. Dar ea, nu voia să audă
de așa ceva, se plângea veșnic de dureri
de cap, care, zicea, nu i-ar permite să îi
grijească așa cum se cuvine.
Șerban nu prea credea în durerile ei, o
dusese la doctor, dar nimeni nu putuse să
spună de unde îi vin, ba c-ar fii de la
tensiune, ba c-ar fii de la ficat, cert e, nu
găsiseră leacul potrivit pentru ele. Cu timpul
se obişnuise, aproape că nici nu o mai
auzea când se plângea.
Maria nu lucrase niciodată. Prin ´57
mersese câteva luni la CAP-ul din sat, pe la
birouri, că doar era fată cu carte, dar nu-i
prea plăcuse. În perioada acea au apărut
primele dureri de cap, așa că a renunțat
repede. Încercase apoi să o angajeze în
fabrică, fiecare nevastă de muncitor găsise
o slujbă, dar când au avut actele în mână,
toate gata, semnate și ștampilate, făcuse o
criză și se internase în spital. Au renunțat
din nou. De altfel, el câștiga destul de bine,
nu aveau nevoie.
Maria rămăsese să se îngrijească de
gospodărie și asta îi plăcea cu adevărat,
casa era întotdeauna lună și bec, poate
chiar prea curată, mica grădină din spate
era bine lucrată, iar orătăniile nu lipseau din
ogradă. Acolo, în curtea ferită de ochii lumii,
căci îl obligase să facă un gard înalt, de doi
metri, era lumea în care ea se simțea bine
și el a consimțit să trăiască așa.
În dimineața asta, când s-a trezit cu
senzația că va fii o zi neobișnuită, se cam
miră și fără să își poată explica, aștepta cu
destulă nerăbdare să vadă ce se va
petrece.
În capătul străzi apăru bicicleta cu
poștașul Vasile, tocmai când Șerban îl
atenționă încă o dată pe Ionuț, care era
gata, gata să se prăvălească de pe tub, și
vroia să se întoarcă în curte. Trebuia să
sfarme niște porumb, să ducă la moară.
Avea nevoie de mâncare bună pentru cei
doi șoldani dacă dorea slănina groasă și
cârnați pe măsură, de Crăciun.
Dând cu ochii de poștaș, se gândi că
poate el îi va aduce vestea ce o aștepta,
cine ştie ce evenimente se întâmplaseră în
țară sau în lume, precis era ceva important
scris în „Scânteia”. Amână întoarcerea în
gospodărie și așteptă ca Vasile, poștașul,
să se apropie.
Vasile descălecă de pe bicicleta lui cu
o casă mai sus, scoase din grămada de
ziare aranjată pe portbagajul bicicletei unul,
îl împături încă o dată și îl vârâ între stâlpul
porții și cadrul gardului.
Era un bărbat mărunțel, de treizeci de
ani, deși părea mai bătrân, puteai foarte
bine să îi dai anii lui Șerban, care deja
intrase în cel de-al patruzeci și cincelea, cu
o uniformă bleumarin și un chipiu dat pe
ceafă. Pantalonii mult prea largi erau
strânși într-o curea neagră, îngustă, a cărui
capăt liber atârna într-o parte. Unul din
cracii pantalonului era fixat la capătul de jos
într-o agrafă ca să nu i se agațe în lanțul
bicicletei, o bicicletă neagră, grea,
rusească, pe care tânărul poștaș o grijea ca
pe lumina ochilor.
Înfățișarea lui era destul de comică și
îi scoase un zâmbet lui Șerban, care îl
întâmpină vesel:
– Ce vești ne aduci, Vasilică, încă de
dimineață? Parcă ajungeai mai târziu pe la
noi.
– Apoi am știut că mă aștepți
dumneata cu nerăbdare și am schimbat
traseul, răspunde el îndreptându-se în
grabă spre Șerban, fără să-și mai încalece
bicicleta.
Ajuns în fața acestuia care îl privea
mirat - iată că simțurile lui nu îl înșelaseră,
47
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
chiar primea o veste, doamne, doar de-ar fii
una bună, dar ce veste, că el nu are de
unde să primească vești nici bune, nici rele
prin poștă - îi întinse „Scânteia”, rezemă
bicicleta de șold ca să poată umbla în tolba
mare, îndesată cu tot felul de hârtii, și
scoase un plic alb, lunguieț.
– Iată vestea, nea Șerbane... Vrei să
îți aduci un copil în ogradă, bag samă și ești
foarte nerăbdător, că doară, de-aia mă
aștepți în poartă.Am știut eu de ce schim
traseul. Apoi, dacă așa e, să fie într-un
ceas bun, că un copil trăbă la casa omului.
am?
– Ce zici tu, mă Vasilică, ce scrisoare
Luă scrisoarea cu mâna tremurând de
emoția pricinuită
de vorbele
neînțelese ale
poștașului și
văzu scrisul
mare, citeț, pe
versul plicului:
Casa de copiii,
Prundul Bârgăului.
Se uită la destinatar, nu-i venea să
creadă că scrisoarea îi era adresată,
aproape că își silabisi numele, era a lui,
adresa a lui, cu toate astea nu pricepea de
ce primește o scrisoare de la o casă de
copii. Inima însă bănuia ceva, că începu să
îi bată cu putere. Nu neapărat expeditorul
scrisorii o făcuse să pornească la galop, ci
numele localității, Prundul Bârgăului,
declanșase ceva în minte și amintirile
năvăliră ca și cum o apă rupsese stăvilarul
ce o ținea într-o matcă ce nu îi era deajuns.
Poștașului nu îi scăpă tremuratul
mâinii, care curios din fire, nu își încălecase
bicicleta, aștepta ca cel din fața lui să-i
confirme bănuiala, ca să o spună mai
departe. Că neconfirmată, nu prea putea să
o facă, era doar secret profesional, iar el
știa să-l păstreze, altfel risca să își atragă
asupra lui ocările celor pe care îi trăda. Și
nu de puține ori, faptul că putea își țină gura
îi aducea niște bănuți în plus în buzunar.
Câte fete nu cumpărau de la el plicuri și
timbre, neuitând niciodată să lase un leu în
plus!
– Măi Vasile, nu e chiar ce crezi tu - își
reveni Șerban - așa că e bine ca lucrurile
astea să se uite, arătă el spre scrisoare
încă nedesfăcută.
– Buzele-mi sunt lipite nea Șerbane,
n-ai grijă.
Puțin dezamăgit, poștașul își încălecă
bicicleta și se îndepărtă urmat de ceata de
copiii care părăsiseră în grabă tuburile și se
luară la întrecere cu el.
Șerban mai zăbovi o clipă în poartă,
cu privirea pe plicul alb ca zăpada,
neîndrăznind să îl deschidă. O neliniște îi
cuprinse sufletul și în cele din urmă, îl vârâ
adânc în buzunarul pantalonului, tocmai la
timp, căci Maria apăru în capul târnațului
strigându-l la masă.
Își mâncă ouăle prăjite în tăcere, cu
ochii în farfurie, încercând să își închipuie
ce cuprinde scrisoarea. Cu fiecare clipă
care trecea, nerăbdarea de a o citi îi
creștea. Ceva din interiorul lui îl oprea să îi
vorbească Mariei despre ea.
Termină de mâncat și se ridică cu
greutate ca și cum povara secretului din
fundul buzunarului îl trăgea în jos.
– Apoi, m-oi apuca de sfărnit că
imediat se face unu și trăbă să merg la
servici.
– Da, da, grăbește-te! Să duci sacul la
moară. Mi-o zâs cumnatu, că sunt mulți la
rând… Io mă duc la prăvălie să cumpăr
niște zahăr și orez. Și poate are Bolaj - baci
și vreun litru de lapte în plus, că mâine e
ziua lui Ionuț, vreau să frământ ceva…
Șerban ieși din încăpere dând din cap
aprobator, uite cum le orânduiește
Dumnezeu pe toate, cu Maria plecată prin
sat va putea să-și citească în liniște
scrisoarea.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 48

p r o z ă
proză 30
Ursuleţul de pluş
I. LA ȚARĂ
Daniela Tiger
Întotdeauna mi-au plăcut ursuleții de
pluș, cei ale căror membre sunt flexibile să
le pot roti după voința mea, cei maro cu
ochi negri, exact ca acesta pe care-l țin la
piept din imaginea copilăriei mele. Cu el îmi
petreceam cel mai mult din timp, cu el
adormeam seara strângându-l, protector, la
piept. Acel ursuleț încă se lăfăie pe patul
dintr-o cameră unde, acum, nu mai doarme
nimeni alături de o păpușă ale cărei
picioare stricate au fost înlocuite, de tata,
cu trei crăcane de lemn.
Mă jucam în fel și chip, scorneam tot
felul de jocuri. Eram scenarist, regizor și
actor, mă maimuțăream schimbând
tonalitatea vocii pentru fiecare păpușă careși
intra în rol. Înainte de a pleca undeva,
părinții mă-ntrebau ce-mi doresc să-mi
aducă, iar eu, fără doar și poate,
răspundeam: un ursuleț. Țin minte că și lui
Moș Crăciun, pe-atunci Moș Gerilă, tot
ursuleț îi ceream. Ursulețul meu se leagă
de amintirea bunicilor, tatamare și mamare.
Locuiau la țară, erau recunoscuți ca oameni
cu carte și aveau o droaie de fini. Cine avea
ceva de scris, oficial sau nu, la tatamare
venea. Doamne, cât de frumos scria!
Unduia slovele, le împodobea cu flori de
aveai impresia că foaia de hârtie se
transforma într-o față de masă frumos
brodată. Știa toate legile și citea… și
citea… Lua cărți de la biblioteca satului cu
brațul, apoi, una câte una le devora. Seara,
se așeza pe pat, astfel ca lumina lămpii,
atârnată de un cui, să-i cadă pe carte,
potrivea fitilul și se rezema de peretele
îmbrăcat cu o carpetă înfățișând o fată
întinsă pe iarba verde cu o mână
sprijinindu-și tâmpla, țesută la război de
mamare și cu ochelarii pe nas, dădea foaie
după foaie. Din când în când ne citea și
nouă spre încântarea mea. Nu suflam, nu
răsuflam, aveam toate simțurile încordate
ca să nu pierd ceva din prețioasa povestire.
Mai târziu, când la rândul meu am
descoperit taina magică a literelor, citeam și
eu. Ce mândră eram și cât de mare
importanță dădeam momentului! Mare
ciudă mă cuprindea când, neatentă, mă mai
împiedicam de un cuvânt! Aș fi vrut să nu
se mai termine seara și să nu mă trimită la
culcare, dar mamare îmi dădea cănuța mea
cu lapte de capră și știam ce urmează.
Cănuța mea, albă cu un mănunchi de
flori pictate pe-o parte cu formă ușor
conică, m-a însoțit toată copilăria. Și acum,
mă minunez cum n-am spart-o. Mi-ar fi
părut rău! Spre seară, când mamare
mulgea capra, stăteam nerăbdătoare să se
umple oala. Nu așteptam să-l fiarbă, nu,
beam laptele cald plin de spumă, făcândumi
mustăți și râdeam zgomotos, iar buna
mea mamare mă dojenea prefăcut, abia
ascunzându-și râsul. Nici nu știu ce-o
amuza… mustățile din spuma laptelui sau
râsul meu sănătos de copil fericit? Avea
multă răbdare cu mine, trebuia să ma nasc
băiat, făceam toate năzbâtiile posibile, iar
ea, se enerva foarte rar. Era femeia de
modă veche care-mi spunea:
– Prin fața omului nu se trece!
49
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
Am înțeles mai târziu că „omul”
înseamnă bărbat. Cum puteam să accept
așa ceva!? Și, pe înserat, după ce
mâncam, potolea orătăniile, animalele, pe
Grivei, dar cu Grivei sunt alte povești,
ieșeam la poartă, la taină unde, spre
disperarea bietei femei, pândeam să treacă
câte-un bărbat și eu, țâșt, prin fața lui, mă
făceam că am treabă pe partea cealaltă a
drumului.
Bunicii mei stăteau pe Linia Mare,
chiar în centru, tot trecea lume și, mai ales,
„oameni” ce veneau sau plecau de la
crâșmă. Nimeni nu zicea nimic, cerul nu
crăpase, pământul nu se scufundase, dar
ea răspundea la binețe, aștepta ca omul să
se îndepărteze suficient de mult pentru a n-
o auzi și mă boscorodea amenințându-mă
că mă spune „lu ta-tu” dar eu râdeam de
mă durea burta. În toată copilăria mea am
suferit de dureri de burtă cauzate de râs.
Dacă vedea că nu mă potolește, schimba
strategia și-l invoca pe „tatu-mare”, ei, aici
se schimba macazul, râsul dispărea și îmi
luam față de îngeraș.
Nu mă bătuseră niciodată, dar
tatamare fusese în Armata Română, „în
Tabără, la București”, cum mai mereu își
aducea aminte mamare, cu nostalgia anilor
tinereții, privind departe, departe, la
vremurile când aveau, „nu una, ci două
ordonanțe”. Vocea lui tunătoare, cred că în
tot satul se auzea. Acum, gândind, decibelii
lui erau mult peste limita admisă. Când
striga, mă paraliza, numai dacă-mi
pronunța numele, mă făcea cea mai
cuminte fetiță.
Pentru el, eram Nicolae. Băteam
câmpurile să inspectăm lanul de porumb și
via în capul căreia trona un vișin, vișinul
meu. Vișinul intră într-o altă etapă a vieții
mele. Mergeam la pescuit cu prăjini și cutii
de cremă de pantofi îngăurite în care punea
râmele. Când coboram o pantă îmi striga
râzând: „Pune frâna, Nicolae!”, dar tot cu
vocea aceea de tunet. Pe măsura vocii era
și statura. Nu-i știu înălțimea, dar puțini
oameni erau cât el. Semăna foarte mult cu
tipul de soldat american: frumos și înalt.
Eram foarte mândră de el!
Făcuse tatamare, că tare priceput era
la toate, bancă de lemn lipită de gard, chiar
lângă portița de intrare în curte pe care,
tatăl meu, bătuse o tăbliță cu atenționarea
„CÂINE RĂU”. Acesta era Grivei numai că,
mie mi se părea cel mai bun câine din
lume. La poartă la mamare se adunau o
grămadă de femei, stăteau care, cum
apucau, mamare, întotdeauna pe bancă,
veneau și copii să ne jucăm. La început
stam să ascultăm toate știrile din sat.
– Auzirăți, fă, că Leana lu’ Butoi se
mărită? spunea țața Floarea lu’ Zdrâncă.
– Da’ de Gât Lung ce mai știți? Mai
zace? se trezea și Măria lu’ Împîratu săntrebe.
Noi, copiii, săturați de atâta
sporovăială, fugeam să jucăm un pituluș în
înserarea și liniștea care cuprindeau încet
satul.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 50

p r o z ă
proză 31
Dans magic
extraordinar, ci toţi cei de faţă şi mai ales
taraful, care accelera ritmul progresiv.
Şi noi, bamp şi bamp, bamp şi bamp, întro
sincronizare pe care n-am fi reuşit-o nici în
luni de zile de repetiţii cu profesori...
Ganea-Christu Ioan
În anii ’75-’76, din secolul trecut, în care
activam cu o formaţie rock „75 HP” ca începător
impresar, vocalist, scenograf, regizor, şi chiar
“om orchestră” fără să ştiu să cânt la un
instrument anume (cântam o melodie la bas,
una la tobe, una la chitară solo, în rest, rupeam
biletele la intrare şi dansam), aveam spectacol
disco la căminul cultural din comuna bunicilor.
Într-o duminică de toamnă se căsătorea o
rubedenie... Nuntă mare, la cort, cu taraf şi
dizeuză.
Eu nu prea aveam treabă cu nunta,
venisem cu trupa ca-n fiecare duminică, mai
devreme, pentru repetiţii. La discotecă
cunoscusem o fată blondă, frumoasă, înaltă, nu
prea vorbăreaţă, dar care dansa fantastic.
În acea după amiază, printre „gură cască”
din faţa cortului se afla şi fata despre care ştiam
doar că locuieşte în ţigănie... Treceam des cu
bicicleta prin zona caselor fără garduri, dar cu o
droaie de copii şi de câini, în speranţa că aş
vedea-o prin vreo curte...
Orchestra nu prea avea muşterii pentru
început la dans, doar se adusese ţuica... Aşa
că instrumentiştii făceau apeluri insistente la
invitaţi, dar pe ritm de geamparale...
– Bamp, ştiţi?
– Cum să nu, or’ş’ce, clientu’ nostru,
stăpânu’ nostru!
Mă îndrept către blonda cu părul ca dintro
reclamă la şampoane în care protagonista şi-l
coafase ca pe un imens bob de porumb ce-i
împodobea capul oval, o invit la dans dar,
părea cam încurcată pentru că nu făcea parte
dintre nuntaşii invitaţi.
– Sunt eu invitat! (cu toate că nici eu nu
prea eram la masă sau la dar – erau numai
bunicii).
A acceptat cu greu, a încurajat-o şi
orchestra. Am convins-o şi pe măsură ce
treceau minutele, dansam mai lejer, eram unul
cu partenera şi nu zic eu că dansam
Nu mai vedeam mese, meseni, decât
auzeam muzica drăcească bine cântată şi
prindeam fata de mijloc, şi-o roteam, şi-o
depărtam, şi ne atingeam coapsele, umerii,
spatele – nici nu ştiu dacă mai respiram.
Dar nici nu-mi explic, de unde atâta
fantezie, pentru că nu avusesem precedente,
sau să-i fi studiat pe alţii...
Energia şi ritmul erau în fata din faţa mea,
căreia îi vedeam ochii mari, căprui, fermecători
în semiîntunericul din cort. Parcă eram în
imponderabilitate. La un moment dat, cu toate
că instrumentiştii dădeau maximum de decibeli,
se mai auzea doar foşnetul rochiei decente,
galben pai cu cordon lat, verde, lucios. Nici un
mesean nu-şi lua ochii de la spectacolul inedit.
Şi orchestra, dă-i şi dă-i... ca-n
Ciuleandra. M-a şi întrebat şeful acesteia:
– Mai poţi, boierule? (apelare după
hainele mele albe, de la oraş şi pentru că aflase
că sunt nepotul primarului).
– Bagă, maestre!
Şi dacă n-ar fi obosit orchestra, cine ştie
cât ar mai fi continuat...
Am sărutat mâna fetei pe care nici nu
ştiam prea bine cum o cheamă, pe care n-am
mai întâlnit-o de atunci şi pe care am pomenito,
iată şi după 35 de ani de la acel dans nebun,
magic şi totuşi, real.
Să nu se înţeleagă că aş fi (fost) un mare
dansator!
51
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
proză 32
Lecţia de muzică
Florin Giurcă
MOTTO: „Nu trebuie doar să integrați. Mai
trebuie să şi dezintegraţi. Asta-i viaţa.
Asta e filozofia. Asta e știința. Astea-s
progresul, civilizația.”
Proză scurtă
E. Ionesco, Lecția
Primul meu profesor de muzică din
școala generală a fost domnul P. Îl
simpatizam pe domnul profesor pentru că
era foarte prietenos cu mine și chiar îmi
zâmbea cu îngăduință când mă asculta
solfegiind gama Do major - ceea ce pentru
mine era un mister, deoarece eram cu
desăvârșire afon, cântam toate notele cu
trei semitonuri pe lângă. Ulterior, când m-
am făcut mare, m-am mai întâlnit ocazional
cu el; profesorul devenise dirijorul celebru
al unei orchestre simfonice care făcea
turnee în toată Europa. Și acum când mă
întâlnesc cu el pe stradă îmi zâmbește la fel
de prietenos, și tot nu înțeleg de ce...
Angela Tomaselli - lecţia de muzică
Mie chiar îmi pare sincer rău ca nu m-
am integrat în cor pe când eram în școala
generală, mai târziu când am vrut să cânt
din gură la strană la biserica din sat a fost
cu neputință: pe lângă faptul că suna oribil,
mai contractam și o rino-laringită severă ce
mă țintuia o săptămână la pat cu febră. Pe
profesorul P... l-am mai întâlnit întâmplător
după aceea la sectorul de nudiști de la
nămol, la Techirghiol, și i-am zis cu ocazia
respectivă ce mult regret că n-am putut
învăța să cânt; mi-a răspuns că nu-i deloc
timpul pierdut, și că mă așteaptă oricând la
el acasă ca să-mi predea lecții de canto.
Mă ungeam cu nămol pe mâini și pe
picioare, stăteam câteva minute până mi se
făcea prea cald și apoi intram în apa aceea
mizerabilă, pășind cu scârbă pe fundul
cleios al lacului, până ce îmi ajungea apa
sub bărbie. Niște răcușori ciudați, roșii, se
zbenguiau în jurul meu și aveam impresia
că vor să mă ciupească de părțile moi
îndată ce stăteam mai mult într-un loc.
– N-ar trebui să intri în apă așa de
repede, zise domnul Profesor. La intrare e
afișat un regulament, trebuie stat treizeci de
minute minim cu nămolul pe corp înainte de
a intra în apă. Între orele unsprezece și
paisprezece scăldatul este strict interzis.
– Ei, și ăștia cu regulamentele lor, zic,
fac exces de reglementare, ca să-și justifice
și ei un salariu!
– Nu-i așa, zise cu o umbră de iritare
în glas domnul profesor. Ce s-ar întâmpla
dacă deodată nu s-ar mai respecta toate
regulamentele? Nu cred că suntem noi în
măsură să le judecăm, cine le-a pus acolo
a știut el de ce le-a pus. În viață e ca și la
cor: fiecare individ trebuie să asculte de
indicațiile unui Dirijor, altfel se strică
armonia Universului. Pe chip îi înflori îndată
un zâmbet și mă privi cu simpatie. Sper că
m-ai înțeles ce vreau să spun!
– Apropo de cor, știți ce rău îmi pare
că n-am insistat mai mult cu muzica la
școală? Acum aș vrea eu să pot să cânt,
dar nu mai pot. Nu am voce și nici ureche
muzicală.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 52

p r o z ă
– Se poate remedia, dragă Andrei.
Treci din toamnă pe la mine, îți trebuie
numai câteva ore de îndrumare de
specialitate, și vei putea să cânți tot ce îți
place. Vino negreșit, te aștept!
Am neglijat după aceea preocupările
muzicale, din cauza valurilor zbuciumate
ale vieții, până în ziua aceea în care am
găsit la Carrefour un pian electronic la
ofertă specială, care mi s-a părut că ar
arăta foarte interesant la mine in living, între
șemineu și plasma tv. Am căutat pe internet
referințe și user-review-uri despre marca cu
pricina, o marcă franțuzească. Lăsând la o
parte că era made in China, ca și
televizorul, mașina de spălat vase și
combina frigorifică, pe care le am de mulți
ani și care nu m-au dezamăgit până acum,
comentariile erau destul de elogioase
pentru un pian așa de ieftin, practic la
jumătate de preț fata de o marcă
consacrată, tot made in China desigur. E
drept, cineva se plângea că i s-a ars
siguranța în primele 10 ore de folosire. L-
am adus acasă și l-am asamblat cu mâna
mea, folosind un patent, o tubulară de 10 și
un imbus de 5. Dupa aceea am descărcat
sheeturi cu piano music de pe internet, între
altele desigur Für Elise si O, Tannen Baum,
și am început să învăț notele muzicale,
solfegiile și gamele.
Deși degetele mele nu mai sunt la fel
de agile ca pe vremea când împleteam la
ora de lucru manual ștergătoare de picioare
din frunze de cocean, tot am reușit să
interpretez prima pagină din Für Elise în
fața invitaților de Crăciun, asta însemnând
vreo șapte portative cu ambele mâini, și
stânga și dreapta simultan (a se nota faptul
că majoritatea persoanelor care s-au
apropiat de pian cu aerul că știu să cânte,
au făcut doar primul portativ din Für Elise
cu un singur deget, mijlociul de la mâna
dreaptă).
*
În condițiile astea, când l-am revăzut
pe prof. P. la magazinul de bricolaj – tocmai
îmi luasem un copăcel tuia în cărucior și mă
apropiam de casa de marcat - i-am spus:
– Domnule profesor, mă chinuiește
rău talentul muzical din mine, care încearcă
să ajungă la suprafață și nu poate. Am
învățat notele muzicale, mi-am descărcat o
aplicație pe smartphone care îmi dă nota La
și m-am înregistrat cântând gama Do Major
din gură. Trebuie să vă spun că îmi vine să
arunc telefonul cât colo, toate sunetele care
îmi ies din gură sunt decalate cu o terță
mică mai jos decât portativul. Nu mă pot
pune la unison cu nici un instrument.
– Dragă Andrei, zice domnul profesor,
îmi amintesc de deficiența ta de auz
muzical, pe care o manifestai încă de pe
băncile școlii. Nu trebuie să-ți faci griji, dacă
vii la mine acasă o să te fac să scoți
sunetele cu o terță majoră mai sus. Te
aștept cu mare drag.
– Minoră, domnule profesor.
– Majoră, zise profesorul cu un rictus,
știu eu mai bine cum este.
Salvator Dali – Sub pian
Nu după multe zile de la această
întâlnire, intram în holul destul de lung și
întunecos al profesorului Petrache, în
capătul căruia se zărea o luminiță. Era o
lumânare feng-shui care răspândea un fuior
de fum albăstrui cu arome de santal. Pe o
latură a camerei era un mare acvariu
iluminat cu un spot, în care plutea un singur
pește imens, un fel de crap. Felurite
instrumente muzicale erau expuse pe pereți
sau zăceau aruncate într-o dezordine
studiată primprejur.
53
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
– Păstrăv somonizat, zice răzând,
văzând că mă uit la pește. Mie îmi place
să-i zic păstrăv sodomizat. Îți place
peștele?
– Da, păstrăvul sodo... somonizat e un
pește cu carne roșie și icre negre. Chiar îmi
place.
– Perfect, o să îl gătim. Icre nu cred că
o sa aibă, că e băiat.
– Domnule profesor, lăsați vă rog
peștele în pace, haideți să revenim la chinta
mică. Ah, adică la terța mare.
– Deci, cum era? Scoți sunetele mai
sus sau mai jos decât pianul? Dacă sunt
mai sus, trebuie să-ți dau palme în creștetul
capului.
– Mai jos, domnule Petrache, mai jos
cu trei semitonuri, zic, apreciind gluma.
– În cazul ăsta, remediul sunt palmele
la fund. Nu te speria, am mănuși albe de
dirijor.
Petrache așeză taburetul în fața
pianului, reglându-i meticulos înălțimea,
dându-l mai in față și mai în spate de
câteva ori până ce i se păru că se află la
distanța potrivită, apoi îmi zise:
– Șezi. Nu, nu la pian, ci pe canapea.
Profesorul își trosni degetele de la
mâini, parcurse apoi toată claviatura de la
stânga la dreapta pe gamele acromatice,
ridicând și așezând cu grație mâinile
alternativ una în fața celeilalte.
– Repetă după mine nota asta.
Petrache execută un La major dintr-un
arpegiu de patru clape: la, do, mi, la. Ceea
ce ieși din gura mea nu suportă însă hârtia
ca să descriu.
– Da, e grav. E mai grav decât am
bănuit. Dimineața când te scoli faci zece
minute de gimnastică de înviorare?
– Da, cu regularitate, m-am obișnuit
din copilărie.
– Faci și flotări?
– Nu, flotări nu fac. Dar ridic o halteră.
De ce? Nu e bine?
– Nu e bine. Haltera dezvoltă mușchii
deltoizi și sterno-cleido-mastoidieni, în timp
ce noi, cei care suntem dedicați cântatului
din gură, avem nevoie de pectorali
puternici. Întinde-te pe canapea. Nu, nu
așa, ci cu fața în jos.
M-am conformat. Profesorul se ridică
și se îndreptă spre mine. în trecere se opri
o clipă în dreptul acvariului și tachină
peștele ciocănind în geam. Păstrăvul se
întoarse subit cu spatele la el si purcese a-
și flutura ostentativ coada într-un ritm
frenetic. Chipul profesorului luă instantaneu
o mină crispată și murmură printre dinți:
– Într-o zi tot o să te prăjesc eu! nu te
pune tu cu mine! Cu fundul in sus, aproape
că țipă după aceea la mine. Ia să vedem ce
putem face. Zi după mine: do, mi, sol, do!
– Do, mi, sol, do! Știu că nu e prea
bine, dar nu trebuie să vă supărați.
– Fals! Fals! profesorul îmi dădu două
palme peste fund: jap! jap! Încă odată: do,
mi, sol, do!
– Do, mi, sol, do.
– Fals! Fals! Fals! Petrache aproape
ca urla. Începu să-mi care palme cu
nemiluita la fund. Jap, jap, jap, jap...
– Domnule profesor, lăsați, renunț, vin
altă dată.
– Fals, fals, deja mă ustură palmele, o
să folosesc cu tine bagheta de dirijor, așa
ceva n-am mai întâlnit. Acum ori niciodată.
Descendent: do, sol, mi, do.
– Do, sol, mi, do, îngăimai. E mai greu
așa.
– Dă-ti jos pantalonii, trebuie luate
măsuri radicale cu tine. La fundul gol, ca la
injecție.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 54

p r o z ă
– Domnule, să încetăm, nu mai vreau
să cânt!
– Canalie, crezi că nu știu că îți bați
joc de arta muzicală, că te doare în cot de
Rachmaninov si de Shostakovich și de
Paderewski, sau Pederawski, sau cum l-o fi
chemând? ești mai rău decât Sandu, și
Sandu nu-i decât un pește surd și mut. Și
tot o să-l trag în țeapă. Chiloții, și chiloții jos,
te rog. Nu vă puneți voi cu mine, eu sunt
profesorul Petrache! zise Petrache, cu
degetul arătător al mâinii stângi ridicat în
sus, ca și când l-ar fi arătat pe Petrache sus
pe firmament, în timp ce cu dreapta vântura
către mine o baghetă de dirijor, întocmai ca
un spadasin. În clipa următoare simții pe
buci usturimea loviturii. M-am ridicat dintr-o
săritură și m-am repezit spre ușă ținândumi
cu o mână chiloții și blugii căzuți în vine,
când profesorul îmi aplică o piedică. M-am
dezechilibrat și am căzut cu capul până la
urechi între corzile unui instrument
asemănător cu un pian, dar mai mic, care
scoase un zăngănit lugubru și
dezorganizat.
– Clavecinul meu! clavecinul meu, era
bine temperat! țipă Petrache. Ce-ai făcut cu
el?! Apucă în grabă un instrument subțire și
prelung de metal și începu să mă croiască
peste spinare.
– Ține, ia de colea flautul meu, e
fermecat! Na! Na! Mai vrei muzică?!
– Nu, nu, iertați-mă vă rog, n-o să mai
îndrăznesc.
– Știi cine sunt eu?! Eu am dirijat
filarmonicile din Schoenbrunn și din
Bruckenthall si din Sardanapal si
Assurbanipal!! Petrache își trecu degetele
rășchirate prin coama leonina și privi în
tavan. Al cărei țări e capitala Sardanapal?
– Nu știu, iertați-mă, Înălțimea voastră!
– Al Sardaneliei! dacă nu știi nici un
lucru așa elementar, ce să mai zic de alte
cunoștințe, cum ar fi: care sunt cele patru
picioare dorice ale ritmului corintic, și ce
înseamnă ison, oligon, epistrof?
– Nu știu, iertați, stăpâne!
– Dar a cappela, ad libitum,
impromptu?
– Iertare, luminăția voastră, e prea
dificil…
– O să-ți bag eu în cap învățătura, fie
că vrei, fie că nu vrei. Mă luă de păr și mă
trase până la buza acvariului și încercă, în
ciuda opoziției mele din ce în ce mai
anemice, să mă bage cu capul în apă. Cu
cât mă zbăteam mai mult insă, puterile
mele slăbeau și deveneam tot mai
neputincios în mâinile lui.
– Arpegiile conduc la aritmetică și
aritmetica la filologie și filologia la crimă!
Totul este armonie în univers! Totul este
pământ, aer, apă și foc! Apă și Foc! Apă!
Foc! Do, mi, sol, do!
– Mi-i-i… so-o-ol… do-o-o, bolborosii
eu cu capul în acvariu, cu ultimele bule de
aer din plămâni. Înainte de a mi se lăsa
întunericul deplin peste conștiință, zării
ochii sticloși ai peștelui și gura lui larg
deschisă rânjind sardonic către mine.
*
– Tii, ce dezastru-i aici! zise ofițerul de
poliție dându-și cascheta jos. Scoase un
telefon mobil și după ce formă un număr
raportă: aici a fost o adevărată revoluție
muzicală! o victimă zace cu capul, mâinile
și organele genitale încurcate între corzile
rupte ale unei harpe... pare sufocat… are
părul ud… cealaltă victimă are un
contrabas spart în jurul trunchiului și
privește fix... și... ăăă.. are o baghetă de
dirijor înfiptă în orificiul anal... și are spumă
la gură și zice ceva fără șir, stai puțin...
sanda... napalm... sanda... napalm...
individul din harpă pare că mișcă, cred că
încă mai respiră, cheamă iute o ambulanță.
Dar oare cine o fi format 112??
În acvariul din fața mea, somonul pe
nume Sandu plutea calm și privea
inexpresiv la toată scena. Deodată se ridică
la suprafață, luă aer in branhii, se scufundă
și bolborosi într-o tonalitate perfectă de
tenor-bariton, privindu-mă mustrător în ochi:
– Do, mi, sol, doooooo!!!
foto: Salvador Dali - Piano
55
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
proză 33
Sondaj de opinie
Florin Giurca
Sună telefonul. Îl am în buzunarul de
la spate, practic stau pe el, și cȃnd sună
sunt nevoit să mă ridic în picioare de pe
scaun ca să-l scot afară. Nu-l aud, dar simt
cum vibrează. Nici că se putea un
tratament mai bun pentru telefonul mobil. Ȋn
primii ani cȃnd au apărut mobilele, prin ‘90,
țin minte că le țineam prinse de curea cu o
agățătoare, la vedere. După aia le-am
băgat în buzunarul din față de la pantaloni.
Acum le-am retrogradat în buzunarul de la
spate, și următoarea poziție va fi la găleata
de gunoi.
Mă uit ce număr m-a apelat. Nu e un
număr cunoscut. Nu primesc vești bune de
la numere necunoscute. De obicei mă sună
vreun furnizor de la serviciu care cere plata
facturii. Sau de la Bancă, să pun banii
pentru comisioane și dobȃnzi. Sau vreun
furnizor de servicii care caută clienți noi.
Alo, suntem de la Rontemelon, sau de la
Complote, nu vreți un abonament
avantajos? Nu, mulțumesc, cel pe care îl
am eu, abia aștept să expire.
– Alo, suntem de la Institutul de
sondare a opiniei publice… sunteți de acord
să ne răspundeți la o serie de întrebări? Nu
se va face absolut nici o conexiune între
răspunsuri și persoana dumneavoastră. S-
ar putea să dureze 10-15 minute.
Asta e un lucru nou. De obicei nimeni
nu-mi cere părerea despre nimic. Iată o
ocazie bună să spun ce am pe suflet. Dar
oare mă va asculta cineva ce am de zis?
– Facem un sondaj referitor la radio.
Vă rugăm să ne răspundeți cu sinceritate,
fără să stați pe gȃnduri, indiferent dacă
sunteți sau nu sunteți un ascultător de
radio.
– De acord, dar facem un pact: eu vă
răspund sincer la întrebări, dar vreau ca și
dumneavoastră să fiți la fel de sinceră.
– Ok. Enumerați-mi fără să stați pe
gȃnduri cȃteva posturi de radio de care ați
auzit.
Ooops. De mai bine de un an nu mai
ascult deloc radio. Ȋmi țiuie urechile din
cauza gălăgiei digeilor și digeițelor, care nu
știu de ce dar au impresia că toți ascultătorii
sunt chiar acum la un party, în care toată
lumea vorbește tare și nu se aud unul pe
altul.
– ProFm. KissFm, EuropaFm, asta…
RTv1… nu, Romȃnia actualități… Romȃnia
Cultural… RockFm… nu mai știu. Zu. Cam
atȃt. Nu prea ascult, că e multă gălăgie și în
rest publicitate și flecăreală.
– Cȃți ani aveți? Unde locuiți, în ce
oraș? Care e ultima școală absolvită?
– Dar dumneavoastră știți cum mă
cheamă?
– Nu.
– De unde aveți numărul meu de
telefon?
– E generat automat de sistem.
Spuneți-mi dacă ați auzit de următoarele
posturi de radio: Reșița on-line?
– Nu.
– Satu-Mare Fm?
– Nu.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 56

p r o z ă
– Timișoara Fm, Radio-Bunavestire?
Ulisse Fm și PersephonaWaves?
– Nope.
– As vrea să știu cum decurge o zi din
viața dumneavoastră. La ce oră v-ați sculat
ieri?
– La ora 6.
– Ce ați făcut după aceea?
– Sorry?
– Cu ce v-ați ocupat pănă ați plecat la
serviciu?
– Activități gospodărești. Vreți detalii?
Am dat mȃncare la cȃine și pisică.
– Ce posturi de radio ascultați în acest
timp?
– Nu ascult nici un post. Nu am aparat
de radio acasă.
– La ce fel de aparat ascultați de
obicei radio: la radio staționar, la mașină, la
internet, la telefon?
– La nimic, nu suport căștile în urechi.
– La ce oră ați pecat de la serviciu?
Unde v-ați dus după aceea?
– Acasă. Ba nu, la cumpărături.
– Cȃt au durat cumpărăturile?
– O jumătate de oră.
– La magazin ați ascultat vreun post
de radio?
– Era o emisiune, dar n-am fost atent
ce. Prea multă gălăgie. Nu-mi mai aud nici
gȃndurile din cap de gălăgie. Toată lumea
vorbeste tare.
– Și pregătirea mesei?
– Să zicem o oră. Știți, am curățat
cartofii, și celelalte.
– Ce post de radio ați ascultat între
timp?
Simt că are o obsesie.
– Nu ascult radio niciodată. Ȋmi țiuie
urechile. Digeii și digeițele și reclamele…
– La cȃt vă culcați?
– Pe la zece jumate – unsprezece.
– Puteți să indicați o singură oră?
– Unsprezece.
– De la ce oră la ce oră ascultați radio
seara de obicei?
– Nu prea ascut deloc radio. Am
ascultat mai demult, dar îmi țiuie urechile.
De la DJ, sunt prea țipători. Și nu suport
publicitatea.
– Nici noaptea nu ascultați? Ce posturi
ascultați noaptea?
– Nici unul. Ȋmi place liniștea.
– Dar în ultima lună ce posturi ați
ascultat? Încercați să încadrați: de la 0 la
cinci minute, de la cinci minute la o oră, de
la o oră la patru ore.
– Poate, cinci minute Romȃnia
Actualități. Și Trinitas.
– Deci ați ascultat cinci minute
Romȃnia actualități și Trinitas?
– Da.
– Cȃt faceți de acasă pȃnă la
serviciu?
– Zece minute.
– Căți membri aveți în familie?
– Trei.
57
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p r o z ă
– Din care cȃți copii minori?
– Nu văd legătura cu radioul.
– Ȋncercăm să elaborăm un model al
ascultătorului de radio.
– Eu nu sunt ascultător. Am muzica
mea pe stick și CD-uri. Nu suport
publicitatea și DJ-ii.
– Ce ați făcut ieri după serviciu?
– Am plecat acasă. Ba nu, am fost la
cumpărături.
– Și după aceea, ați plecat acasă? Cȃt
timp ați mers de la cumpărături pȃnă
acasă?
– Zece minute. Ce rost au întrebările
astea?
Am impresia că vrea să mă
dezorienteze ca să mă prindă nepregătit la
întrebările cu adevărat importante care
urmează.
– Care e statutul social: necăsătorit,
căsătorit, divorțat, văduv?
– Nu doresc să răspund.
– Cum doriți. Se va deduce oricum din
context. Cine aduce banii în casă?
– Nu vă răspund.
– Cum doriți. Se va…
– deduce, știu.
– Cȃți bani ați cȃștigat în ultima lună?
Fiscul dorește așadar foarte mult să
afle profilul ascultătorului mediu de radio.
Cioace, de fapt nu contează ascultătorneascultător,
ci vor să afle proporția
evaziunii fiscale.
– Deci?
– Nu răspund.
– Cum doriți. Se va deduce. Cȃt ați
cȃștigat în ultimele 6 luni? dar anul trecut?
– Ați vrea dumneavoastră să vă spun,
dar nu vă spun.
– Ce bunuri de largă folosință aveți în
casă? răspundeți prin da sau nu: autoturism
mi-ați spus deja că aveți. Laptop?
Televizor? plasma? LCD? LED?
Diagonala? Cilindreea mașinii?
– Domnișoară, vă rog să vă opriți. Nu
vă mai răspund.
– Trei întrebări mai am, atȃt, și vă
mulțumesc pentru răbdarea
dumneavoastră. Ce posturi de radio aveți
memorate în grila aparatului de la mașină?
– Nu știu. Niciunul.
– Totuși, cȃnd porniți aparatul intră pe
un post. Care este acela?
– Nu știu. Nu sunt curios să aflu. Care
e ultima întrebare?
– Cu cine am stat de vorbă?
– Nici asta nu știu, nu știu cu cine am
stat de vorbă. Să aveți o zi bună!
Am închis cu satisfacția că în sfȃrșit
am spus și eu ce aveam pe suflet. Dar oare
m-a ascultat cineva?!
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 58

c o ll e c ţţ ii ii c ii tt a tt e
colecţii/poveşti cu tâlc/citate 34
Pitagora (576-
496 î.Hr.)
Lenuş Lungu
(cu suport wikipedia)
congruenţei, demonstrarea teoremei care îi poartă
numele, construcţia câtorva poligoane şi poliedre.
De numele său este legată şi teoria despre
numere pare şi impare, numere simple şi compuse,
numere geometrice şi absolute, despre proporţii
aritmetice, geometrice şi armonice. Pitagoreicii
acceptau sfericitatea pământului şi mişcarea lui în
jurul unui foc central - izvorul luminii şi al căldurii; în
jurul acestui foc se mişcă şi alte corpuri cereşti, care
produc prin aceasta un sunet muzical armonios,
aşa-numita "armonie a sferelor". Pitagoreicii
recunoşteau nemurirea sufletului şi purificarea lui
treptată (catharsis), ca urmare a înţelegerii structurii
muzicalo-numerice a cosmosului.
~ Cruţaţi lacrimile copiilor voştri, ca
să le poată vărsa pe mormântul
vostru.
~ Zeii, spun preoţii, au regretat repede
că l-au creat pe om. Şi noi le semănăm în
egală măsură: omul a regretat că i-a creat
pe zei.
A fost un gânditor antic grec, militant religios
şi politic. Informaţiile despre viaţa şi doctrina lui sunt
greu de separat de legendele care îl reprezintă ca
pe un semizeu, un înţelept desăvârşit, un moştenitor
al întregii ştiinţe antice şi al Orientului Apropiat, un
făcător de miracole şi magician.
Pitagora şi-a părăsit insula natală Samos în
semn de protest faţă de tirania lui Policrate. E posibil
ca în călătoriile sale să fi ajuns în Egipt şi în Babilon
( cercetătorii presupun că a fost iniţiat aici în diferite
doctrine secrete).
Aproximativ în jurul vârstei de 40 de ani,
filozoful s-a stabilit în oraşul Crotona din sudul italiei,
unde a întemeiat o societate strict secretă împreună
cu discipolii săi, care îl considerau încă din timpul
vieţii o fiinţă superioară. Aceasta era o frăţie eticoreligioasă
care s-a bucurat de o răspândire vastă şi
care avea drept scop înnoirea morală şi purificarea
vederilor religioase. Ca urmare, frăţia a fost supusă
unor persecuţii sângeroase.
Doctrina şi descoperirile lui Pitagora s-au
păstrat în tradiţia orală şi sunt imposibil de deosebit
de ideile discipolilor săi, cărora le plăcea să atribuie
filozofului propriile lor gânduri şi idei. În domeniul
matematicii, lui Pitagora i se atribuie introducerea în
geometrie a demonstraţiilor, crearea teoriei
~ Cei care se supun raţiunii se supun
zeilor.
~ Dacă eşti întrebat: „Ce e mai vechi
decât zeii?", să răspunzi: frica şi speranţa.
~ Dacă vrei să-ţi supravieţuieşti şi să
te respecte urmaşii, atunci lasă în urma ta
o familie virtuoasă şi o carte bună.
~ Viaţa seamănă cu teatrul: în ea,
adesea, oamenii cei răi ocupă cele mai bune
locuri.
~ Adevărata patrie e acolo unde există
obiceiuri folositoare.
59
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
note de călătorie 35
Rătăciţi pe mare
Virgil Stan
Într-o zi de duminică a lunii iunie
anul trecut, eram pe malul mării la bărci, cu
intenţia de a ieşi la pescuit pe mare.
Vremea nu era una dintre cele mai
favorabile. O ceaţă densă acoperea totul.
Nu se distingea nimic mai departe de zece
metri distanţă. Cum era zi nelucrătoare, l-
am luat în barcă şi pe amicul meu mai tânăr
Gică Ivănoiu zis Gogu Piticu că nu avea
mai mult de un metru şaizeci ca înălţime,
să-mi ţină de urât. Avea şi el barcă dar nu-i
mergea motorul. Încă era noapte. Ajutândune
toţi cei care aveam bărci la malul mării
dispuşi să plece totuşi la pescuit şi pe o
asemenea vreme, am dat bărcile la apă.
Gogu trăgea uşor la rame iar eu pregăteam
motorul pentru pornit. Luminile falezei se
vedeau ca nişte gheme mici galbene
învelite într-un strat gros de ceaţă ce
pătrundeau prin textura hainelor de vară.
Începeai să-i simţi neplăcerile provocate de
umezeala ceţii căzute peste oraş şi mai
ales peste mare.
Când am depăşit digul de protecţie am
tras de sfoară şi motorul a pornit turându-se
dornic de o nouă aventură în necunoscut.
Gogu a scos ramele de pe strapazane şi
le-a aşezat în barcă. Cuplând motorul pe
marş, ne deplasam încet perpendicular pe
mal, să nu ne rătăcim de la început. Aşa
puteam aprecia când ne-am deplasat vreo
milă după ceasul telefonului. Ştiam ca
facem cam trei km într-o jumătate de oră pe
mare liniştită. Marea nu era agitată, era
doar uşor ondulată, tocmai bună de pescuit.
Până se lumina de ziuă tot mai erau
vreo trei sferturi de ceas. Nici nu am făcut
cred două sute de metri că motorul s-a oprit
instantaneu. Era a doua oară când se
întâmpla, motorul fiind nou şi încă în rodaj.
Avea rezervorul full cu benzină şi mai
aveam ca rezervă un bidon de doi litri
jumătate plin, aşa că alta trebuia să fie
cauza.
Trăgeam de vreo cinci minute la
sfoară şi motorul tot nu pornea. Bănuiam ce
s-a întâmplat. Rezerva de benzină o ţineam
într-un PET de doi litri jumătate în care a
fost bere şi capacul avea în el pentru o
etanşare mai bună o folie subţire din
plastic. Benzina dizolvase folia şi bucăţele
de plastic înfundase jiclorul carburatorului.
Nu aveam cum să-l repar din două motive:
era în garanţie şi nu aveam voie să umblu
la el, nu se vedea nimic fiind încă noapte şi
o ceaţă densă pe deasupra.
Gogu trăgea din nou la rame dar nu
mai ştiam în ce direcţie mergeam acum.
Cât am fost cu motorul oprit şi tot trăgeam
de sfoara de pornire, barca şi-a schimbat
direcţia. Nu se mai vedeau nici luminile
oraşului care pe o noapte fără ceaţă s-ar fi
văzut şi de la 3-4 mile. Acum nu cred că
aveam două sute de metri. Se distingeau
nişte umbre şi noi credeam că ar putea fi
oraşul. Tot trăgând de sfoară, la un moment
dat motorul a pornit. Şi când l-am cuplat la
marş s-a schimbat iarăşi direcţia motorului.
Mergeam în necunoscut. La un moment dat
am zărit iar luminile ca nişte ghemotoace
galbene. Înseamnă ca ne întorceam spre
mal, aşa că am întors să încercam să le
ţinem mereu în pupa, astfel să ne
îndreptăm spre larg. Motorul torcea frumos.
Parcă nici nu existase incidentul care ne-a
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 60

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
dezorientat de nu mai ştiam încotro
mergem. După timpul parcurs ar fi fost
normal sa fi ajuns în zone bune de pescuit.
Nici vorbă. Lăsam motorul la ralanti să
putem auzi şi alte motoare după care să ne
ghidăm încotro să ne îndreptăm.
În prova văd că apare umbra unui dig.
Când am ajuns la mai puţin de zece metri
de el am schimbat repede direcţia bărcii,
altfel intram direct în stabilopozi şi
spărgeam barca. Mergând paralel cu digul
am ajuns la capătul lui. Ştiam că atât la
Mangalia cât şi de-a lungul întregului litoral
digurile sunt scurte şi trebuia să ajungem la
capăt repede. Doar cel de la intrarea în port
era de aproape un km lungime, restul sub
suta de metri.
Am depăşit digul şi ne îndreptam spre
mal să vedem unde suntem. Nu eram aşa
de departe chiar dacă am mers mai mult de
jumătate de oră pe mare în necunoscut.
Dintr-o dată a apărut în faţa bărcii plutind o
parâmă groasă de care erau legate resturi
de plasă. Dacă nu ridicam motorul repede,
rupeam în parâmă axul de propulsie al
elicei.
Ridic repede motorul şi Gogu cu o
ramă dirijează barca spre plajă. Cobor din
barcă şi merg pe mal să văd dacă cunosc
ceva. Am dat de discoteca circulară de pe
plaja Venus, astfel am aflat unde ne aflam.
Din nou am trecut peste parâma cu plase
rupte, smulse cine ştie de pe unde de
furtună şi purtate spre mal şi apoi pornind
motorul am încercat să mergem paralel cu
digul. Trebuia astfel să ne îndreptăm spre
larg. Cu toate că încercam să ţinem barca
direcţionată spre larg, barca a mers tot
unde a vrut ea.
După încă un sfert de oră de mers în
necunoscut sperând că suntem suficient de
în larg să găsim zone cu piatră şi scoică,
unde stă ascuns guvidul, am oprit să
încercăm pescuitul. Deja se luminase, dar
acest lucru nu a făcut decât să schimbe
culoarea mediului care ne înconjura, din
negru în gri. Lipsa vizibilităţii mai mare de
zece – cincisprezece metri în jurul nostru
persista. Din când în când scoteam chiote a
la Tarzan, poate ne răspundea cineva.
Nimic. O linişte mormântală, umezeală şi o
ceaţă care îţi pătrundea în oase. Doar
pescăruşii se aşezau lângă barcă,
aşteptând să le aruncăm ca de obicei peştii
mai mici.
Am aruncat ancora şi am început să
pescuim. Dădusem peste un loc unde
peştele mânca binişor. Cum se rărea, cum
dădeam drumul la parâmă să schimbăm
locul. La un moment dat am ieşit de pe
zona cu piatră şi am dat peste nisip. Nu mai
prindeam nici un peşte. Am plecat iar în
necunoscut. Încercasem să pescuim cu
câţiva metri mai lateral când am revenit de
unde am oprit prima dată, trăgându-ne pe
parâmă, dar fără rezultat în mincioguri.
Stăteam tăcuţi pe mare şi nu se auzea
decât clipocitul apei lovindu-se de copastia
bărcii. Nu mai aveam curajul nici să
schimbăm impresii despre aventura
noastră. Nu ştiam unde ne aflăm, cât de
departe de mal suntem şi dacă ceaţa se va
ridica aşa curând. Nu puteam să plecăm
spre mal deoarece nu ştiam unde este
malul. Dacă ne îndepărtam şi mai mult spre
larg? Benzina pe care o aveam era
suficientă pentru o ora de mers, dar dacă
era necesară mai multă?
Tremuram de frig în tăcere, aşteptând
ca peştele să mişte în cârlig. Ceaţa ne
pătrunsese cu umezeala ei prin hainele
subţiri de vară şi acum îi simţeam
neplăcutul efect. Dacă ar fi apărut soarele
se zvânta îmbrăcămintea de pe noi şi
61
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
deveneam mai optimişti. Câte un cormoran
se auzea fâlfâindu-şi aripile pe lângă barcă.
Dacă sunt cormorani înseamnă că nici
malul nu-i departe. Ei nu se avântă prea
mult în larg. Pescuiesc la apă mai mică de
zece metri să poată ieşi repede la
suprafaţă. Erau doar speranţe că nu
suntem departe în larg. Dar unde? Nici
sirena de ceaţă de la intrarea în port nu se
auzea. Însemna că nu suntem aproape de
port. Unde om fi oare? Ne întrebam în
sinea noastră fără să avem curajul s-o
facem cu voce tare. Peştele nu mânca cu
toate că uneori eram pe zonă cu piatră. Se
simţea la mână când trăgeam de volte.
Porneam iar pentru câteva minute în
necunoscut, să schimbăm locul.
Noi credeam că mergem tot spre larg
deoarece alegeam ca direcţie orizontul cel
mai strălucitor, de unde trebuia să apară
soarele, sperând că mergem spre răsărit şi
totodată spre larg, însă până la urmă s-a
dovedit că mergeam de fapt paralel cu
malul la vreo câteva sute de metri
depărtare. Apa era de peste şapte metri,
deci tot aveam cinci sute de metri de mal.
Mergând spre orizontul iluzie, la un
moment dat s-a spart ceaţa şi am
descoperit o lotcă cu vreo patru persoane
în ea venind spre noi la rame. Terminaseră
benzina. Deci de unde veneam noi era
malul. Barca era din zona Neptunului. Asta
înseamnă că noi am rătăcit tocmai la vreo
şase km de locul de acostare, tocmai prin
zona Olimpului, unde nu mai fusesem
niciodată.
Era ora zece şi noi nu aveam mai mult
de 3 kg de guvid. Iar ne-am schimbat locul.
Am reumplut rezervorul cu benzină. În
sfârşit a ieşit şi soarele iar ceaţa s-a risipit
spre mal. Spre larg încă mai persista dar
vedeai la aproape o sută de metri distanţă.
Când am văzut că suntem deasupra zonei
prezidenţiale din Neptun, ne-am îndreptat
spre Cap Aurora unde veneam de obicei la
pescuit, fiind zonă cu multă piatră şi scoică.
Aşa ne îndreptam şi spre casă. Am mai
încercat în câteva locuri, dar aveam
ghinion. Nu avea guvidul chef de servit
masa, aşa că am abandonat pescuitul pe la
ora unu. Mai mult am rătăcit pe mare decât
am pescuit.
După vreo câteva ore de orbecăit pe
mare în necunoscut, cu teama în suflet că
ne putem rătăci spre larg îndepărtându-ne
atât de mult încât să nu vedem malul chiar
şi la ridicarea ceţii, ne îndreptam spre
Mangalia cu maximum 4 kg de guvid
fiecare şi cu o experienţă nouă. Nu era
prima dată când am plecat pe ceaţă şi am
reuşit să ajungem la mal, dar atunci
mergeam trăgând la rame, nu ne
îndepărtam aşa departe de mal, pe când
acum aveam motor şi posibilitatea de a ne
rătăci era cu mult mai mare. Ne-am scos
barca pe mal unde am mai găsit câţiva
colegi sosiţi, însă la fel de ghinionişti ca şi
noi, chiar dacă nu s-au rătăcit aşa de
departe cum am păţit-o noi. Nu ne era
teamă prea tare. Aveam telefoanele cu noi
şi la o adică, dacă intram în panică şi nu ne
mai descurcam să ne orientăm, sunam la
poliţia de frontieră să ne găsească, chiar
dacă riscam o amendă în caz extrem. De
atunci a mai fost ceaţă pe mare, însă eu nu
am mai ieşit niciodată în acel an.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 62

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
Monstrul
Virgil Stan
„Să nu râzi niciodată de
visele cuiva.
Mi-am luat sticluţa cu cafea, pregătită
de cu seară, vâslele din boxă şi am dat
fuga la maşină. Când am parcat pe mal, am
constatat că sunt singurul venit la acea oră,
lucru care se întâmpla destul de rar. Erau
colegi care veneau cu sculele pe biciclete,
tocmai din cartierul Colonişti şi, de obicei,
soseau înaintea tuturor, iar din această
cauză îi ironizam spunându-le huhurezi.
Oamenii care nu au vise
nu au prea multe.”
Aşteptam cu nerăbdare ziua de
duminică, zi liberă, în care să mă pot
delecta cu pescuitul pe mare. Aşa că, într-o
sâmbătă seara, m-am întâlnit la bufetul de
la capătul blocului cu partenerii de pescuit,
să aflu care mai este situaţia guvidului,
mănâncă sau nu şi prin ce zone ar fi mai
bine de pescuit. După cum se arăta
vremea, nu prea era încurajator să
pescuieşti.. Bătea vântul binişor, suficient
pentru a încreţi fruntea capricioasei mări.
M-am pregătit, totuşi, ca a doua zi să
plec la pescuit pe mare. Îmi era dor, căci
îmi intrase în obişnuinţă. Dimineaţa, nu am
mai aşteptat să sune alarma ceasului, că
am şi deschis ochii. M-am ridicat obosit din
pat, după un somn agitat şi cu întreruperi,
având parte de multe răsuciri în pat, din
cauza unui film văzut la televizor.
Nu-mi plac filmele cu violenţă, crime
odioase, sau cu mult sânge, dar urmăresc
cu plăcere pe cele de acţiune, în care joacă
actori consacraţi, sau filmele de capă şi
spadă, cu tematică romanţioasă, pline de
suspans şi farmec, cu actriţe frumoase, în
ţinută de epocă.
În dimineaţa aceea, cum făceam în
toate zilele înaintea plecării pe mare, am
deschis fereastra la balcon să văd dacă
bate vântul. Se auzeau surd valurile cum
vuiau şi se spărgeau de diguri. Crengile de
tuia din faţa ferestrei se legănau în bătaia
vântului, dar eu nu m-am impacientat.
Acum eram singur şi marea era foarte
agitată. Valuri mari se spărgeau de
stabilopozi, iar concluzia nu era decât una
singură: nu se putea ieşi pe mare. Eram
convins că ceilalţi colegi, mai prevăzători,
când au auzit vuietul mării, s-au culcat pe
partea cealaltă, cum s-ar zice.
Am aşteptat zece minute şi văzând că
marea se izbea de stâncile de pe dig cu tot
mai multă furie, am întors maşina şi luat
drumul înapoi spre casă. Încă era noapte,
iar întunericul era spart, pe ici, pe colo, de
lămpile de neon ale iluminatului public de
pe faleză, sau din zona obiectivelor
turistice. Până să se lumineze bine de ziuă,
mai erau aproape două ceasuri bune.
Muzica se auzea prin fereastra
deschisă a portierei, din radiocasetofonul
maşinii. M-am gândit că, dacă tot m-am
sculat la o oră aşa matinală, măcar să nu
ratez ziua, aşa că m-am hotărât să merg la
pescuit pe balta Limanu. Nu mai fusesem
acolo de la plecarea Mirunei de pe litoral.
Ajuns acasă, am scos ramele din
maşină şi le-am dus la loc în boxă, am pus
apă în vase să-mi fac o mămăliguţă
specială, una pentru pătrăţică şi alta pentru
momitor, necesară la nădit. În acest timp,
mi-am sortat sculele de pescuit la baltă.
63
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
Încă era prea devreme de plecat.
Trebuia să fiu în jur de ora şase pe baltă,
să-mi ocup locul unde nădeam şi pescuiam
de obicei. Mi-am cărat sculele la maşină şi
am pornit fără grabă spre baltă. În zece
minute eram pe malul lacului.
Era o zi destul de mohorâtă şi umedă,
dar pe malul lacului erau mulţi pescari. Am
avut noroc că nimeni nu se aşezase pe
locul meu. Pe lac era linişte deplină, nimic
nu tulbura luciul apei.
Aşa cum am mai scris, lacul este
amplasat între două maluri înalte de peste
douăzeci de metri pe verticală. Pe partea
unde m-am aşezat eu şi majoritatea
pescarilor, era mal de carieră de calcar, iar
celălalt mal era împădurit cu pini.
Doar când bătea vântul din S-E sau
N-V se formau valuri pe apă şi se simţea
bătaia vântului. În rest, atmosfera era calmă
şi foarte bună de pescuit. În stânga mea, la
circa cincizeci de metri, spre şosea, la
marginea unui pâlc de stuf, pescuia deja
Toni Bocu, un coleg de serviciu, pescar cu
experienţă la apa dulce. Lângă el, pe
direcţia mea, încă doi bărbaţi, fiecare cu
sculele sale.
Mi-am montat sculele, am aruncat cu
o lansetă multă nadă în larg, am mai nădit
şi lângă stuf, pentru fixă şi m-am pus pe
aşteptat prima captură. Se luminase bine,
însă peştele nu se grăbea să muşte.
Am avut la un moment dat o trăsătură
la lansetă şi când am înţepat prada, am
simţit greutatea peştelui cum se
răzvrăteşte, luptându-se cu apa lacului. Era
un cărăşel cât palma, totuşi destul de
frumos pentru început. Putea să fie şi o
babuşcă minusculă. Aşa am „udat”
minciogul, cum zic pescarii şi am scăpat
„de arap”, ştiu ei pescarii despre ce
vorbesc.
Din când în când, mai vedeam
bambina cum se ridică. Dimineaţa era
răcoroasă şi eu stăteam pe canapeaua din
spate a maşinii, la căldură, cu portiera
deschisă. Din această cauză am ratat şi
multe înţepături. La fixă încă nu se mişca
nimic. Era ora opt şi în minciog aveam
câţiva cărăşei. Nimic de soi, nimic mai
răsărit, să fi fost un kilogram de peşte.
Deodată, în stânga mea văd zarvă
mare: colegul de serviciu, cu lanseta peste
sculele vecinului din dreapta, se lupta cu un
peşte ce trăgea puternic spre stuful de pe
celălalt mal. Ceilalţi doi pescari, din dreapta
lui şi stânga mea, şi-au retras lansetele din
apă să nu se încurce cu cele ale
norocosului.
În jurul colegului meu, în afara
pescarilor, mai erau patru tineri până în
douăzeci de ani, bine dispuşi, care
participaseră la un bal de absolvire a
liceului, după cum am aflat mai târziu.
Toată lumea era concentrată pe captura
pescarului norocos. Încet, încet, peştele a
ajuns la doi metri de mal, între stufuri.
Atunci, a apărut o namilă de somn, de
peste un metru. Un peşte cum n-am mai
văzut decât în filme, sau la televizor. Cu
mare greutate, colegul a reuşit să-l dirijeze
în dreptul spaţiului gol dintre stufuri. Având
lanseta încovoiată şi tot dând drumul la fir,
apoi mulinând uşor, l-a adus lângă mal,
însă monstrul se zbătea cu putere şi trebuia
să dea din nou drumul la nailon, să nu-l
piardă din cârlig, sau să se rupă forfacul.
Un tânăr s-a repezit la maşina
pescarului, la indicaţiile acestuia şi a adus
un bahor. Înarmat cu această unealtă, un
alt pescar aştepta ca somnul să fie adus la
mal şi să-i înfigă cârligul în gură, pentru a-l
ridica pe mal. Până atunci, orice încercare
de agăţare cu bahorul eşuase, din cauză că
somnul se zbătea puternic.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 64

n o tt e d e c ă ll ă tt o r ii e
Tot forţând să ţină monstrul cât mai
aproape de mal, la un moment dat, s-a rupt,
atât lanseta la vârf, cât şi nailonul. Peştele
a rămas pentru câteva secunde nemişcat,
la fel de nemişcat cum am rămas şi noi toţi,
care eram convinşi că l-am scăpat!
Un flăcau cu mult alcool în cap,
consecinţă a petrecerii din ajun, s-a repezit
în apă peste somn şi l-a prins în braţe, iar
cetăţeanul cu bahorul, s-a apropiat rapid şi i
l-a înfipt în spinare, ridicându-l pe mal. Era
de înălţimea unui om!
Eu m-am dus la maşină şi am luat
ruleta din torpedou, ca să-l măsor, căci
pentru aflarea greutăţii nu aveam cântar
aşa de mare. Avea 176 centimetri lungime,
apoi am aflat că greutatea a fost de 30 de
kilograme.
Toţi pescarii de pe baltă au venit în
pelerinaj să-l vadă. Se mai prinsese somn
aici, de 40 kilograme, dar la plase, de către
pescarii care administrau balta. Acum am
văzut eu primul peşte, cât un om de mare.
Somnul nu trage la porumb, însă noi
credeam că s-a repezit după vreun cărăşel,
sau babuşcă prinsă în cârlig şi aşa l-a
înţepat pescarul norocos.
După acest eveniment, m-am retras la
uneltele mele şi am schimbat nada în
cârlige.
Era deja ora nouă, începuse să fie mai
cald pe mal, iar broaştele şi-au început
concertul. Un broscoi, cât un pumn de om
voinic, stătea pe o piatră la marginea apei
şi îşi umfla două baloane în zona capului,
scoţând un orăcăit gutural. În păduricea de
pe malul celălalt, se auzea cucul cântând,
strigându-şi numele. Ca un ecou, şi alte
păsări îi răspundeau din pădure. În pâlcul
de stuf, o păsăruică gri, cu ciocul ascuţit şi
cu o lăcustă în el, se tot zburătăcea din loc
în loc, strigându-şi puii.
Pe deasupra apei, lângă mal, un
şarpe de apă se ondula încercând să
păcălească nişte broscuţe prostuţe şi
neatente la pericol. Luciul apei nu era
tulburat decât de câteva lebede care se
plimbau elegante pe lac. Erau în formaţie
ca soldaţii, cu bobocii care înotau
nepăsători, sub supravegherea părinţilor.
Câte un cormoran flămând făcea
scufundări repetate, căutându-şi hrana pe
fundul eleşteului, printre puietul de peşte.
Acesta este duşmanul declarat al
pescarului de apă dulce şi aliatul celui ce
pescuieşte chefal la mare. Când cormoranii
se adună în cârd şi încep pescuitul în
bazinele portuare, bancul de chefal se
repede spre mal, sau se ascunde sub
navele acostate, intrând în zona de
activitate a pescarilor de chefal.
Timpul se scurgea monoton şi, din
când în când, mai ridicam cu fixa câte un
caras din apă. Ca de obicei, când momeşti
la mal pentru a pescui cu fixa, apare câte o
broască ţestoasă. Aşa s-a întâmplat şi
acum: broasca şi-a făcut apariţia la
suprafaţă şi stătea nepăsătoare lângă pluta
mea. Parcă mă sfida. Mă făcea atent că pot
să scot fixa afară, de prins nu voi mai
prinde peşte, atât timp cât se ospătează ea
în zonă din momeala aruncată de mine.
Aşa am şi făcut. Am strâns fixa şi lansetele
şi m-am pregătit să plec spre casă.
Fiind duminică, am preferat să mă
mulţumesc cu peştele care s-a lăsat păcălit
de iscusinţa mea. Nu era prea mult, însă
suficient pentru un borş de capete şi cozi
de caras, cu mult leuştean verde, care îi dă
o aromă plăcută, o saramură şi un caras
prăjit, cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă -
preferata mea.
Aşa am îmbinat utilul cu plăcutul. Am
ratat o zi de pescuit pe mare, producătoare
de un mic profit din vânzare, cu una de
plăcere şi o masă pescărească delicioasă.
65
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
cronică de carte 36
Despre două noi
cărţi ale Anei
Drăgoianu
Ion Pachia – Tatomirescu
Între portret şi clonă.
Atât „primenirea“ de
semnificanţi întru
catharsis, din volumul de
poeme, Portret pe
unghia pământului
(2012), de Ana
Drăgoianu, cât şi
„absolut-noile avântări“ în
cosmosul cotidian ale
eroului său liric, ori, mai exact spus, ale
eroinei sale din sublimul orizont al
cunoaşterii metaforice, farmecă şi de
această dată Distinsul Receptor de Poezie,
„absolut-noi elansări“ printre „viruşii“
«programaţi/să ne intre în oase», făcând ca
prin vene să ne circule «submarinele/cu
traficanţii de rugăciuni», făcând să
explodeze «ombilicul vecinului/de la etajul
patru/ [ce] nu şi-a plătit impozitul/pentru
gargară cu muşeţel», făcând copiii să râdă
pe când – eroina, nicidecum poeta – îşi
leagă liric, «baticul bunicii sub bărbie» (Mă
destăinui nopţii, p. 5), făcând, mai mult ca
sigur, că, «între piramida lui Keops şi lună»,
să nu fie «decât un răsărit sublim» (Pe
frigul promis, p. 6), determinând «acordurile
unui violoncel» să-i oprească «bătăile
inimii», să i se umfle pieptu-i, «adunând
iubirea mult visată», în vreme ce i se
epuizează „depozitul” de aripi folosite la
culesul stelelor «pentru restul păcatelor», în
vreme ce îşi reazemă «sufletul de ultimul
strop al ploii» (Nimeni nu avea lumină, p.
8), determinând «iubire [a] atemporală»
(Capcana timpului tău, p. 11), până când o
vede Dumnezeu «lângă fântână», cu «părul
murdar de păcate/şi [cu] inima plină de
spini», «ţinând Cuvântul în braţe» (Creşteai
din mine Cuvânt, p. 12), Cuvânt-Unic-Fiu
străbătător de Univers, determinând unghiul
de fugă al morţii la „sculptorul“ în cristal,
«trecut de a doua tinereţe»,
„sculptor“specializat în cioplirea şi şlefuirea
femeilor «cu aură purpurie» (Unghiul morţii,
p. 14), determinând implantul de cipuri în
arii agreste, fapt pentru care, în spirit
pandur-ţânţărenian, nu sorecian (cum îi
zice Jean Băileşteanu, în Cuvântul înainte,
exact), «la marginea satului,/ţinea unul
priponite/vieţile muritorilor de rând:/le
planifica orele de masă/şi îi ştergea cu un
burete uscat/din memoria
cârciumii/supraaglomerate» (O pagină din
istoria cărnii, p. 15), determinând „zileardei-umpluti
cu iluzii“, „noi identităţi“, chiar
şi când «nu taie cuţitul carnea destinului»
(Am o nouă identitate, p. 17), chiar şi când
nu intră pseudocurcubeiele în „casa unui
strop de rouă“ (cf. Casa..., p. 18), chiar şi
pe când zace «în albul arsurilor» (p. 20),
«cu un univers între inimă şi creier»
(Spirale, p. 22), chiar şi pe când norii cad
«în spirală/cu stropi de un roşu aprins/peste
buzele dumnezeiesc de simple» (Călătorie,
p. 23), „ca pământul din inima-i“, chiar şi pe
când „se însoţea cu marea“ până într-un
Ocrombrie târziu (p. 31): «s-a făcut
întuneric peste gândurile mele/crengile
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 66

c r o n ii c ă d e c a r tt e
aspre lovesc ferestrele sufletului/mă prefac
şi azi că semăn cu vântul/trec de la răsărit
la apus fără nici un regret//am inima de
smoală şi ascult bătăile/parcă sunt lovituri
de pumnal/în noapte când pietre mici se
rup/din stelele ascunse în tăcerile
toamnei//nu mă recunosc în păsări/mi-au
căzut aripile/de blestemul venit din cealaltă
viaţa/când vânam suflete//emult prea târziu
să privesc înapoi/un octombrie trist ca o
săgeată otrăvită/în ventriculul stâng//ultima
pulsaţie pe aleea din parc».
Eroina aceasta, războinicita Ioană
d’Arc a plaiului liric, ori Ecaterina
războinicită, sau Ipăteasca pasoptistrevolutionară
prin secolele nepaşptişte, mai
aflăm – la analiza „portretului“, nu a
autoportretului „de pe unghia pământului“–
că are bunici-lucrători de pământ, «ce
împodobeau uşile castelelor de gheată», că
are o mamă-doică, «plătită/să stergă
creierul băieţilor» şi un tată cu «sânge
regal» ce «se plimba prin grădină/cu
sceptrul în mâna dreaptă,/ameninţând că
arde căsuţele păpuşilor/din întregul ţinut»,
că ea, eroina lirică, s-a angajat „paznic la
cimitir“, că zboară ca fluturii «peste oceane
de sânge», că îşi plimbă «suferinţa/prin
biserica neamului», că a traversat oraşul
fără privighetori, în care «ninge cu nisip»,
că îi stă în putere – ca eminescianromantic-lucifericului
Dan/Dionis – să
strângă în podul palmei universul-
«sâmbure de migdală», că-i angajată în
vindecare de popoare/„neamuri“, că printre
„aruncătorii de grenade îşi scrie
«testamentul/pe caietul vechi», moartea
rupându-i colierul ideilor, ori că-i o «clonă
perfectă“, produs al «unor factori nocivi»,
deghizându-se «în salvator,/un ins
modern», dedublându-se pe când «ziua
diavolul îşi face de cap», sau pe când
«noaptea, îngerii îi sufocă pântecul» (cf.
Strigarea, p. 32; Fluturii zboară peste munţi,
p. 34; Cu Tine pe drumul Golgotei, p. 41;
Zăpezile timplui, p. 48; Voi vindeca
neamuri, p. 65; Aruncătorii de grenade, p.
77; Clonă perfectă, p. 81) etc.
Despre nervoasă cutie metalică a
lirismului.
În complementaritatea volumului
Portret pe unghia pământului se arată şi
volumul de poeme Cutia cu nervi de oţel
(2012), de Ana Drăgoianu, volum ce „se
deschide“ prin poemul „de forţa“, dătător de
titlu noului „întreg de poeme ca parte“ (spre
a ne ilumina zalmoxian şi paradoxist, în
acelaşi timp), poem ce-şi proiectează în
„panoul central“simbolul modernelor
noastre limite tragic-existentiale ca „spaţiu“
de ars poetică, simbolul unui labirint-cutiecu-nervi-de-otel,
„labirint“ unde vocea
auctorială/eroică se mărturiseşte dinspre
„uimirea profană“: «în golul imens
răsturnasem cuvintele/zilnic le acopeream
pe jumătate cu sunetele de la marginea
vremii/aveam o vorbă ce se rostogolea
peste liniştea din albul tâmplei/când mă
strigau nebunii să mai pun o fisă
tonomatului ridicăm/braţele şi mă certau
până la sânge/picuram pe dunga roasă a
cutiei/rugina îmi strângea oasele în sacii de
pânză ţesută la războiul bunicii//în
recipientele de plastic nu se pun cuvinte/se
agită făcând spirala să îşi ucidă umbra//el
adormise pe capacul umflat de
aşteptare/avea faţa palidă şi plină de
sudoare/visase nopţile când amorul era
unicul meu scop/nu vorbesc despre
tinereţea maltratată de oamenii timpului
meu/cred în etapele finale când leii şi
verdele scapă din adâncul fântânii» (Cutia
cu nervi de oţel, p. 7).
67
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
Liricul erou/eroină poematică se
avântă de data asta printre alte reliefuri ale
spaţiului „paralel-cotidian“, de-aici sporinduşi
corola cu noi „petale-făptuiricosmice/cosmicizate“,
între caseta cu
wolfram cerebral şi între îmbulzirea („coada
de la cosmetice“) pentru o „promoţie de
fond de ten“cu speranţa ei de a-şi acoperi
«frica de Dumnezeu» şi cu speranţa altora
de a-şi masca «hoţiile din anii de secetă»
(Nimic nou, p. 9).
Eroul/eroina poemelor Anei Drăgoianu
„îşi croieşte“ «din noapte o singură
pelerină/impermeabilă fără zorzoane în stil
medieval», are curajul să-şi lase «un om de
rând la intrare», ce «se ţine de stâlpul
gardului de beton», un om ce «nu vede
cablurile» prin care-i „conectată la principiul
Yin“, «la întuneric», pe când «presiunea
exercitată asupra cuvintelor sacre/măreşte
viteza sângelui indiferent de celulă în care
eşti/prizonier» (În rol secundar, p. 8),
observă «când poporul caută schimbarea
unităţilor de măsură pentru/istorii închise în
manualele uzate» (p. 9), observă «la
pubelele obişnuite din cartierele mărginaşe
[cum] pictorii leagă/modelele să prindă
grimasele cu efect de siluire a
timpului/trecut fără rost» (ibid.), vede
«lucrătorii dezbrăcaţi de cuvinte» (Semn pe
nisipul cerului, p. 10), «chitara nebunului
din colţ» şi cum «liftul încarcă suflete
goale» (Braţe de sare, p. 11), ştie câte ceva
despre «jurnalul pietonului analfabet» (p.
12), urmăreşte «bătaia firavelor aripi» (Prin
timp, p. 13) ale lăcustelor ce-i intră în casă,
ascute «limbile ceasornicului să bată în
peretele universului» (Confuzie, p. 16),
trage concluzia că «moartea ne uneşte în
toate» (Incinerarea, p. 23), că «de război şi
de dragoste e plină lumea» (Ziduri în
deşert, p. 25), constată că «unui copac îi
pleacă rădăcinile» (p. 24) când îndoiala i se
strecoară «până la frunze», că «legătura ei
de sânge cu lumea» (49) este „un beton din
cuvinte“, că are «propria apocalipsă» (p.
54), că femeia-i jertfa zidirii din temelia
lumii, că «femeia ce ţi-a îmbrăţişat
universul», din „violet“, este în fundaţia
omenirii, este «la temelia unei lumi
tăcute/fără personalitate/cu domiciliul forţat
între altar şi inimă» (Altă femeie, p. 55); mai
constată că Adam, «soldat universal cu
grenade în buzunarele sorţii» este «rob al
cărnii şi [-al] încolăcirilor superficiale», «o
singură piatră în fereastra timpului...», că
Eva ilustrează «concepţia magică distribuită
uniform de medicul estetician/cu vicii
perverse şi pretenţii demiurgice»,
înţelegând prin «Cuvânt/carnea sufletului»
(Pradă uşoară, p 56); şi toate aceste
extraordinare evenimente i s-au revelat
pentru că s-a născut «în ziua când Ilie
biciuia norii/luminând uliţele satului» şi
pentru că „la dezlegarea primei taine“,
lângă ea «cuvintele se aşezau în
genunchi/aşteptând botezul» (Calea şi
Adevărul, p. 97).
Cutia cu nervi de
oţel (2012), de Ana
Drăgoianu, certifică
istoricului/criticului literar
faptul că poeta se află în
pragul de aur al maturităţii
creaţiei sale poetice, că-i deja o voce lirică
inconfundabilă, puternică, de ales viitor, că
deja a cioplit şi a finisat un remarcabil
număr de trepte de la piramida-i „aztecă“de
Poezie pentru o zarişte a cunoaşterii
metaforice.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 68

c r o n ii c ă d e c a r tt e
cronică de carte 37
În anul 4000 sau
O călătorie la
Venus
Ovidiu Cristian Dinica
Victor Anestin
- ziarist român,
17.09.1875 -
05.11.1918, născut
în Bacău - a fost un
pasionat astronom
amator
şi
popularizator al
ştiinţei fiind
contemporan cu
descoperirile făcute
de Edison şi înflăcărat susţinător al ideii de
progres tehnic. Educaţia i-a fost influenţată
de scrierile lui Camille Flammarion, un
entuziast astronom şi scriitor francez al
cărui nume îl poartă Societatea
Astronomică Franceză. Debutează în presă
în 1892, în revista Curierul Olteniei, în care
publică o traducere a unui articol scris de C.
Flammarion cu acordul acestuia. A susţinut
o intensă activitate publicistică în marile
ziare ale vremii cu articole având tematică
ştiinţifică în speţă despre astronomie:
Cucerirea aerului (1909), Planeta Marte
(1910), Eclipsele (1912), Românul cerului
(1912), Viaţa şi invenţiile lui Edison (1915).
Înfiinţează şi editează revista Orion (1907-
1912), prima revistă de astronomie din
România
În perioadă 1912 - 1916, conduce
Ziarul călătoriilor şi ştiinţelor populare. În
1918 scoate ziarul Ştiinţa tuturor.
În1899 apare romanul În anul 4000
sau O călătorie la Venus, fiind primul
roman românesc al literarurii ştintificofantastice.
Iată ce spune autorul despre
acesta: „în anii adolescenţei am tipărit şi eu
un roman astronomic sunt multe pasagii
cam naive poate dar are meritul, bietul meu
roman, de a fi cel dintâi în ţară noastră
bineanteles ca dată istorică. Sunt
interesante romanele astronomice, dar
adevărul astronomic pur e mai interesant şi
viaţa este aşa de scurtă”. Fiind prima
lucrare de acest gen din România este de
apreciat atitudinea autorului faţa de
adevărul ştiinţific şi abordarea acestuia prin
registrul literar.
Romanul are 15 capitole, iar
desfăşurarea acţiunii include o serie de
aprecierii desprinse din astronomia
populară, actualizate cu nivelul
cunoştinţelor existente la aceea vreme şi pe
care autorul le aduce la cunoştiinta
publicului cititor. Tentantă pentru autor este
ideea vieţii pe planetă Venus şi în acest
sens pleacă de pe Pământ doi prieteni,
Asales şi Saitni, care zboară spre Venus cu
o rachetă electrică ce avea viteza de
deplasare de 300 km/secundă – de
observat faptul că autorul aduce cu primele
elemente două aspecte interesante:
curentul electric şi viteza de 300
km/secundă (75 leghe/secundă). Acolo ei
descoperă o societate structurată în două
caste: pe de o parte, avem venusienii
propriu-zişi (care sunt inteligenţi, morali, nu
cunosc sentimente, războaie, sex, droguri
şi rock&roll) şi oamenii-păsări, un fel de...
ajutoare zburătoare la casa celor dintâi,
cărora le asigură locomoţia, doar casta a
doua avea dreptul la reproducere firească
anatomică.
69
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
Autorul acordă mai multă atenţie
primei caste considerând-o superioară.
Dragostea nu există pe această planetă
fiind un câmp al dezvoltării ştiinţei.
Reproducerea primei caste se face prin
autotoinjectarea unei soluţii
protoplasmatice. Problema hranei este
rezolvată prin inspirarea aerului puternic
nutritiv şi care curaţă sângele. În limbajul
autohton nu există cuvinte de ură, război
astfel încât autorul emite ideea că dacă
dragostea şi războiul lipsesc se pierd şi
elementele esenţiale ale poeziei.
Neîmpiedicati deci de nimic, venusieni s-au
îndeletnicit cu cunoaşterea cosmosului,
rezultatele ştiinţei lor se transmit prin viu
grai şi printr-o îndelungată practică arăta
autorul în paginile cărţii. Practic această
abordare sumară a adevărului îl prezintă pe
autor într-o atitudine de visător incurabil
preocupat doar de latura înţelegerii şi
studierii cosmosului în plenitudinea
frumuseţii sale.
Autorul are o singură credinţă, a
astrelor. Şi totuşi există iubire, iar Saitni are
o idilă cu o femeie din casta Oamenilorpăsări,
contrazisă de Asales. Întoarcerea
pe pământ este ratată, cei doi rămân
prizonieri ai maşinii care i-a dus în spaţiu
debarcând pe Marte.
Descoperirile ulterioare ale ştiinţei vor
contrazice posibilitatea existenţei vieţii pe
această planetă. În roman putem regăsi şi
ideea finalităţii vieţii şi a naturii cu un
parcurs imprevizibil în evoluţie, idee pe care
autorul o dezbate şi în alte lucrări precum
Tragedia cerească apărută în 1914.
Din cuprinsul romanului se pot păstra
două ideii care au prins contur în anii
următori. Acestea sunt: (redau citat din
carte Un astronom al acestei împărăţii, care
are un observator pe un munte de aproape
2000 de metri înălţime) „mi-a făcut un
istoric al acelei ţări. Supuşii, cari poartă
numele de români, simţeau că ţară lor e
mică, iar idealul lor prea mare. Inteligenţi şi
puţân cam încăpăţânaţi, şi-au urmărit
scopul lor cu tenacitate şi au azi să
stăpânească teritoriile a trei vechi state”.
Este ideea Unirii realizată în 1918 şi pe
care autorul, în ipostază de avangardist, o
anticipează. Pe baza lecturilor de
specialitate făcute autorul propune şi ideea
ieşirii din sistemul solar trecând de planeta
Pluton, această planetă va fi confirmată şi
botezată cu acest nume după 31 ani,
tocmai în 1930.
Bibliografie
În anul 4000 sau O călătorie la Venus,
ediţie 1899 şi ediţia din1986, îngrijită,
prefaţătă, note şi bibliografie de Cornel
Robu, editura Dacia.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 70

c r o n ii c ă d e c a r tt e
cronică de carte 38
„Sfidează timpul!”
de Maria Cozma şi
Vasile Popovici
Maria Apetroaiei
Timpul şi spaţiul reprezintă două
dintre coordonatele raportării noastre la
univers. Dacă spaţiul e perceput şi ca un
mediu în care putem localiza un obiect, un
eveniment sau pe noi înşine, timpul rămâne
ceva abstract sau îl putem simţi subiectiv,
fizic, raportat la fiinţa
noastră. Mai ales
atunci când suntem
angrenaţi într-o
activitate şi vorbim
despre trecerea lui,
mai uşor sau mai
greu. Sinonim cu
„vreme”, el devine
inevitabil
în
vocabularul nostru şi
se regăseşte în tot
felul de expresii şi în diverse limbi: Nu am
timp sau Pe vremea mea…; Mi-a trecut
vremea…s au Timpul înseamnă bani;
Carpe diem etc.
El devine astfel obsesia noastră pe
care o deprindem încă de la vârsta şcolară,
odată cu sunetul clopoţelului care
delimitează timpul sau, mai bine zis, durata
dintre ore. Realizăm, aşadar, că timpul se
poate măsura în diferite moduri şi „porţiona”
în secunde, minute, ore, ani etc. – forme
indispensabile pentru a evita haosul în care
„petrecem” dimensiunea existenţială dată
fiecăruia dintre noi. Aşa ajungem să ne
„măsurăm” durata vieţii, adică vârsta, şi
atunci pentru unii timpul poate deveni
prieten sau duşman…
În raport cu veşnicia naturii, cu cerul şi
pământul, cu apele curgătoare sau
întinderile nesfârşite, cu aştrii luminoşi ce
guvernează ziua şi noaptea (alte entităţi),
timpul măsurabil ni s-a dat doar nouă,
oamenilor. Iar omul, ca fiinţă raţională, a
fost cel care a inventat forme de măsurare
a timpului pentru a stabili o anumită ordine.
Altfel, el se scurge inexorabil, independent
de voința noastră adăugând câte „un plus”
spre infinitul necunoscut şi rămânând… un
mare mister.
În relaţia cu lumea sau cu spaţiul în
care trăim, timpul rămâne intim legat de
existenţa noastră, pentru că percepem
senzorial sau afectiv lucrurile,
evenimentele, schimbările din jurul nostru,
ne raportăm la ele, ne spunem opinia…
Prin urmare, trăim un prezent pe care îl
putem raporta la un
timp trecut sau viitor,
ne putem face iluzii,
putem visa, putem
prospecta. Deci ne
putem transpune
imaginar în… alte
timpuri. Este, în fond,
un sens pe care
fiecare individ îl poate
da dimensiunii
temporale fizice
parcurse în viaţa sa.
În „Confesiunile” sale, Sf. Augustin,
întrebat fiind „Ce este timpul?” răspunde:
„Dacă nu sunt întrebat, ştiu. Dacă sunt
întrebat, nu ştiu”, dar vorbeşte despre
forme temporale raportate la realitate,
afirmând că „dacă nu ar trece nimic, nu ar
exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva,
nu ar exista timp viitor şi dacă nu ar exista
nimic, nu ar fi timp prezent… Avem, aşadar,
trecutul care nu mai există, viitorul care nu
există încă şi prezentul care, dacă nu ar
trece şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi
prezent, ci eternitate”. Miezul teoriei sale
constă în cele trei timpuri: prezentul din
cele trecute, prezentul din cele prezente şi
prezentul din cele viitoare.
Reflecţia asupra timpului i-a preocupat
şi pe alţi gânditori. Platon consideră că
71
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

„Timpul a fost creat odată cu cerul, fiind
copia mobilă a eternității”, iar Nietzsche
vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra
timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”
În gândirea românească, în afara
literaturii populare unde apare ideea de
eternitate a cosmosului şi despre călătoria
efemeră a omului pe pământ, concepţia lui
Mircea Eliade despre timp, în capitolul
„Durata profană şi timpul sacru” din eseul
„Sacrul şi Profanul” accentuează asupra
dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca
durată, dinamic, ireversibil, care se scurge
şi „timpul sacru” – reversibil, static, ciclic şi
cosmic.
Omul este
muritor şi, oricât s-ar
considera de
avansat şi de stăpân
temporar al
universului, trebuie
să-şi recunoască
limitele, însă el se
poate consola cu
ideea de istorie pe
care o făureşte
indubitabil. Iar
timpul? Îşi va păstra
calitatea de placebo
colectiv, incitant cu
fiecare generaţie.
c r o n ii c ă d e c a r tt e
Poate fi sau nu sfidat? E o încercare
de răspuns şi un îndemn pe care le găsim
în cartea de față, semnată de Maria Cozma
şi de Vasile Popovici, o carte aflată la
graniţa dintre jurnal început şi completat de
cei doi sub forma unui veritabil dialog
ontologic despre timp, dar şi despre alte
probleme, în maniera „Dialogurilor” lui
Platon.
Mi s-a părut că asist la o convorbire
într-un spaţiu virtual, între doi oameni
înţelepţi, cu o cultură solid construită care,
deşi nu s-au întâlnit niciodată fizic, şi-au
descoperit afinităţi în arta dizertaţiei
filosofice. Sub pretextul unei frământări
eterne despre timp, – care „acordă şi
dezacordă pofta de luciditate” (M.Cozma) –
au purces la o discuţie maieutică veritabilă,
căutând justificarea unor opinii personale
prin întrebări şi răspunsuri preluate şi
răstălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici
excelează prin ironia şi umorul magistrului
care, ca şi în „Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea…” al lui Dimitrie
Cantemir, discută cu discipolul său – Maria
Cozma – problematica serioasă despre
timp văzut din perspectivă filosofică şi
fiecare uzează de argumentele unor titani ai
filosofiei – precum Platon, Socrate,
Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche
şi alții, uneori într-o formă ludică, „sfidând”
astfel dramatica luptă a omului cu sinele şi
cu limitele sale, luptă soldată cu adevărul
de netăgăduit că
omului, ca fiinţă, îi
este imposibil să se
apropie de timpul
absolut al Creaţiei
divine, oricât s-ar fi
vrut un re-creator al
Big-Bangului… Se
simte, astfel,
decepţia magistrului
legată
de
imposibilitatea de a fi
martorul în această
viaţă la un
asemenea
eveniment, el fiind depăşit de timpul fizic
necruţător, ce-i deapănă firul anilor…
Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea,
Vasile Popovici ne scoate din atmosfera
gravă a unei dezbateri religioase cu o
consideraţie comică, afirmând că
„sâmburele – dătător de viață- a sărit dintre
dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de
abia ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe
acelaşi ton ironic „… Marelui i-a venit
ideea a-l născoci pe om, luând la
întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea
bun, de calitate, pentru a face pe om din el;
l-a modelat şi i-a suflat în nări. De-aceea,
mai bine zis, de acolo şi de-atunci ni se
cam trage toată pacostea de a ne naşte
spre a muri”!
Dali – Timpul
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 72

c r o n ii c ă d e c a r tt e
În capitolul „Veşnicia este o iluzie”
Maria Cozma, făcând aluzie la societatea
coruptă şi la pedepsele primite de
răufăcători (în Biblie) şi în paralel vorbind
despre societăţile democratice, ajunge la
ideea de „Increaţie” datorită… „lutului nu
prea bun, de calitate pentru a face om”,
explicând astfel tarele societății.
Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi
dacă da, o merităm?”se simte tonusul
omului real, plictisit de lumea ireală, onirică,
ideală, omul care îşi exprimă deschis
dorinţa normală, carnală „Eu vreau să
strâng în brațe fata nemorgană; vreau să
strâng trup’şor concret, nevirtual şi
neabstract!” sau „Cu cât urăsc mai mult, cu
atât iubesc mai mult
ce-i pământesc! Mă
contrazic în
dualismul meu… „Şi
concluzia este pe
măsura ideii de
sfidare „Ce crede
lumea despre mine,
creadă ce o vrea!”
După mai multe
schimburi de versuri
sau de enunţuri
rimate prin care cei
doi îşi exprimă
gânduri, sentimente sau atitudini, fiecare îi
schiţează celuilalt un portret. V. Popovici îi
face un autoportret spiritual pigmentat cu
pesimismul unui om superior, saturat de
urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în
puterea gândului aşa cum cred în mine
însumi” sau „Urăsc inepţia, cinismul,
machiavelismul, minciuna, adulaţiunea,
îngenuncherea, umilinţa, fariseismul,
trădarea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, întrun
cuvânt, Răul Universal care ne pândeşte
pe la colţuri cu pohta lui insaţiabilă de a ne
sfâia antropofagic”. Răspunsul M. Cozma
este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum
suntem mediocri” unde face interpretări
semantice ale cuvântului „mediocru”, iar în
„Spiralele timpului”mărturiseşte că liantul
solid între ei se regăseşte „dincolo de
cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie şi
12h12... time to take control... - Ben Goossens
o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe
altul”.
Nu rare sunt trimiterile la marile
personalități ale culturii noastre, de la
clasicii Eminescu, Caragiale, până la
Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre I. L.
Caragiale, se face aluzie la viaţa politică
actuală, acceptând ideea despre
„separarea puterilor în stat, dar nu şi
separarea politicienilor de cultură, adică de
Intelectuali sau de cei care sunt Oameni”
ceea ce este un adevăr.
O doză de pesimism se simte şi în
mărturisirea M.Cozma: „Am sentimentul că
Natura însăşi a dat un certificat de deces
pentru plaiul nostru mioritic şi că numai un
miracol îl mai poate
salva”.
În cap.
„Apostazia gândirii”
înţeleptul V. Popovici
coboară din sferele
filosofiei în cotidianul
efemer şi ajunge la
concluzia că
„filosofia nu ţine, nici
de foame, nici de
sete, nici de dor, nici
de
amor”,
completându-şi
portretul „Din lipsă de altceva mai bun,
apostazia gândirii stăruie în mine latent,
nativ, în Datumul ce mi s-a dat cu dărnicie
în trecerea prin timp.”
„Din când în când” cei doi ajung la
concluzia că „Azi nu am chef de filosofie” şi
„Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „… adevărul e
cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi
găsi opinii despre pasivitatea poporului
nostru, despre soarta intelectualului, despre
mândria de a fi român, inserând chiar
„Scrisoarea deschisă poporului român
transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar
pesimismul reiese din comentariul concis al
autoarei: „Oricare ar fi răspunsul ori
răspunsurile acestei scrisori deschise, mă
tem că nu o să fim în stare decât să ne
spunem noi între noi: Tu taci!”
73
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
În cap. „Strugurii lui Burebista”,
invocând nume prestigioase ale culturii
româneşti, se simte nu numai sentimentul
patriotic, normal pentru orice român, dar şi
aerul de intelectual răzvrătit împotriva unei
… Europe ignorante: „A auzit de Ionescu!
Enescu, Brâncuşi, Cioran, I. L. Caragiale,
Sadoveanu, Blaga, Alecsandri, Eliade şi
mulți alţii care au forţat Europa să facă
reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi
poată explica practica politică, puerilă,
sterilă şi inutilă de-acum a Europei, clasând
România o ţară atipică din acest punct de
vedere?” Cum există „o măsură în toate
lucrurile”, după cum spunea filosoful grec
Democrit, e bine să adoptăm o poziţie mai
calculată în ceea ce privesc unele tendinţe
excesive, oricât de
patrioţi am fi, pentru
că rechizitoriul
nostru rămâne doar
un strigăt într-o
carte…”.
Spiritul critic al
celor doi nu-i „iartă”
nici pe unii
contemporani
precum Andrei
Pleşu, Gabriel
Liiceanu, H. R.
Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul
incisiv fiind presărat cu multe invective:
„monstru diafan cu solzi de crocodil” sau
„un alpinist rarissimo al Cuvântului
românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu din
Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un
scriitor trebuie să se arunce în flăcările
creaţiei pentru a salva deriva unui popor, ci
nu a-l manipula să fie îngropat de viu”.
Capitolul „Unde dai şi unde crapă!”
cuprinde puncte de vedere „îndrăzneţe”,
lipsite de oareşice modestie. Desigur, e un
punct de vedere pe care timpul îl poate
sfida sau dimpotrivă…
În consideraţiile despre poemul
„Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de
gândire creativă şi artă poetică, făcând o
paralelă cu divinitatea din Luceafărul lui
Hand of God, aluminium - Lorenzo Quinn
Eminescu, l-ai depăşit pe marele poet în
creaţia ta…”, iar argumentul forte este că
„... la Eminescu divinitatea e redusă la
geniu, privit prin ochiul muritorului… La tine
divinitatea din plus infinit este superspaţiu,
incluzându-l şi pe Dumnezeu, nemuritorul
devenind muritor.
Interesante şi captivante sunt paginile
din romanul „Escroci sentimentali”. Aici,
autoarea face o radiografie a vieţii unor
români plecaţi în străinătate, angrenaţi întro
caracatiţă mafiotică de neimaginat. Se
subliniază astfel alterarea omeniei şi a
altruismului tradiţional românesc într-un
context european unde chiar slujitori ai
bisericii şi-au dat mâna cu foşti securişti
într-o reţea de escroci atunci când e vorba
de bani şi de „trafic
de fiinţe umane”.
Sunt pagini
emoţionante, pline
de realism frust,
izvorâte, poate, din
cunoaşterea directă
de către autoare a
unor asemenea
situaţii.
Obsesiv, apare
la cei doi coautori,
motivaţia scrierii
acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc
drept pretenţios, şi de aceea se face
trimitere la cronicarul Miron Costin „Că nu
iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos
zăbavă, decât cetitul cărților”, conştienţi că
„Trecerea ta prin timp ireversibil, să lase o
umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte
proiecte/cărţi au fost începute, dar „muza”
nu le este îndeajuns de generoasă. După
destule digresiuni, se revine la ideea de
bază a cărţii, sfidarea timpului şi se ajunge
la concluzia că prin creaţie poţi sfida timpul,
devenind eternitate.
Reflectând „olecuţă” dacă moartea
este „o virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai
moartea poate sfida timpul, pentru că
desprinde de pe pământ clipa; o rupe şi o
lasă să plutească imponderabil în conştiința
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 74

c r o n ii c ă d e c a r tt e
primului venit”, iar răspunsul magistrului
este că „moartea e o virtute când mori nu
ca un erou, ci erou”, dar că „În ce mă
priveşte, nu voi cocheta cu moartea, şi nici
nu mă voi împăca cu datul morţii, nici cu
veşnicia ei… Numai moartea poate sfida
timpul? O, nu! Timpul poate fi sfidat de
mine, cu nonşalanţă, chiar. Şi tu poţi sfida
timpul, şi noi, şi voi, şi ei… moartea, –
niciodată, părerea mea.!”
Finalul cărţii readuce într-o lumină
optimistă, susţinută de o jovialitate ce
desfată şi descreţeşte frunţile încruntate din
pricina atâtor frământări filosofice despre
timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bucura
de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate
alternativă în care putem evada: „Este tot
ce ne mai rămâne când ne rămâne puţin
din pohta de a trăi, de a mai trăi o zi, cât să
ne ajungă pentru a face o cruce şi o
rugăciune, înainte de integrarea în absolut,
ori cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai
integrăm?!”
Paginile savuroase de umor îl pot
pune alături pe Vasile Popovici de
nemuritorul Creangă, sfidând timpul prin
eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi
trăind în rai, peste tine învelit cu un
cămeşoi lung până la oul piciorului, cu un
cărţoi în mână, din care citeşti ori cânţi pe
note cântece din repertoriul divin, iar când
te plictiseşti… te duci la umbra deasă a
copacului vieţii… Şi după o lungă cugetare
carteziană, îţi vine aşa un dor… cumplit
dor! Să te cobori pe o scară, să atingi
pământul Evei şi-al ispitei şi să te întâlneşti
cu codana ta care aduce apă de la izvor…”
Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi,
cartea „Sfidează timpul”, scrisă de Maria
Cozma şi Vasile Popovici, cu o prefaţă de
N. N. Negulescu, este interesantă prin
conţinut şi prin stilul celor doi coautori,
invitând la meditaţie, la „frământare”, la
găsirea unor răspunsuri scormonite în
adâncul inimii sau al cugetului Şi, în acelaşi
timp, o invitaţie la răsfoirea multor altor
pagini, căutând dizertaţii şi argumente
despre astfel de provocări intelectuale,
pagini care, deşi îngălbenite, au „sfidat”
timpul măsurabil.
75
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
cronică de carte 52
Walter Ghicolescu
Lenuş Lungu
(cu suport ro.wikipedia)
Walter Ghicolescu s-a născut la 15
iulie 1971, Călăraşi. De la albumul sau de
debut din 2007 (Frânturi de suflet) şi până
la lansarea celui din decembrie 2013
(Cântec Rockstit) artistul a ales texte ale
unor poeţi clasici (Adrian Păunescu, Nichita
Stănescu, Ion Minulescu) dar şi ale unor
autori contemporani şi a prezentat în faţa
iubitorilor genului piese de dragoste, cu
mesaj social dar şi satire sau pasteluri lirice
pentru fiecare anotimp. Este implicat în
proiecte culturale diverse pe plan local şi
naţional prin ASOCIAŢIA CULTURALĂ
WALTER GHICOLESCU. A absolvit Liceul
teoretic N. Bălcescu, Călăraşi, 1986 –
1990. Şcoala Populară de Arte, Călăraşi –
Clasa de Chitară clasică 1986 – 1989
A urmat Facultatea de Matematică
2000-2004 Universitatea Politehnică,
Bucureşti, Facultatea Tehnologia
Construcţiilor de Maşini 1991- 1996.
Un om minunat cu o voce şi un talent
remarcabil. Se spune că muzica universului
e cea mai frumoasă. Un folkist din cei care
aduc ceva nou în muzică. Este considerat
un vrăjitor al folkului ştie să vrăjească
strunele dar şi inimile.
Participă ca membru fondator şi
iniţiator de programe de divertisment în
cadrul Flotei de folk, cu Mariana Butnaru,
Cezar Petrovici, Vali Petcu, Radu
Crăciunescu la Constanţa (2011-2012).
Este partener la Târgul de Carte la nisip,
Mangalia (2011, 2012, 2013). Iniţiază
Şcoala de chitară Folkistik, un proiect al
Asociaţiei, pentru promovarea muzicii folk
în rândurile tinerilor din Costineşti,
Năvodari, Constanţa. Susţine recitaluri în
spectacole de muzică şi poezie la Liceul
Ovidius (2009-2013), la Muzeul de Istorie şi
Muzeul de Artă Constanţa, la Cercul Militar
Constanţa. În perioada 2007-2009 este
referent cultural al CCS Iaşi şi organizator
al festivalului naţional de muzică Moldavia
folk şi este organizator al Cenaclului
Moldavia, cu poetul Emilian Marcu, la Iaşi
în perioada 2003-2008. Activează în
Cenaclul Flacăra, cu Adrian Păunescu la
Bucureşti între 2009-2011. Colaborează cu
Radio Neptun, Trupa SONAR în spectacole
de muzică şi poezie, cu George Eugen
Doinaru la Constanţa între 2008-2012.
Prezintă şi organizează GALELE
STUDENŢEŞTI la Costineşti. Participă în
spectacole de muzică folk în aer liber în
perioada 2007-2009, la Cucuteni 5000
Festival în Copou, Iaşi, la Festivalul
Medieval Sighişoara 2003-2006. A fost
membru al Cenaclului Totuşi Iubirea,
condus de Adrian Păunescu la Bucureşti
între 1998-1999.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 76

c r o n ii c ă d e c a r tt e
A câștigat numeroase premii și trofee:
Festivalul Național de muzică folk
FEstudIS, Iași, Trofeul 2002, Festivalul
Național de muzică folk Floare de Ger,
Calafat, Premiul I 2003, Festivalul Național
de muzică folk Om Bun, București Premiul
III (Triolet) 2003, Festivalul Național de
muzică folk Festivalul Castanilor, Ploiești,
Premiul Radio Romania 2004, Festivalul
Național de muzică folk Bistrița Folk,
Premiul Radio Romania 2004, Festivalul
Național de muzică folk Baladele Dunării,
Galați, Premiul I 2005, Festivalul Național
de muzică folk Bistrita Folk, Premiul I 2005,
Festivalul Național de muzică folk Omul cu
o chitară, Brăila Premiul II (Tandem) 2007,
Festivalul Național de muzică folk Folk T,
Târgoviste Premiul I (Tandem) 2008.
Să scrii despre muzica lui Walter e
simplu, pentru că doar în folk pe cuvânt îl
cânți iar pe sunet îl poetizezi și ambele
eforturi duc până la suflet. E vorba (și
cântecul) despre un terminus comun, cu
rădăcini în armonii rafinate și în versuri
moderne, contemporane pe alocuri. E
vorba de această dată despre un popas
în… alt (fel de) cântec, ce transmite mai
presus de ton, de acord, de impuse terțe,
de contrapunct, de bass sau de
fascinantele backing vocals.
Punct şi de la
capăt
Walter Ghicolescu
Viaţa mea, e-un pumn de iluzii
Şi mai multe cutii de carton.
Zi de zi, trag mai multe concluzii
Decât ar intra, într-un foileton
Să-ţi întorc iubirea înapoi
La mine, la mine, la mine, la mineee
La mine, la mine, la mine, la mineee
Astăzi plec, c-un tren oarecare
Ce de tine mă va-ndeparta
Acum te-am pierdut, dar speranţa nu moare
Şi poate într-o zi, mă vei căuta.
Dar cel mai greu îmi e, să înţeleg
Ce s-a întâmplat cu noi doi.
Nu ştiu cum aş putea, dar sper că-ntr-o zi
Să-ţi întorc iubirea înapoi
La mine, la mine, la mine, la mineee
La mine, la mine, la mine, la mineee
Şi dacă toate acestea nu vor mai fi
Sigur într-o altă viaţa ne vom regăsi
Dar până atunci, vreau să ştii...
Că mă gândesc la tine, oriunde-aş fi
Mă gândesc la tine, noapte şi zi.
Mă gândesc la tine, mă gândesc
Adorm cu tine în gând şi mă trezesc
La tine, la tine, la tine mă gândesc
La tine, la tine, la tïne mă gândesc
Na na na, na na naa, na na na, na na na...
Na na na, na na naa, na na na, na na na...
Dar cel mai greu îmi e, să înţeleg
Ce s-a întâmplat cu noi doi.
Nu ştiu cum aş putea, dar sper că-ntr-o zi
77
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

c r o n ii c ă d e c a r tt e
Dacă Punct şi de la capăt era
autobigrafic prin multele încercări rimate pe
cont propriu, clasificând succint, piesele
acestui Popas în alt cântec au texte fie cu o
valoare dovedită (Telefon peste moarte,
Popas în alt cântec), fie care participă cu
succes la un melanj inedit între ritmurile
interioarelor de folkist şi versul
contemporan magic în conţinut (Cântec
pentru neuitare, Aşteptare, Păcat, Prezent
retro). Singur pe drum şi Vacanţă în
dragoste sunt piese care păstrează linia
începutului muzical al lui Walter, cu versuri
proprii a căror valoare implicită datorează
categoric mult orchestraţiei şi temei
melodice.
Singur pe drum
Walter Ghicolescu
Se-ntâmplă deseori să simţi în viaţă
Că eşti al nimănui,
Ai vrea să ceri un sfat sau o povaţă,
Ai vrea, dar nu ştii cui
E greu s-adormi când nimeni nu-i cu tine,
Greu e să şi să te trezeşti,
Să vii în fiecare zi acasă
Şi doar tăcerea s-o găseşti.
Tot pe drum, tot pe drum
Că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun
Zi de zi, nopţi la rând
Nici nu ştii până unde sau când
Tot pe drum, tot pe drum
Că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun
Zi de zi, nopţi la rând
Nici nu ştii până unde sau când
Să pleci din nou la drum,
Să iei cu tine azi numai credinţă
Pentru un mâine mai bun
Să te-nsoţeşti cu vântul şi cu ploaia,
Cerul doar să-ţi fie adăpost,
Până-ntr-o zi când vei găsi speranţă
Ce vieţii tale va da un rost
Tot pe drum, tot pe drum
Că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun
Zi de zi, nopţi la rând
Nici nu ştii până unde sau când
Tot pe drum, tot pe drum
Că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun
Zi de zi, nopţi la rând
Nici nu ştii până unde sau când,
Nici nu ştii până unde sau când,
Nici nu ştii până unde sau când.
Cântec Rockstit este primul album
din seria celor anunţate de artist:
„înrădăcinate” în folk, migrate spre alte
zone muzicale şi avizate pentru calitate de
nobilul său public.
După Punct şi de la capăt şi Popas
în alt cântec, Walter Ghicolescu continuă
să producă piese noi şi se prezintă în faţa
publicului cu un nou album. Întitulat Cântec
rockstit, acesta include 11 momente şi
este realizat integral pe versurile poetului
George Eugen-Doinaru, care şi recită două
din poeziile sale pe album.
Şi-atunci te-ntrebi de nu ţi-ar fi mai bine
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 78

c a r tt e a d ii n s e r tt a r
cartea din sertar 53
ZBOR
fragmete dintr-un volum în pregătire
Popescu Carmen Georgeta
Privesc cu uimire cum tot mai adesea
se dansează tango-ul pe zidurile reci, pe
zidurile înguste ca nişte fâşii tăiate din
muntele de nefericire al lumii. Ştiu că ne
este frică să dărâmăm zidurile, ele sunt
ridicate de noi cu pietre aspre luate din
experienţele trecute, din prejudecăţi, din
teamă de a nu fi răniţi, din orgoliul de a nu
pierde, din obişnuinţă, din lipsa dorinţei de
a mai visa la ceva. Ne rotim pur şi simplu în
jurul ideii de fericire, ameţim de atâtea
planuri şi îndoieli, de atâtea declaraţii şi
scenarii, până ajungem să conştientizăm că
nu a mai rămas decât zidul şi noi.
Puţini au curajul în acele momente să
inspire adânc şi să pornească atacul.
Dragostea este un dans, are propriul ritm şi
propria frumuseţe. Unii dintre noi nu au
nevoie de muzică pentru a dansa acest
dans, le este suficientă dorinţa de a-l simţi
pe celălalt fericit. Dragostea nu are nevoie
de ceas, nici măcar de cel biologic, pentru
că ea are momentele ei de graţie care se
extind dincolo de unităţile noastre de
măsură. Dragostea nu poate locui undeva
anume, ea îşi găseşte singură calea când
porţile sunt deschise. Dragostea nu ştie să
se ascundă, nu ştie să se rătăcească, nu
ştie să moară în sine şi asta e ceea ce ne
salvează de noi înşine, de înstrăinarea
noastră. Dragostea este un tango perpetuu,
pentru spectatori e greu de înţeles până
unde este provocare şi de unde începe
zborul spre desăvârşire. Dar pentru acest
dans minunat este nevoie întotdeauna de
doi, de două amfore pline de lumină care să
nască curcubeul între ele...
De ce se întorc mereu valurile la
ţărm? Este atâta libertate în larg şi atâtea
alte valuri cu care să danseze, să se înalţe
şi să devină atât de frumoase încât să
rămână de neuitat, precum marile poveşti
de dragoste ale lumii.
Soarele e parcă mai aproape şi le
atinge mai uşor umerii înspumaţi de
bucurie, orizontul nu le mai înspăimântă
atât de tare cu depărtarea lui, oamenii
gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în spate şi
nu le mai întristează cu poveştile lor greu
de înţeles uneori. Au, în sfârşit, nesfârşirea
în faţa lor şi în ele, aşa cum au visat când
clipoceau la un capăt al mării, anotimpuri
de-a rândul... Aleargă, se bucură, se agită,
trăiesc necunoscutul şi extazul, dar la un
apus de soare ce curge duios amintirile le
umplu sufletul cu gol. Atunci valurile se
hotărăsc să se întoarcă acasă, vin grăbite
şi de aceea nouă ni se pare că ele sunt
furioase, dar acea zbatere nu e decât o
declaraţie de dragoste.
Cântecul lor nu este înţeles decât de
cei ce iubesc libertatea ca formă de a fi
împliniţi doar atunci când au un ţărm care
să le primească mângâierea. Valurile sunt
ca dorurile noastre omeneşti - uneori atât
de nebune încât li se pare că numai
plecarea în lume le va aduce fericirea. Dar
într-o seară de vară, pe acordurile unui
pian, ele se întorc acolo unde au fost
zămislite şi unde sunt aşteptate cu atâta
drag de cineva.
[…]
David Orias – Valuri de pace
79
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

p o r tt r e tt d e a u tt o r
pagina membrului portret literar – traduceri 54
Profil
Te-am
prea mult
aşteptat
Olga Văduva
Olga Văduva
Ne-am regăsit după un timp latent,
Ai vrut să vii, ai vrut să fii prezent,
Prin câte labirinturi te-ai pierdut,
Oricum, tu nu mai eşti ca la-nceput.
M-am născut în Tulcea, la data de 23
august 1953.
Am început să scriu poezii, la revista
şcolii, prin anul 1969, şi am continuat să
scriu pentru mine şi pentru prieteni.
La îndemnul unui prieten, am luat în
serios, jocul în rime şi am început să
selectez poeziile adunate prin diferite caiete
şi aşa am ajuns să lansez în data de 6 iulie
2013 primul volum de versuri intitulat „VIS
SPRE ÎNĂLŢIMI”, Editura Sf. Nicolae,
Brăila.
Publicaţii în antologii:
Am publicat: poezii religioase în
antologia „Expresia ideii-IV, Spre tine
Doamne...” editura Karta ro, Oneşti 2013.
Poezii în „A.S.P.R.A. Reverenţa
cuvintelor”, Editura InfoRapArt, Revista de
literatură şi arta Boemă Galaţi, pe câteva
site-uri, Cronopedia, Cervantes, Negru pe
alb, Scriviamo, Antologia de poezii a
Revistei „Singur" Târgovişte.
Am obţinut, Diploma omagială. cu
prilejul spectacolului literar-muzical
coregrafic, „Dor de primăvara" unde am şi
recitat din volumul meu publicat.
În curs de apariţie volumul bilingv,
„POD PESTE GÂNDURI" poezii Olga
Văduva (autor)/Luca Cipolla (traducător).
Ai colindat mulţi ani, ai fost plecat,
Habar nu ai în suflet ce-am păstrat,
Vorbe în vânt... să tac ?... sau să le spun,
Acum tu mă implori şi-mi spui c-ai fost
nebun.
Mă ţii de mână, vrei ca să te iert,
Eu te privesc în ochi şi nu te cert,
Te juri că mi-ai trimis multe scrisori
Şi mai visat din noapte până-n zori ?
Te-am aşteptat prea mult, acum mi-e greu
Să te mai strâng la piept iubitul meu,
Nu te mai cred, s-a stins tot ce a fost,
Plângi în zadar, nimic nu are rost.
Când mai lipsesc
Olga Văduva
Când mai lipsesc, mă pierd în anotimpuri,
În vară secetoasă şi fierbinte,
O fugă dau prin rouă de pe câmpuri,
Zăpadă cern pe versuri şi cuvinte.
Când mai lipsesc, mă rătăcesc de mine,
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 80

p o r tt r e tt d e a u tt o r
Colind pământul... caut fericire,
Mă regăsesc în lumea care vine,
Adun frânturi de clipe-n nemurire.
Când mai lipsesc alin marea când plânge
Însingurată-n iarna nemiloasă,
Durerea ei în mine se răsfrânge,
Cu glas şoptit îi spun: Rămâi frumoasă !
Privirea ta
Olga Văduva
Privirea ta e rugă-n jurăminte,
Banalitate-n clipa de trăire,
Un argument în marea de cuvinte,
Neregăsită-n ceas de amăgire.
Privirea ta mi-a dăruit iubirea
Pe care am pierdut-o în trecut,
Un fulg de nea îmi pare fericirea,
Iertare-ţi dau, şi-o iau de la-nceput.
Pe scara iertării
Olga Văduva
Pe scara iertării urc treaptă cu treaptă.
Credinţa e sprijin. Puterea Ta dreaptă
Dă-mi Doamne ! Trăire cu clipe divine,
O stea de lumină şi vise senine.
Victor Brauner - Compoziţie cu portret
Privirea ta în valuri s-a ascuns,
În ceasuri răstignite pe minute,
E obosită de-aşteptări fără răspuns,
De freamătul iluziilor pierdute.
Privirea ta colindă printre vise,
Străbate-adâncul cristalin al mării
Prin amintiri cu porţile deschise,
Şi spre apusul nesfârşit al zării.
Dă-mi Doamne poruncă şi lacrimi amare,
Să ies din păcate, să scap din vâltoare.
Sădeşte în mine dorinţa de rugă,
Mândria şi fala departe să fugă.
Aprinde făclia iubirii frăţească,
Iar mila Ta, Doamne... în ei să renască.
Arată-le drumul pavat cu speranţă,
Mânia să piară, s-avem toleranţă.
În har să-mă-mbraci, şi-n dulce visare
Să mă-ntăreşti, să-mi fii alinare !
Trimite-mi izbânda din slava cerească,
Puterea Ta, Doamne, să mă întărească.
Privirea ta s-a rătăcit în ceaţă,
Potir de gânduri, răsărit din aştri,
Neliniştită lacrimă de gheaţă
Şi-a revărsat în ochii tăi albaştri.
81
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d u c e r ii – p o e m e b ii ll ii n g v e
traduceri 55
Tangou requiem
pentru fluturi
Tango requivem
pour papillons
Nicolae Doftoreanu
IUBEŞTE-MĂ, te rog, aşa,…fierbinte,
Cum se iubesc copii când nu ştiu a vorbi.
MÂNGÂIE-MĂ te rog, aşa,...cuminte,
Cum se mîngîie ei când nu ştiu a sorbi...
Şi-ţi voi preda cuminte,
lumina uitatelor priviri,
Iubiri ascunse sub cuvinte.
PRIVEŞTE-MĂ, te rog, aşa... cu dor
Precum privesc copii la strălucirile promise-n
viitor,
Ameţitoare vise de vitrină:
PĂPUŞI,
SPERANŢE,
JUCĂRII,
DORINŢE!
DOREŞTE-MĂ, te rog, aşa,…din suflet!
Să nu-ţi treacă!
Să nu fiu obligat să-ţi spun iar:
PLEACĂ! PLEACĂ!
Nu mă strica prea iute!
Din nimic...
se strică jucăria copilului prea mic!
AŞTEAPTĂ-MĂ, te rog, aşa,... curat
Şi-ajută-mă să regăsesc iar locul ce cunoaşte
Norocul suspendat în timp,
În care răsuflarea renaşte...din cenuşă
Amestecînd infernul cu sublim..
Şi dînd culoare...
DOAMNE CE CULOARE!
Legendelor la margine de floare,
Cînd …MURIM!
(Publicată în Suplimentul literar al ziarului Tineretul Liber
Nr. 9.03.1991, în ziarul Destine Nr. 72/1997, în Volumul
“Tangouri » apărut la Editura Destine în anul 2002 şi în
Volumul « Tangouri de ieri si de azi « apărut la Editura
Arefeana în anul 2012 şi în Vol.»În Ritm de Tangou «
apărut la Ed.Destine 2013 tradus în Franceză)
Nicolae Doftoreanu
AIME-MOI, je t’en supplie,
Aime-moi passionnément
Ainsi que s’aiment les enfants
Quand ils ne savent pas parler.
CARESSE-MOI, je t’en supplie!
Comme la douce caresse d’un enfant… Caressemoi!
Et je te donnerai la lumière des regards oubliés,
Des amours cachés dans les mots,
REGARDE-MOI je t’en supplie, ainsi…avec désir
Ainsi que regardent les enfants les rêves
brillants, éblouissants
Dans une vitrine:
POUPEES,
ESPOIRS,
JOUETS,
DESIRS!
DESIRE-MOI, je te le demande de tout mon
cœur
Je ne veux pas te dire, a nouveau:
VA-T-EN! VA-T-EN!
Ne me brise pas si vite
Ainsi que se brise le jouet d’un enfant!
ATTENDS- MOI, je t’en supplie,
Et aide moi à retrouver ce lieu où
la chance est suspendue dans le temps,
Et ou renait le souffle des cendres
Mélangeant enfer et sublime
Et offrant la couleur!
OH, MON DIEU QUELLE COULEUR!
La légende des fleurs
Quand …on meurt!
Traducerea şi adaptarea
Magda Barbier şi Iuliana Nisipaşu
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 82

tt r a d u c e r ii – p o e m e b ii ll ii n g v e
traduceri 55
Fluture de vară
Olga Văduva
Sunt fluture de vară, iubesc şi zbor mereu,
Privesc tot infinitul cu zări de curcubeu,
Când obosesc, m-ăşez pe-o floare sau pe-un ram
Azi mă opresc la tine şi-ţi bat uşor la geam.
Port vise şi culori, aprinse-n taina nopţii
M-aşez în palma ta...sunt dar din darul sorţii,
Acum te văd deaproape, te mângâi, îţi şoptesc:
Îmi eşti atât de dragă şi ce mult te iubesc!
Te voi veghea în taină, îţi voi şopti când scrii,
Poveşti cu fluturi albi şi teme-n poezii,
În cartea ta să stau... lumină de altar
Oriunde să m-aşezi...dar nu în insectar.
Farfalla d'estate
Olga Văduva
Son farfalla d'estate, amo e volo in eterno,
Guardo tutto l'infinito con orizzonti d'arcobaleno,
Quando mi stanco, siedo su un fiore o su un ramo
Oggi resto da te ed alla tua finestra busso piano.
Porto sogni e colori, accesi nel segreto della notte
Siedo sul tuo palmo...son dono in dono dalla sorte,
Ora ti guardo con attenzione, ti sfioro e sussurro:
Mi sei tanto cara e quanto ti amo!
Ti veglierò in segreto, ti sussurrerò quando scrivi,
Favole di farfalle bianche e temi nelle poesie,
Nel tuo libro sto... luce d'altare
Ovunque tu mi posi...ma non nell'insettario.
Traducător - Luca Cipolla
83
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d u c e r ii -- p o e m e b ii ll ii n g v e
traduceri 55
L’uomo e’ risorto
Omul a înviat
Luca Cipolla
Ed ho esposto Kahlil come vessillo
ché la saggezza chiama saggezza
ed essa scivola dal cielo,
goccia inquieta di cascata
spruzzata via negli istanti felici,
per poi sentirla tra i capelli
a capo chino
in quelli tristi -
Noè e la sua arca,
salvo dalla fiumana.
L’età ti scava in viso
come lebbra,
quali eventi a lapidarti stanno,
ridotto a crusca da mola
e non è già il Tempo del Sogno,
culla dello spirito?
Raccolsi legna di cedro
e l’aura che mi veste
su un tappeto di spine
dell’ombrosa valle,
un recitante,
essenza essente, carne,
effetto a catena
dell’infinita specie.
Luca Cipolla
Şi l-am expus pe Kahlil ca un drapel
fiindcă înțelepciunea naște înțelepciune
și ea lunecă din cer,
picătură tulburată a cascadei
aruncată în clipele fericite,
şi apoi s-o simt în păr
cu capul plecat
în acelea triste -
Noe şi arca lui,
salvat din revărsare.
Vârsta te sapă pe față
ca o lepră,
ce evenimente te lapidează acum,
redus la tărâța de moară
şi nu e deja Timpul Visului,
leagănul sufletului?
Culesei lemne de cedru
şi aura care mă învelește
pe un covor de spini
al văii umbroase,
un recitant,
esență care este, trup,
efect în lanţ
al infinitei specii.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 84

tt r a d u c e r ii -- p o e m e b ii ll ii n g v e
Sufi
Sufi
IlI
l cci ieel loo nnoonn hhaa ppaarreetti i
eedd ioo i aavvvveerrttoo laa l ssccuurree ddeel llaa luunnaa l
nneel llaa vvaal lvvool laa
cchhee ttrraassmeettttee l’’i
innccaannttoo; ;
ili
l moonnaaccoo ppaarrl laa uunngghheerreessee
ee ggrreeccoo ili
l ssuuoo pprroof filoo,
,
oorraa mii aassppeetttti i, ,
ili
l maarrcci iaappi ieeddee ssaa ddi i ssaal lee, ,
sseei i ssuu uunn fif
iloo misstti
iccoo, ,
tteerrrraa ddi imeenntti iccaattaa
ddoovvee aapprri irroonn lee l ppoorrttee
maa aanncchh’ ’’ioo rreessppi irraai i
l’’i
inncceennssoo
dd’ ’’uunnaa nnoottttee rri isscchhi iaarraattaa
ddaal llaa ddaannzzaa. .
Oggnni i ccrreeaattuurraa rreecci ittaannttee. .
ddi issttaaccccoo…
Asincrona
Luca Cipolla
Luca Cipolla
Cerul n-are pereţi
şi eu simt securea lunii
în valva
care transmite vraja;
călugărul vorbește maghiara
şi este grec profilul lui,
acum mă aștepți,
trotuarul are gust de sare,
eşti pe un fir mistic,
țară uitată
unde deschiseră ușile
dar şi eu respirai
tămâia
unei nopți luminate
de dans.
Fiecare creatură recitantă.
desprindere…
Asincronă
Luca Cipolla
Luca Cipolla
Se davvero lasciassi questo binario
tra i fuggiaschi
un posto l’avrei senz’altro;
la mia è solo riva di pietra
disgregata,
riarsa da acqua di fonte;
scivolano schive
foto dei ’70
d’un grigiore parco opaco,
coppie marcite metri sotterra,
così un giorno
le nostre salive
mischiate a viole ritratte
in bianco e nero;
verrà il tempo che tornerà a risplendere il colore.
Daaccăă înnttrr--aaddeevvăărr î aaşş ppăărrăăssi i lil
inni iaa aassttaa
pprri innttrree fuuggaarri f i
uunn loocc l l--aaşş l aavveeaa ccuu ssi igguurraannțțăă; ;
aal l meeuu ddooaarr eessttee uunn maal l ddee ppi iaat trrăă
ddeezzaaggrreeggaatt, ,
uussccaatt ddee aappăă ddee izzvvoorr; i ;
aal luunneeccăă ssf fiooaassee
ppoozzee ddi inn aanni iii ’’7700 ’
aal lee uunnuui i ggrri i frruuggaal f l ooppaacc, ,
ccuuppl luurri i ppuuttrreezzi ittee laa l ccââţţi ivvaa meettrri i ssuubb ppăămâânntt, ,
aassttf feel l oo zzi i
ssaal livveel
lee nnooaassttrree
aameesstteeccaattee ccuu vvi ioorreel lee ppi iccttaattee
înn î aal lbb şşi i nneeggrruu; ;
vvaa vveenni i tti imppuul l ccâânndd vvaa ssttrrăăl luucci i ddi inn nnoouu ccuul looaarreeaa. .
85
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d u c e r ii -- p o e m e b ii ll ii n g v e
The Light Trail
Dâra de lumină
Vasile Popovici
From the edge of boundlessness, the meteor,
on ways of light years, swiftly, he had started;
the immensities wore out his tour;
entering the Earth's atmosphere, he got lit.
He shone as long as it takes a flash
and then was dissipated in his great ravage,
his meteoric fate in this big world
was given to him to shine not for long.
He went emerging through the „wall of light”
entering another consubstantiality,
but the trail of light remained in the sky
to light the darkness of night.
Vasile Popovici
Din marginea nemărginirii, meteorul,
pe căi de ani-lumină, grabnic, se pornise;
imensităţile îi obosise zborul;
intrând în atmosfera Terrei, se aprinse.
A strălucit cât ţine o străfulgerare
şi-apoi s-a disipat în marea lui risipă,
că soarta-i meteorică în lumea-i mare
e dată cât să strălucească doar o clipă.
Trecuse emergent prin „zidul de eter”,
intrând în altă consubstanţialitate,
dar dâra de lumină a rămas pe cer
şi luminează întunericul din noapte.
Traducere - Elena Buzatu
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 86

ii n tt e r v ii u
interviu 58
Interviu cu
FemeiaStie.ro
Valerian Mihoc
Din cele mai vechi timpuri, încă de la
existenţa primilor oameni şi mai apoi după
căderea în păcat a lor, pe când omul a
trebuit de atunci să-şi câştige existenta prin
sudoarea frunţii, încercările erau multiple...
Ori, dacă se afirmă (fără justificare) ca
păcatul a intervenit prin femeie (ca şi când
Adam nu avea conştiinţa sa), atunci numai
ea a fost aceea care în sufletul său le-a
simţit pe toate şi câte nici să nu fi fost de-a
lungul istoriei. De la prima femeie care nu a
ştiut să se comporte ca egală a bărbatului
până la femeia spartană, căreia, pentru
faptul că nu năştea un copil dotat, îi era rupt
de la sân şi aruncat în prăpastie, şi până la
femeia modernă care datorită anumitor
‘avantaje’ încă se comportă obedient faţă
de persoană care i le-ar putea procura, de
unde şi atâtea neajunsuri, toate femeile
lumii de-a lungul istoriei şi-au avut de
petrecut inconvenientul că nu erau
informate! Cele cultivate primeau de altfel
tot informaţii de tip dominant patriarhal, cu
excepţia acelora care au reuşit să răzbată
dominaţiei predominante şi să se exprime
în diverse opere.
Prin înclinaţiile sale înnăscute de
expresivitate prin susţinere afectivă,
tampon emoţional, înţelegere, compasiune,
încurajare, educaţie ş.a.m.d., calităţi
întâlnite la toate femeile lumii fără de
excepţie, numai conştiinţa fiecăreia făcând
această diferenţă, femeia a simţit în mod
activ toate ororile prin care trecea
umanitatea într-un timp anumit, într-o
anumită ţara sau regiune; numai că de-a
lungul istoriei mai mult de de prietenele sale
o femeie nu ştia de o alta, care poate
trecea prin ceea ce trecea ea însăşi.
Fiecare femeie suferea singură, îngrădită în
lumea mică de care era cuprinsă, nevand
dreptul la exprimare.
Acum, în zilele acestea, în era
comunicaţiei, paradoxal este că deşi sunt o
grozăvie de căi ale exprimării reale, totuşi
ea nu se întâmplă aşa cum ar trebui într-un
mod autentic de pozitivism... În afară de
mascaradele la care tot doresc aşa-zisele
vedete ale momentului să ne facă părtaşi
prin mass-media, căci apoi ce să mai zic de
eşichierul politic, care numai la popor şi la
cele mai sărmane femei nu se gândesc,
pare că nu prea există un pozitivism demn
de a fi ales şi de urmat. Însă, aşa după cum
am inclus în afirmaţie – contează alegerea!
În general da, pot spune cu
convingere că o anumită modalitate pozitivă
şi autentică de informare a reprezentantelor
sexului frumos, în speţă, ar putea inspira
mult mai mult decât ar face-o toate cercurile
(= circurile) mediatice la un loc. În acest
sens, cred că şi-a făcut apariţia şi site-ul
femeiastie.ro, de unde o avem invitată la o
mică discuţie pe domnişoara manager,
Liliana B., de la care vom afla cu siguranţă
mai multe detalii.
87
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ii n tt e r v ii u
Valerian Mihoc: Care a fost motivaţia
principală pentru care a luat naştere revistă
şi spune-ne dacă a existat vreun concurs
de împrejurări care să fi ajutat la
întemeierea ei (povestea)?
Liliana B.: FemeiaStie.ro este un
portal online de nişă, dedicat în
exclusivitate femeilor, cu toate că
experienţa mi-a demonstrat că vizitatori mai
sunt şi bărbaţi. Ideea de bază – conceptul
site-ului a apărut în vara anului 2009, când,
de altfel, a fost realizată o cercetare
dihotomică: o analiză cantitativă bazată pe
tehnica de studiu a chestionarului pe de-o
parte, respectiv o analiză calitativa bazată
pe interviu în profunzime semi-structurat pe
de altă parte. Rezultatele cercetării au
arătat necesitatea lansării acestui portal şi,
de asemenea, au generat itemii necesari
definirii structurii efective a site-ului; şi iată
că până în decembrie 2009
http://www.femeiastie.ro fusese deja
lansată online.
S-a dorit dezvoltarea unui portal
pentru femei, ce are la baza informaţia, prin
punerea în lumina a cât mai multor
personaje feminine aparent obişnuite, însă,
în esenţă, deosebit de interesante. Vorbim
aici de redactori şi reporteri dedicaţi, care
au propus atât articole cu teme de interes
general pentru o femeie, sfaturi
nenumărate, dar şi articole de serie, în care
focusul este pe cultura şi tradiţii, pe istorii şi
ghiduri importante pentru educaţia
nonformala a unei femei. De asemenea, să
nu uităm că http://www.femeiastie.ro
promovează interviurile cu femei deosebite,
femei altfel, femei frumoase la chip, dar mai
ales la suflet, femei curajoase, femei care
pot reprezenta un model pentru multe dintre
noi.
V. M.: Aşadar, înţeleg că
http://www.femeiastie.ro şi-a propus să
promoveze frumosul femeilor, cu tot ce
presupune aceasta, însă, concret, cum se
întâmplă acest fapt?
Liliana B.: Ei, iată, exact aceasta
înglobează conceptul “FemeiaStie.ro”! Şi
ştii de ce? Pentru că femeia ştie să fie
tânără şi frumoasă la orice vârstă, sexy şi
elegantă, să ne mai întrebăm atunci, oare
de ce femeile sunt reprezentanţele „sexului
frumos”? Femeia ştie să fie luptătoare şi
puternică, ea ştie să aducă binele în viaţa
celor ce o înconjoară, aşa-i că reuşita unei
femei aduce frumuseţea competiţiei?
Femeia ştie să gătească şi să împartă
bucurii cu cei dragi, şi iată frumuseţea
veşniciei la sat, unde femeia era centrul
universului rural, ce o poate defini mai
frumos? Femeia ştie şi trăieşte miracolul
naşterii, ce poate fi mai frumos decât să
poţi da viaţă? Femeia ştie să fie iubitoare şi
misterioasă. Femeia ştie să fie iubita,
amanta, soţie, mama, bunica, cea mai bună
prietenă, ce poate fi mai frumos decât
dragostea, exprimată în toate formele ei?
Femeia ştie să fie lider, aşa-i că luptă
pentru drepturile femeilor a durat secole,
dar gustul victoriei este poate cel mai
frumos înţeles de o femeie!? Femeia ştie şi
merită un premiu de excelentă în fiecare zi,
iată de ce s-a născut conceptul
„FemeiaStie.ro” – din însăşi complexitatea
frumuseţii femeii!
V. M.: Făcând acea distincţie între
http://www.femeiastie.ro şi altele de acelaşi
calibru, unde ar apărea diferenţa şi linia de
demarcaţie a concurenţei (dacă există)?
Liliana B.: Desigur că există o
concurentă. Desigur că ne diferenţiem de
ea. Într-o societate capitalistă în toate
domeniile există concurenţa. Elementele
speciale, care diferenţiază net
FemeiaStie.ro de celelalte site-uri de profil
de pe piaţa de Internet românească sunt:
modulul Ce s-a întâmplat azi în istorie,
categoria de Lifestyle (cu subcategoriile
sale), categoria Destine fără Şablon (unde
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 88

ii n tt e r v ii u
sunt puse în lumina personaje, idei,
subiecte speciale, prea puţin sau deloc
mediatizate, deşi ar merita-o din plin,
tocmai aici se sintetizează poate cel mai
bine conceptul FemeiaStie: TU, eşti femeia
care ştii multe şi ale cărei merite trebuie să
fie cunoscute!)
V. M.: Motivaţiile redactorilor care sunt
acceptaţi să scrie pentru
http://www.femeiastie.ro coverg mereu cu
cele ale revistei?
Liliana B.: Echipa de redactori este
formată din persoane care – în primul rând
– au pasiune pentru a scrie, pentru a-şi
exprima ideile. Ştii care este avantajul
deosebit pe care http://www.femeiastie.ro îl
oferă unui jurnalist? Este acela că oferă
libertate deplină: libertate de exprimare,
libertate de alegere a temelor pentru
articole, libertate de alegere a categoriilor
din site pentru care să scrie, de asemenea,
redactorii au liber arbitru în a-şi stabili
frecvenţa cu care scriu.
Până în prezent, iată profilul
educaţional al redactorilor: persoane
entuziaste, foarte tinere sau trecute bine de
prima tinereţe, studenţi sau absolvenţi de
Jurnalism, Filologie, Litere, Sociologie,
Comunicare, Teatru & Film, Relaţii
Internaţionale, Istorie, Medicină, Drept, însă
nu numai. Redactorii FemeiaStie au fost
selecţionaţi pe baza CV-ului, luând în calcul
profilul studiilor, precum şi activitatea
extracuriculara şi implicare în proiecte;
desigur, background-ul jurnalistic şi
comunicaţional reprezintă plusuri
importante în acceptarea lor în echipa
FemeiaStie.ro, însă nu sunt esenţiale. De
asemenea, motivaţia şi auto-motivatia
jurnalistică, plăcerea de a scrie, de a
informa, de a transmite opinii sunt aspecte
care i-a triat de-a lungul timpului pe cei care
au intrat în echipa FemeiaStie.ro. Altfel
spus, redactorii noştri sunt persoane care
se regăsesc în conceptul portalului, mulţi
dintre ei fiind în echipă încă din decembrie
2009 (când a fost lansat online), alţii noi ni
se alătura luna de lună, iar se bucură să
crească din toate punctele de vedere.
V. M.: Pentru că reprezinţi revistă, te
rog o scurtă prezentare despre tine.
Liliana B.: Sunt licenţiata a
Universităţii din Bucureşti, Facultatea de
Sociologie şi Asistenta Socială, cu
specializarea în Sociologie, deţin un master
în Antropologie, precum şi un doctorat în
Sociologie. Sunt sociolog de profesie, prin
prisma educaţiei, iar experienţa
profesională mi-a adus plus de know how în
zona mass media, în ultimii ani focusandumă
pe media online.
Sunt dependentă de Internet, de
informaţia în permanenţă „update”, îmi
place să ascult Dmitri Shostakovich – vals
no 2, Tchaikovsky – Lacul lebedelor,
Frumoasă din pădurea adormită,
Spărgătorul de nuci, Enescu şi ale sale
opere deosebite: Rapsodia romana,
Ciocârlia şi ador în întregime personalitatea
lui Sergiu Celibidache. Mă bucur că sunt
românca şi că fac parte din această tară
care a dat lumii atâtea creiere luminate,
inventatori celebri, dar în acelaşi timp, o
ţară de credinţă, cu tradiţii încă vii. Ascult
muzica populară veche şi mă înclin în faţa
unor artişti precum Sofia Vicoveanca,
Grigore Lese, Tudor Gheorghe, Maria
Tănase, Veta Biriş, Maria Ciobanu şi lista
rămâne deschisă, cu siguranţă.
Îmi place muntele şi ador ciocolată,
ceaiul verde, florile sălbatice de câmp,
straiele tradiţionale româneşti. Mi-ar fi
plăcut să trăiesc în perioada interbelică a
României şi să locuiesc la ţară. Cred în
terapiile naturiste şi alternative şi în tot ce
înseamnă conceptul “natural”, consider că
sănătatea este cel mai important dar pe
care îl avem. Urmăresc zilnic documentare
89
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ii n tt e r v ii u
şi mă pasionează în special cele cu tema
antropologică. Sunt multe altele de spus,
însă a surprinde o femeie – oricare ar fi ea
– în câteva propoziţii este cu siguranţă un
act de curaj aproape utopic.:)
V. M: Cât de îmbucurător sau
dezarmant poate fi jobul tău? Ne-ai putea
descrie o zi de lucru, chiar dacă ar fi cea
mai plină?
Liliana B.: Ziua mea de muncă
începe de obicei la ora 8.00 a. m şi se
termină târziu în noapte. Sunt workaholica.
Nu recomand nimănui să mă urmeze, este
un stil de viaţă agitat, incorect faţă de
propria persoană şi cu siguranţă nesănătos
(la propriu). Pe de altă parte, lucrez într-un
mediu mereu în schimbare; de asemenea,
este excelent când fac ceea ce îmi place.
Ce poate fi mai frumos decât să vezi
persoane cu abordări interesante asupra
unor teme jurnalistice prea puţin promovate
în media, persoane care se bucură pentru
că au şansa să îşi exprime liber propriile
opinii? Ce te poate motiva mai mult dacă nu
optimismul unor tinere jurnaliste ce se
regăsesc în conceptul revistei pentru care
scriu?
V. M.: Cea mai specială experienţă
din cadrul revistei care ar fi?
Liliana B.: Cele mai frumoase şi
speciale momente sunt întâlnirile din luna
decembrie, care deja au tradiţie, căci se
întâmplă an de an. Sunt momente care nu
pot fi prezentate în cuvinte, ele trebuie
trăite, alături de oameni frumoşi şi talentaţi,
cum sunt membrii echipei
http://www.femeiastie.ro.
Valerian Mihoc: Ce te pasionează cel
mai mult din revistă, ce rubrică?
Liliana B.: Hmm, bună întrebare. Îmi
plac toate categoriile, însă într-adevăr, cea
mai aproape de sufletul meu este seria de
articole de la categoria Lifestyle – Cultura &
Tradiţii. Vă recomand să le citiţi pe toate,
sunt articole bine documentate, frumoase,
interesante! Spre exemplu, veţi afla despre
Festivalul Florii de Cireş din Japonia, sau
despre Carnavalul de la Veneţia, ori poate
despre Istoria perucilor sau cea a
Ciocolatei. Nu-i aşa că temele menţionate
deja v-au stârnit interesul?
V. M.: Pentru că eşti un factor de
încurajare, ce sfat poţi să le dai acelora ce
au reţineri în a-şi exercita talentul de a
scrie? Îţi mulţumesc!
Liliana B.: Îi invit să încerce! Dacă îţi
place să scrii şi te regăseşti în conceptul
“Femeia Ştie”, atunci trimite-ne un CV la
adresa contact@femeiastie.ro. Te asigur că
scrisul va deveni o pasiune reală pentru
tine şi că vei cunoaşte oameni deosebiţi.
Politica site-ului permite publicarea
oricăror păreri (autentice sau originale),
despre orice aspect al femeIi, societăţii în
care aceasta trăieşte şi tot ceea ce ar
presupune stilul de viaţă feminin, atât timp
cât nu se intra în zona politicii,
confruntărilor de idei religioase şi/ sau în
zona oricăror polemici fără sens şi fără
substanţă. Sunt încurajate şi lucrările care,
păstrându-şi nota autenticităţii, aduc în faţă
un nou aspect al realităţii, deoarece
libertatea de exprimare este primaregula a
originalităţii,nu-iasa?
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 90

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
tradiţii, datini, obiceiuri 59
Scurta istorie
subiectivă a
tehnicilor
populare
1 – torsul
Florin Giurca
Mai ştie cineva cum arată un fus?
Fusul e o piesă din lemn strunjit, alungită,
frumos ornamentată, folosită la formarea şi
răsucirea firului de lână. Fusul se sprijină cu
unul din capete de un suport tare, masă
sau duşumea, iar cu trei degete de la mâna
dreaptă i se imprimă o mişcare de rotaţie în
jurul axei sale. Firul se extrage cu mâna
stângă dintr-un caier, care este un norişor
de lână dărăcită – seamănă cu vata de
zahăr. În jurul fusului se înfăşoară firul de
lână, care se numeşte acum „fir de tort”. De
pe fus, firul de lână se înfăşoară în etapa
următoare pe un ghem. Cu ghemul se
joacă pisica.
Aici voiam
să ajung.
Fusul, rotinduse
pe
scândură,
scoate un
zgomot sonor,
un fel de
rrrrrr… rrrrrr…
Firul de lână răsucit se numeşte „fir de tort”,
iar operaţiunea de extragere şi răsucire a
firului de tort se numeşte a toarce, sau tors.
De la cuvântul latinesc torquere, a întoarce,
a răsuci. Și fiindcă pisica era de faţă când
s-a întâmplat aceasta, i s-au dat şi ei
drepturi de coautor: şi pisica toarce,
împreună cu bunica.
De la o vreme, numai pisicile au
rămas însă cu străvechea activitate. Îmi
aduc aminte ca prin ceaţă, de pe vremea
când eram mic-mic, cum se dărăcea lâna în
casă, cum se torcea, cum se vopsea, cum
se ţesea. Femeile bătrâne făceau aceasta,
bunicile şi străbunicele. Tot ele au continuat
să poarte ciorapi şi ilice de lână împletite cu
mâna lor până pe la sfârşitul secolului 20. O
pereche de ciorapi de lână îngloba munca
unui an de zile, dacă socotim de la tunsul
oilor.
Un an de zile în care se făceau
bineînţeles şi altele. Erau şi zile de muncă,
şi zile de sărbătoare, şi duminici, şi vecernii,
parastase şi sfinţi în calendar. Era un an de
zile complet. A trăi egal cu a te ruga, a te
hrăni, a te îmbrăca, a munci. Mai este oare
timpul nostru de astăzi complet?
Tu, nu te îngriji pentru ziua de mâine
ce vei mânca sau cu ce te vei îmbrăca…
[Luca, 12.22]
Octav Băncilă – Ciobăniţă cu fuior
2 - ţesutul
De ce se cheamă războiul de ţesut
război? Printr-un cuvânt bulgăresc
însemnând gâlceavă, jaf, ucidere, românii
au desemnat atât starea de beligeranţă
dintre două tabere, popoare sau naţiuni cât
şi paşnica unealtă cu ajutorul căreia se
leagă strâns laolaltă două tabere de fire şi
fibre textile: cele orizontale cu cele
verticale.
91
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
Bunicul din partea mamei era croitor.
Deşeurile atelierului de croitorie – margini
de material căzute la croire - erau măturate
de pe jos şi strânse în saci de iută (nu se
inventaseră încă sacii de polietilenă).
Bucăţile de stofă divers colorate, de regulă
postav negru sau maron, căci atelierul
făcea mai ales pantaloni bărbăteşti, dar şi
albe de la pânza de diftină şi olandă pentru
cămăşi şi cearceafuri, erau apoi tăiate cu
foarfeca în fâşiuţe lungi şi subţiri,
asemănătoare cu cojile de măr. Toate
intrau într-un proces de revalorificare la
războiul de ţesut.
Româncă, ţesând – desen de Mattias Adolf Charlemont
(1820-1871)
Acesta, războiul, era un monstru
scheletic din lemn care ocupa o cameră
întreagă. Două seturi de fire galbene de
bumbac erau ridicate alternativ unul
deasupra celuilalt prin apăsarea unei
pârghii – acestea formau urzeala. Cine a
urzit (a inventat, a întemeiat, a stabilit, a
complotat – lat. Ordire) mecanismul
războiului şi piesele lui a trăit se pare în
urmă cu mii de ani pe malurile Nilului sau
ale Eufratului, însă românii când l-au văzut,
s-au uitat îndelung la el şi l-au rebotezat
intuitiv după alte noţiuni familiare lor.
Firele de urzeală se mai numesc şi iţe
(lat. Licia) dar tot iţă se mai numeşte şi
rama cu sfori paralele printre care trec firele
de urzeală pentru formarea rostului (spaţiul
unghiular dintre cele două seturi de iţe prin
care trece suveica – lat. rostrum). Din ce în
ce mai complicat, nu-i aşa? Dar cum să nu
se complice, când însăşi denumirea lor o
cere: iţele când se încurcă, se complică
lucrurile…
Printre urzeala şi iţele latineşti se
strecoară agilă suveica bulgărească
(sovalka), o piesă alungită şi şlefuită din
lemn, care antrenează firul orizontal de
bătătură, acela care dă culoare şi formă
ţesăturii (lat. Batitura).
Pentru că iţele sunt mereu aceleaşi,
dar bătătura se schimbă mereu după
model.
În cazul nostru, bătătura o constituie
deşeurile textile diferit colorate, ajustate
îngust cu foarfeca, numite şi coade (lat.
Coda). Rezultatul era un preş (un cuvânt
cu etimologie necunoscută), un fel de
traversă lată de un metru – un metru şi
jumătate, şi lungă de câţiva metri, un fel de
precursor al mochetei. Podeaua caselor
ţărăneşti, din scândură de brad (ceea ce
era un lux) sau din pământ “de lipit”
(pământ galben amestecat cu balegă de cal
- calul nefiind rumegător are digestia
incompletă şi de aceea elimină fibrele
celulozice tari) se acoperea cu preşuri.
Preşul este uşor gofrat la atingere cu tălpile
goale şi are desenul unei zebre, cu dungi
albe şi negre. Preşul mai servea - şi încă
mai serveşte şi acum – ca mijloc de
transport.
Ducem pe cineva cu preşul de fiecare
dată când îl amăgim sau îl purtăm cu vorba.
A ţese (lat. texere) rămâne o activitate
inteligentă, isteaţă, care modifică
substanţial proprietăţile materiei. Din fire
uni-dimensionale creează suprafeţe
bidimensionale, cu
care ne putem
acoperi trupurile.
Priviţi la crini
cum cresc: Nu torc,
nici nu ţes. Şi zic vouă
că nici Solomon, în
toată mărirea lui, nu s-
a îmbrăcat ca unul
dintre aceştia. [Luca
12.27]
Ştefan Dimitrescu – Femei
ţesând la război
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 92

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
3 - Pastorala
Nicolae Grigorescu – Păstoriţă
Ştefan Luchian - Păstoriţă
Păstorița lui Grigorescu este o
copiliță care păzește oile însă mintea ei nu
este la oi. Ochii ei privesc îndrăzneț către
noi, lăsȃndu-și porțile sufletului larg
deschise, neștiind că este privită. Dăm curs
invitației imprudente și vedem visurile ei de
fetișcană care se vede pe sine, poate chiar
în vara care vine, cine știe, cerută de
mireasă de la tata și de la mama de către
Ionel. Casa părintească se vede undeva în
vale, la doi-trei kilometri. Acasă nu ar putea
să stea așa, lenevind cu capul sprijinit în
cot, cu ochii în zare, visȃnd la iubit. Mama
nu ar lăsa-o o clipită din treabă: hai,
Ancuțo, pune mȃna și toarce lȃna, dă apă
la vite, plivește brazdele, scutură țoalele, nu
fi leneșă, că nu te mai măriți! Dar aici cu
oile, e altceva. Oile pasc, și Ancuța a găsit
un petec de umbra și visează cu ochii
deschiși.
Păstorița lui Luchian în schimb își
ferește privirile de noi. Nu a găsit nici un pic
de umbră. Iarba înaltă e uscată de secetă.
De ce ar sta în picioare lȃngă niște oi care
mai degrabă stau și rumegă decȃt pasc?
De ce s-ar uita la ele? Se uită la oi dar nu le
vede. E adȃncită în grijile ei. Stă în picioare
pentru că nu vrea să se odihnească în timp
ce Gheorghiță e plecat la oaste. Ȋn zare,
tatăl ei se uită după ea și o strigă să vină cu
oile că e timpul de adăpat și de stat la
masă. Nu aude. Mai are un an și jumătate
de așteptat. O să se întoarcă sănătos? Și
mai ales: oare n-a uitat-o?
Și eu am păscut caprele cȃnd am
fost mic. Caprele lui tataia erau negre, cu o
stea albă în frunte și însemnate pe spate cu
vopsea galbenă. Întotdeauna capra cea mai
bătrână, șefa clanului, mergea în față. Când
se oprea ea să lingă un bolovan de sare, se
opreau și celelalte. Cel mai interesant lucru
era traversarea prundului gârlei, având întro
mână sandalele și cu cealaltă ținându-mi
echilibrul când săream de pe un bolovan pe
altul.
Gârla, pe care noi o numeam
simplu Gârlă, dar lumea de la oraș o numea
prețios râul Râmnicu Sărat, curgea chiar la
marginea grădinii noastre. Este vorba de o
albie cu bolovani albi și mâl verzui în care
piciorul, dacă nimerește din neatenție, se
afundă până la genunchi și cu greu mai
poate fi tras afară cu încălțăminte cu tot.
Întinderea asta accidentată să tot măsoare
în lățime vreo sută de metri, din care
acoperiți de apă sunt în mod normal doar
vreo zece-douăzeci. În rest, cum am spus,
bolovani albi acoperiți de o pudră albă de
sare. Dincolo de gârlă este un deal
necultivat, cu vegetație spontană de medie
înălțime, formată din lăstărișuri, cătină și alți
mărăcini. Aici era raiul caprelor.
Mă duceam cu ele la păscut vara,
în timpul vacanței. Îmi luam o carte de
povești cu mine, urcam vreo câteva pante
mai sus și alegeam un loc la umbră cu
vedere bună asupra satului, care se
desfășura în amfiteatru de partea cealaltă a
gârlei. Întocmai ca în poezia lui Eminescu
93
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
Sara pe deal, sunetele satului, chiar și
unele discuții casnice pe un ton mai răstit,
răzbăteau uimitor de clar până acolo sus.
Caprele, spre deosebire de oi, au
un temperament cutezător, nesupus. Asta
ca indivizi luați separat, căci ca turmă sunt
disciplinate, unite. O turmă de capre se
așează strategic pe pășune, în formație de
apărare, cu coarnele spre în afară. Cu greu
convingi însă o capră să facă ce nu-i place.
Ludovic Bassarab – Cioban cu turma de oi
Mă gândesc uneori că eu mă
asemăn mai degrabă cu caprele decât cu
oile. Am de pildă la marginea patului cartea
cu psalmii. Când am o greutate mai aparte
pe suflet, care nu iese cu rugăciunile
obișnuite ale pravilei, citesc unu-doi psalmi
care urmează la rând. Îmi pun un semn, și
data viitoare reiau de unde am rămas. Un
fapt remarcabil, care m-a frapat de multe
ori, e că găsesc chiar în psalmul citit
răspunsul și ușurarea căutată. Psalmul care
urmează e chiar cel de care aveam nevoie
în ceasul acela. Acum am devenit foarte
încrezător în asta, și deschid Psaltirea cu
nădejde, dar nu a fost totdeauna așa. În
prefața Psaltirii sunt câteva îndrumări
despre cum se citesc psalmii. Si scrie acolo
că se citesc niște rugăciuni începătoare,
apoi o catismă întreagă, și la sfârșit alte
rugăciuni de încheiere. Ei bine, am căutat
să respect întocmai tipicul respectiv, și
altminteri să nu fac. N-am reușit, din cauza
lipsei de răbdare, să duc regula asta la bun
sfârșit, și pe Psaltire s-a așternut praful.
Câțiva ani de zile.
După aceea, am auzit pe cineva,
nu mai știu cine, un duhovnic sau un
predicator bun, care a zis că să se citească
acasă de fiecare psalmii cum poate, după
bunul plac. Pare-mi-se, parintele Teofil
Pȃrȃian. Un sfat pe care l-am urmat, și care
a dat rezultate. De aceea zic, că sunt
înrudit mai degrabă cu caprele, nu pot să
țin regulile multe și grele. O fi bine, o fi rău?
Vorba părintelui Teofil:
- Apăi, măi dragă, așa-s eu, altul
nu-i!
4 - Ierburi de leac
Țărăncuța din tabloul lui Arthur
Verona „Țărăncuță odihnindu-se” nu
pozează într-o atitudine studiată. Nu își
etalează nici costumul, nici zveltețea taliei,
nici buclele cosițelor, nici limpezimea
ochilor. Stă așezată pe un dâmb, cu capul
întors spre umăr și privește, parcă distrată,
undeva în iarbă, urmărind vreun gândac
sau cercetând cine știe ce buruiană. Oare o
fi bună de leac? După costum, pare a fi din
Moldova, din Bucovina sau Herța. După
peisaj, poate fi lunca Dunării sau a Siretului.
Undeva în spate, printre tulpinile subțiri de
plop, se întrevede cursul liniștit al unui râu
adânc. Tonurile de verde-pal și galben, ca
și trunchiurile încă pe jumătate înfrunzite,
ne duc cu gândul la luna mai.
Arthur Verona – Ţărăncuţă odihnindu-se
Când privesc un tablou, primul
lucru care mă întreb este: ce rost are
compoziția? Desigur, unul estetic, adica
unul care sa produca senzatia de frumos,
de armonios, dar numai atât? nu cumva
exista si idei intelectuale, care se
adreseaza mintii? Intotdeauna exista si
acestea, numai natura singura produce
frumusete fara ratiune. Când Cezanne
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 94

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
pictează fructe pe o masă ne dăm seama
imediat că avem de a face cu o scenografie
realizată de pictor pentru a-i servi ideilor
sale estetice: alternanța și contrastul
culorilor, ale texturilor, ale formelor, toate
acestea dând naștere unui ritm intern al
pânzei, unei vibrații, unei simfonii vizuale.
Tabloul lui Cezanne „cântă”, acesta este
cuvântul, deși în compoziție nu se află nici
un om.
Arthur Verona – În pădure
Arthur Verona, pictor român
impresionist contemporan cu Cezanne,
școlit în Vest, nu pictează un peisaj
oarecare, un cadru impersonal sau o
fereastră către lume. El pictează un peisaj
în care se află o persoană umană. Aici e
diferența. Omul introduce gânduri,
sentimente, nostalgii, tristeți și bucurii, frică
sau nădejde. În jurul omului se organizează
și vegetația luxuriantă și irațională. Priviți:
trunchiurile copacilor, atât ale celor care
stau vertical, cât și cel care vine în
diagonală, sunt orientate către femeie, îi
subliniază în mod ciudat prezența. Deși
ocupă un loc modest și lăturalnic în
compoziție, ea devine personajul principal.
Stânjeneii au înflorit pentru ea, la picioarele
ei. Natura este doar un decor pentru acest
personaj. De aceea este firesc să ne
întrebăm: care e rostul ei acolo, ce face ea?
Atenția ei a fost atrasă de o mică plăntuță
din apropiere, dar gândurile au trecut mai
departe, s-au desprins de la floricică si au
trecut la cele inalte ale existenței, la
misterele vietii. Stim asta din usoara
invaluire a vegetatiei din jurul ei, care parca
este animata de un suflu nevazut,
ascendent, din camasa si esarfa ei albe,
imaculate. De o vârstă cu ea, poate cu vreo
zece-cincisprezece ani mai tânără, trebuie
să fi fost bunica mea. Eu n-am cunoscut-o
decât când era bătrână, ca la șapte zeci de
ani. Așa mi-o aduc aminte, culegând ierburi
de leac.
Batrâna mergea șchiopătat pe
cărăruia înabușită de buruieni, care ducea
de la prispa din fața casei spre livada din
fundul curții. Căsuța bunicii, cu fața spre
soare, înconjurată de trandafiri, se afla în
dreapta uliței care urcă dealul Roșcarilor,
chiar în exteriorul primei curbe. De pe
prispa casei, așezat pe băncuța de lemn,
mă uitam în lungul uliței la căruțe și
trecători, cum urcă sau coboară dealul.
Bunica a avut șchiopătatul acela de când o
știu, din cauza unei deformari la glezna
piciorului stâng.
– E grea bătrânețea, băiete! Nu mai
văd! Mă dor picioarele! Și mi-e frică de
moarte!
An de an, în fiecare vară bunica
aduna plante medicinale pentru ceaiuri și le
punea la uscat pe foi de ziare. De pe lângă
garduri, de prin șanțuri, de pe malurile
pârâului: frunze și flori de pătlagină, coadașoricelului,
rostopască, ciuboțica-cucului.
Aerul curat și luminos de început de vară,
cireșele pârguite în pom, vacanța toată
înaintea mea, cărțile frumoase primite în
dar la școală, ca premiu, și nici o grijă în
plus pe cerul copilăriei mele. Mai stau un
pic aici, pe băncuță, și o zbughesc la gârlă
să mă scald.
– Uite, ține minte: coada-șoricelului
e pentru splină; pătlagina e pentru ficat;
rostopasca e pentru fiere, mușetelul e
pentru când te infectezi; teiul e pentru
răceală. Mă uitam la ele și nu pricepeam:
de ce să-i trebuiască splinei coadașoricelului?
Bunica avea câte o plantă
medicinală pentru orice nevoie. I se
spunea, cam în derâdere, „coana
farmacistă”, dar leacurile sale amare erau
căutate și respectate de noi toți, copii, veri,
matuși și nepoți. Asculta cu regularitate
95
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
emisiunea „Sfatul medicului” la radioul
Mamaia cu tranzistori, care stătea deschis
toată ziua pe masa din bucătărie.
Gura lupului
George Coşbuc
– Nepoate, tu ești deștept, ai citit
multe cărți. Spune-mi: de ce mi-e frică de
moarte? Spune-mi ce să mă fac. Of, of, tare
mi-e frica!
Mamaia a făcut băi de nămol, la
Techirghiol, pentru picioare. O duceau
copiii. Trăgea mereu la aceeași gazdă, cu
pensiune completa.
– Îmi puneau câte o farfurie plină
vârf cu mazăre verde de la ei din gradină,
povestea. Era așa de buuună! Mazărea e
foarte bună pentru diabet, să știi.
Și apă de la izvorul 10 de la Slănic
Moldova a băut, pentru rinichi. Cât de
complicată este viața pentru cine are grijă
de fiecare mădular în parte, mă gândeam.
Și cât de multe lucruri trebuie să țina minte.
Să le aduni, să le usuci…
Cotele apelor Dunării încep cu
regularitate la ora douăsprezece fără zece
minute. Deși ascult în fiecare zi la radio, n-
am auzit să fi descoperit cineva leacul
bătrâneții și al morții. Nu am ce să-i
răspund bunicii, ca să-i dau o veste bună.
Și apoi, ea știe cel mai bine ce și cum…
Pe marginea drumului rostopasca
crește și acum în voie, și pătlagina se simte
ca la ea acasă. Nu le mai culege nimeni.
Casa bunicii nu mai este de zece ani.
Pământul a fost ras și bătătorit, și locul ei
nu se mai cunoaște. Cu discreție, așa cum
a trăit, mamaia a trecut și ea la Domnul,
unde s-a vindecat de toate mădularele.
18 octombrie ziua lupului (după enciclopediae.blogspot.ro)
Pe fiul lui Ştefan cel Mare al
Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu
porecla Chiorul, pentru că avea un ochi
scos îl chema şi Vlad. Acest lucru i-a
încurcat dintru început pe istorici, căci se
credea că Bogdan şi Vlad ar fi două
persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după
cum se părea din uricele marelui Domn. De
când însă s-au descoperit urice de-ale lui
Ştefan, în care el pomenea pe fiul său
Bogdan numindu-l totodată şi Vlad, s-a
stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot
aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte
copilul când Vlad, când Bogdan, când cu
amândouă numele. Numele Vlad se vedea
că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de
frica duhurilor rele. Într-adevăr, Bogdan-
Vodă trebuia să se numească Lupu, nu
Vlad.
E cunoscută credinţa că mamele ca
să-şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi
schimbă numele de obicei în Lupu, ori îl
„vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui
străin şi apoi ori îl cumpăra de la
cerşetoare, ori lua de suflet. Se vede că şi
Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare a păţit tot
aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de
mama sa ca un copil străin pe care-l
cheamă Vlad.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 96

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
Istoria noastră e plină de „Lupi”, în
cronice îi întâlnim mereu pe Lupu
paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu
hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un
domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu.
Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent
ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine
numele Lupu la noi românii care a fost şi
este şi astăzi, aşa de des? E adevărat că în
calendarul ortodox se află un sfânt numit
Lupu, martir, al cărui nume se prăznuieşte
la 23 august, dar ce năzuiesc românii aşa
de mult tocmai la numele acesta, câtă
vreme peste două sute de nume de sfinţi
din calendar nu le întrebuinţează niciodată?
Pe lângă forma Lupu, românii
întrebuinţează şi alte forme născute din
aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu,
Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan.
Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt
Ursu nu avem în calendar şi cu toate astea
în popor numele acesta e în multe locuri.
Prin unele părţi li se dau copiilor nume de
Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui
nume mai obișnuit. E obicei al bisericii, ca
omului care se călugăreşte să i se schimbe
numele de botez cu altul călugăresc care
se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face
Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea,
după cât ştiu eu, este că acel om a încetat
de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare
Petru, deci a murit şi s-a renăscut pentru
altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.
În fond tot acelaşi lucru este şi cu
schimbarea numelui în popor, numai că
forma este alta; la călugări predomneşte o
idee simbolică, în popor una superstiţioasă.
Poporul schimbă numele copilului, crezând
că amăgeşte duhurile necurate cu asta.
Duhul rău ştie că a luat în primire să
chinuiască ori să ucidă pe un copil numit
Niculae, bunăoară. Părinţii, ca să-l scape, îi
schimbă numele în Lupu şi duhurile rele
rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară.
Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai
află, când îl caută; în locul lui, găsesc pe
unul Lupu, străin şi cu Lupu n-au nimic. E
de admirat naivitatea aceasta a poporului,
când crede că îl poate înşela aşa de uşor
pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar
e frumoasă credinţa şi e bine s-o păstrăm,
căci e nevinovată.
Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc
obiceiurile schimbării numelui, de aceea
voiesc să le descriu pe scurt. Când unei
mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i
se îmbolnăveşte de boală lungă, mama
poate să-l înşele pe duhul necurat care îi
omoară copiii ori care aduce boală, prin
schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a
schimbat numele, duhul necurat a pierdut
urma copilului, s-a încurcat cu catastihul cel
poartă şi astfel îl pierde din vedere pe acel
copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai
poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască
cu boala. Schimbarea numelui se face cu
anumite ceremonialuri, toate astfel
chibzuite ca să-l „deruteze” pe duhul
necurat. Mama, de exemplu, îşi duce
copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-
ar lepăda.
În casă mama plânge, c-a murit
copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude
plânsetul, vede şi crede, că într-adevăr
copilul a murit. Ce să mai stea el în casă?
Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu
97
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

tt r a d ii ţţ ii ii , d a tt ii n ii , o b ii c e ii u r ii
care s-a înţeles mama vine cu copilul la
fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din
casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea
să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el?” „Atât şi
atât”. „Nu aşa de mult că e urât şi al meu
era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi
cum îl cheamă?” „Lupu”. „Aoleo, grozav
nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe
fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut
târgul, e convins că acest copil e altul şi
pleacă speriat de numele Lupu şi neavând
ce mai cauta în casa asta.
Se poate face însă şi altfel
„cumpărarea” unui copil străin, după cum
poate inventa mama. Principalul lucru este
ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi
băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o
spărtură în zid), nu pe drumul firesc, pe
uşă, ca să-l zăpăcescă şi mai rău pe duhul
necurat. Bune toate, dar de ce numele cel
mai obișnuit ce se dă acestor copii e Lupu?
Ca să se sperie duhurile rele, crezând că
într-adevăr au în faţa lor un lup care le
poate mânca. De aceea se mai dă şi
numele Ursu, de aceea se dă nume ca
Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că
au de-a face cu un om mai tare decât ele,
cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e
bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă,
ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul
nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă
fiindcă lupul e cea mai cumplită fiară pe
care o cunoaşte românul şi deci cea mai de
spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci
pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi
câinele, în mitologia popoarelor ariene este
personificarea vântului care urlă cutreierând
văzduhul şi risipeşte norii aducători de
întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el
şi oile când intră între ele. Vântul e spaima
norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale
întunericului, care umblă prin lume ca nori
întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi
zmei şi câte arătări de spaimă.
Obiceiul vechi de tot la toate
popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul”
când plâng e întemeiat tot pe acest motiv
mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul,
după cum cred mulţi dintre cei ce aud
această ameninţare la ţărani, nu copilului,
căci el habar n-are ce e lupul. Vorbele „vine
lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile
rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri
ale nopţii şi ale norilor n-au duşman mai rău
decât lupul (adică vântul) şi când, stând
lângă leagăn ori lângă copilul care plânge
la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o
rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a
fost credinţa dintru început şi asta e întradevăr
temeiul credinţei de astăzi în
venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s-
au întunecat lucrurile, încât explicarea o
căutam într-altă parte. Numele Lupu se
întâlneşte des chiar şi printre oameni de
condiţie socială mai bună şi tot pe calea pe
care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor.
Mamele sunt tot mame, tot mai cred în
superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de
fericirea copiilor lor.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 98

ff o ii ll e tt o n
foileton 61
DOMINOUL IUBIRII
Motto:
Nicolae VASILE
Nu poți schimba nicio filă
din cartea vieții, dar o poți
arunca întreagă pe foc!
(George SAND)
Personajele şi întâmplările din această carte
sunt imaginare.
Orice asemănare cu realitatea este total
întâmplătoare
Dominoul iubirii (1)
Despre români şi străini
Trăirile oamenilor sunt influenţate de
climatul socio-economic în care trăiesc.
Dificultăţile de toate felurile la nivel social
cresc starea de emotivitate a indivizilor şi
afectează comportamentul lor.
Generaţia actuală are un mare avantaj
din punctul de vedere al trăirii pe viu a două
epoci total diferite, a două sisteme socioeconomice
diametral opuse, socialismul şi
capitalismul.
Era pe vremuri un banc, apărut ca
reacţie la o lozincă care spunea că trăim cu
un picior în socialism şi altul în comunism,
care-l făcea pe legendarul ”Bulă” să se
întrebe cât o să mai stăm aşa crăcănaţi.
Dacă atunci stăteam sau nu crăcănaţi, era o
figură de stil, având în vedere lipsa de
consistenţă a noţiunii de orânduire
comunistă, acum stăm de o bună vreme
realmente crăcănaţi între socialism şi
capitalism, odată datorită rupturii din 1989 şi
de fiecare dată când se schimbă guvernele.
Dacă se compara venitul oficial pe cap
de locuitor în România faţă de ţările
capitaliste dezvoltate acesta era de câteva
zeci de ori mai mic, ceea ce îi făcea pe străini
să se întrebe cum se poate trăi. Când aceştia
vizitau România, constatau că oamenii trăiau,
desfăşurau o activitate relativ normală cu
toată lipsa veniturilor băneşti ale populaţiei.
În fond, sistemele capitaliste sunt
caracterizate de bani mulţi dar şi preţuri mari,
conducând la o circulaţie intensă a masei
monetare, cu o serie de efecte pozitive, iar
cele socialiste funcţionează cu bani puţini dar
şi preţuri mici. Dacă funcţionezi total în
interiorul oricăruia din cele două sisteme
ajungi la un echilibru relativ similar, adică
după ce-ţi plăteşti toate datoriile nu mai rămâi
aproape cu nimic.
Interesante sunt combinaţiile în cruce.
Un cetăţean al unui stat socialist, din salariul
lui nu ar fi putut să trăiască mai mult de
câteva zile într-o tară capitalistă, în schimb
cetăţenii ţărilor dezvoltate puteau petrece
concedii de câteva săptămâni într-o ţară
socialistă cu banii câştigaţi în câteva zile de
muncă. Diferenţa era evidentă, motiv pentru
care se şi crea o presiune socială între cele
două sisteme şi un regim de liberă trecere
dintr-o parte în cealaltă era practic imposibil.
Favorizaţii sorţii din ţările socialiste erau
cei care câştigau în capitalism şi consumau
în socialism, pentru că atunci diferenţa de
câştig lucra net în favoarea lor. Aceştia erau
muncitorii de pe şantierele din străinătate
(care se sacrificau muncind zi şi noapte acolo
pentru familiile din ţară), marinarii(care trăiau
într-un stres deosebit), personalul din aviaţia
internaţională (care lucrau într-un stres
deosebit), bursierii în străinătate (în general
nu realizau că pot face asemenea afaceri),
sportivii (cei foarte buni nu aveau timp de
aşaceva), salariaţii din comerţul exterior
(făceau asemenea afaceri în stil profesionist
pentru că se pricepeau), etc. Era o adevărată
ţintă să găseşti un loc de muncă sau o
preocupare extraprofesională care îţi oferea
posibilitatea unor deplasări în străinătate.
Persoanele respective erau însă în
asemenea măsură urmăriţi încât puteau face
închisoare pentru câţiva dolari nedeclaraţi,
99
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ff o ii ll e tt o n
nedepuşi la bancă, nejustificaţi. Mai simplu
era cu tranzacţionarea mărfurilor cumpărate
în străinătate pe piaţa internă, dar şi aici era o
parte dificilă, hărţuirea din partea vămii. Se
câştiga din diferenţa de preţ pe cele două
pieţe.
Era şi un flux de produse româneşti
care se valorificau bine pe pieţele externe din
ţările socialiste, mai ales cele care aveau
graniţă comună cu România.
Am trăit câteva experienţe interesante
în acest context.
Eram în Aeroportul Otopeni, veneam de
la Moscova. În faţa mea, la coadă la controlul
vamal, pe sensul intrării în ţară, se crease o
agitaţie. Un cetăţean român de la coadă
reclama la vameş pe altul din faţa acestuia că
are în bagaj două căciuli de blană ruseşti.
Avea dreptul doar la una. Aceste căciuli
ruseşti reprezentau o marfă apreciată pe
piaţa noastră. Am fost surprins de gestul
inamical al pârâciosului. Era aproape să se ia
la bătaie cu celălalt. Vameşul i-a confiscat o
căciulă, i-a mulţumit reclamagiului pentru
simţul lui profund patriotic, invitându-l să
treacă fără a-l mai controla.
Dincolo de zona controlată, păgubaşul a
fost invitat să-şi aleagă o căciulă din cele
câteva zeci pe care le avea celălalt în bagaj.
Au plecat ca doi buni prieteni. Poate erau
prieteni vechi?!
Altădată eram în trenul Bucureşti-
Belgrad. Mergeam acolo pentru a lua o viză
de Australia. La Bucureşti nu exista atunci o
reprezentanţă diplomatică a Australiei şi
trebuia să merg acolo la şedinţa ordinară a
unui organism internaţional. De la Bucureşti
la Craiova au fost mai mulţi călători în vagon
dar ceilalţi au coborât. Rămăsesem singur în
vagon după coborârea lor, dar au urcat doi
cetăţeni români care aveau atâtea bagaje
încât au umplut jumătate de vagon. Erau saci
cu diverse articole de îmbrăcăminte şi
încălţăminte.
Încercam să gândesc ce vor face cei doi
indivizi la graniţa cu Jugoslavia. Nu mai
văzusem în viaţa mea pe cineva călătorind cu
atâtea bagaje!
Când am ajuns la graniţă grănicerul şi
vameşul au şuşotit ceva cu cei doi după care
au venit la mine privindu-mă cu mare
suspicine, au controlat foarte atent geanta cu
documentele necesare pentru obţinerea vizei,
m-au controlat corporal, de asemenea foarte
atent, după care m-au invitat jos din tren şi
m-au dus intr-o încăpere unde m-au
dezbrăcat. Toată această tevatură a durat
mai mult de o oră, care s-a adăugat la
întârzirea deja existentă a trenului.
ştiu.
Ce au dorit de la mine nici astăzi nu
Cei cu sacii şi-au văzut nestingheriţi de
drum.
Într-un gang comercial, o adevărată
stradă acoperită, cu toate puse la locul lor,
mesele perfect aliniate, feţele de masă
curate, tacâmurile aşezate simetric, într-o
ordine nemţescă vizibilă la tot pasul, un grup
de tineri aşteptau să apară un chelner să-i
comande ceva. Erau nişte sportivi români,
care tocmai se recreau după un meci
internaţional. Faceau parte dintre acele
categorii de români favorizaţi de soartă.
Era decembrie, afară era un frig de-ţi
îngheţa respiraţia, dar la Hamburg se servea
aparent în stradă. Erau nişte străzi acoperite
din zona centrală.
Tinerii erau nerăbdători să vină cât mai
repede câte una din uriaşele halbe de bere.
Să aibă motiv de taclale. Părea a nu le lipsi
nimic pe lume şi un sentiment de
automulţumire se vedea pe feţele şi în
comportamentul lor.
- Vedeţi voi cum este făcută lumea asta,
deschisese discuţia unul dintre ei. La noi mori
de frig în casă, stai cu mănuşi în mâini la
televizor, iar aici poţi umbla în cămaşă în
toiul iernii pe stradă. Şi nu i-am văzut
niciodată dând în brânci cu munca! Ca să
nu mai spun că la sport i-am snopit de câte
ori i-am prins.
- Ia nu mai face tu filozofia asta de doi
bani, că nu faci tu frigul acasă, intră în
discuţie altul. Neam de neamul tău tot bine aţi
dus-o, de la fanarioţi încoace. Străbunicul,
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 100

ff o ii ll e tt o n
bunicul, taică-tu au vândut de toate şi tot în
picioare au căzut. Este adevărat că acum nu
este o situaţie roză, comuniştii nu prea îi
iubesc pe comercianţi, dar iată că ţie ţi-a
făcut Dumnezeu cuib cu handbalul. Umbli
prin toată lumea pe banii altora, ceva comerţ
mai faci, că sângele strămoşilor te împinge.
Başca, gagicile. Aseară nu te mai puteai
dezlipi de bordelurile din port. Pentru mulţi din
ţară nu este bine, este adevărat, dar asta nu
este treaba noastră.
- Hei! Mai terminaţi dracu’ cu tâmpeniile,
că nu duc la nimic bun, căută să curme
discuţia începută altul dintre ei. Una este că
s-au răsuflat de tot halbele alea şi alta, mult
mai rea, că poate iar ne mai înregistrează
careva pe aici şi am belit-o când ajungem
acasă. Vi s-a cam urât cu binele? Hai, că
poate mai avem timp să facem un bridge
când ajungem la hotel.
Era o întâmplare tipică a unei echipe
sportive, care după un succes în deplasare,
după o partidă de cumpărături şi eventual o
vizită prin bordeluri trăgeau un chef în preziua
întoarcerii în ţară. Şi când pierdeau făceau
cam la fel, doar că erau puţin mai abătuţi. Se
gândeau la criticile de la întoarcere.
Marii sportivi constituiau o excepţie din
marea masă a populaţiei României dinainte
de “revoluţia” din 1989. Sportivii de
performanţă, artiştii, ziariştii erau priviligiaţii
sorţii, poate şi pentru că erau foarte puţini. O
explicaţie mai aproape de realitate este şi
aceea că erau singurii cu acces la masele de
oameni, în afara politicienilor comunişti. Acest
acces le crea o aură de aleşi. Îi urcau pe un
podium de premianţi ai societăţii. Uneori însă,
exact acest acces la populaţie le-a creat
neplăceri pentru că serviciile secrete de
atunci au încercat de multe ori, uneori au şi
reuşit, să manipuleze masele prin intermediul
acestora. După diverse experienţe personale,
mulţi, provenind dintre aceste vedete
naţionale, au devenit destul de retraşi şi
reţinuţi în comentariile publice, pentru că le
era teamă să nu fie înregistraţi.
Din punct de vedere financiar, nu
câştigau cine ştie ce. Statul comunist profita
de faima marilor sportivi, dar era destul de
strâns la pungă şi cu aceştia.
Am avut un coleg în facultate al cărui
frate era un celebru handbalist. Câştigase de
două ori Campionatul Mondial cu echipa
României şi o serie de alte titluri cu echipa de
club. Din toate aceste rezultate sportive de
excepţie, el ca om reuşise la retragere să
aibă doar un apartament şi o maşină, un pic
mai dichisite decât ale celorlalţi cetăţeni.
Este adevărat că văzuse o bună parte din
lume, pe unde călătorise la întrecerile
sportive.
Fiul său a continuat să joace handbal. A
activat cea mai mare parte a carierei sale
după 1989, în echipa naţională a României şi
la o echipă de club străină, nu din cele de
vârf. A adunat o avere considerabilă fără a
atinge nici pe departe performanţele sportive
ale tatălui sau. Economia de piaţă produce
efecte notabile şi în sport, nu totdeauna în
favoarea rezultatelor sportive.
Băieţii veseli au mers la hotel unde au
încins un bridge care i-a ţinut treji până
dimineaţa. Dorin, cel pornit spre filozofie, nu
prea era în apele lui şi a fost ţinta băşcăliei
celorlalţi.
- Eu nu prea aş mai avea chef de bridge
în seara asta. Aş vrea să dorm mai devreme.
- Hai, măi Dorine, nu mai fi supărat, că
orice ar fi trece. Nu ştiu ce te-ar putea
deregla atât pe tine. Nici de bordeluri am
văzut că nu mai erai aşa interesat. Te pune
dracu’ să te fi îndrăgostit! Nu este cazul tău.
Tu eşti cel căutat, nu trebuie să-ţi faci
probleme. Bărbaţii din neamul tău înţeleg că
au avut mare succes la femei, dar tot atât de
adevărat e că până la urmă şi-au cam ales
neveste dintre femeile rău famate. Poate dă
Domnul să schimbi tu tradiţia!
101
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

ii m p r e s ii ii
impresii – lecturi în foileton 64
CÂND POEZIA VINE DIN
IMPERIUL CERESC
Şerban Codrin
Pretutindeni în lume se scrie din
abundenţă poezie, cu toate că în librării, la
raft, nu se găsesc volume de versuri. Când
se întâmplă, cărţile se află sub numele unor
autori clasici, din alte veacuri, sau abia
clasicizaţi. Întotdeauna, la fel ca astăzi, pe
de o parte se scrie, pe de altă parte se
proclamă moartea poeziei. Totuşi,
supravieţuieşte datorită încăpăţânării
spiritului uman de a continua pe o cale
considerată de prea mulţi închisă,
terminată.
În sesolul XX, un ultim pretendent la
un loc în viaţa literară, la bucuriile
„cuvântului potrivit”, are aproximativ
şaptesprezece silabe, se caligrafiază cu
ideograme într-o singură coloană de sus în
jos, sau se tipăreşte, pentru a fi citit de la
dreaptă spre stânga. Scris cu alfabet latin,
se compune din trei versuri scurte, sau, în
aşezare liniară, într-un singur vers lung. Se
numeşte haiku şi a emigrat din Japonia
spre occident, a fascinat şi a devenit copilul
mai mult răsfăţat decât înţeles al poeziei din
secolul tocmai terminat.
Dacă se renunţă la necesară
supradimensionare vizionară, filosofică,
simbolico-religioasă, haiku are lipsa de
şansă de a eşua într-o observaţie,
consemnare plată, simplistă a realului,
coborând de la nivelul înalt de artă la
subsolul unei improvizaţii. În Japonia
clasică, extrem de respectuasă în ceea ce
priveşte tradiţiile, numai maeştrilor le era
îngăduit să compună, în mod independent
sau în grup, poezie, renga, unde prima
strofă era un hokku, strămoşul unui haiku
de azi.
Cu toate acestea, neprofesioniştii,
profanii transformaseră compunerea unei
înlănţuiri, haikai, în joc de societate, însă
totul se petrecea în limitele unei minimi
iniţieri, în caz contrar, funcţiona interdicţia
să nu se atingă nimeni de lucrurile
considerate sacre, aşa cum, înainte de a te
aşeza civilizat la masă, te speli pe mâini.
Astăzi, oriunde în lume se tipăresc un
fel de bijuterii bibliofile, pe hârtie de cea mai
fină calitate, filigranată, multicolorată, de
multe ori cu ilustraţii speciale numite haiga,
iar îndărătul celor cinci, şase cuvinte eşti
invitat să cauţi esenţialul, adică poezia,
care, de prea multe ori, ne lasă nedumeriţi.
Astfel se descoperă sau se pierde
încrederea în haiku.
În creaţia poeţilor iniţiaţi, haiku este un
poem în formă fixă, purtător al unui lirism
obiectiv, extrem de fragil şi sugestiv. Invers,
în cazul poeţilor mai puţin experimentaţi,
dar ambiţioşi, răzbătători, se înlocuieşte
arta poeziei cu meşteşugul tipografic sau cu
alte trucuri, inclusiv mediatice. Astfel,
aparent poemul de numai 17 silabe, sau
aproximativ, devine o pradă uşoară în calea
fanării, a distrugerii, sau, pur şi simplu, a
compromiterii.
Atunci, cum ieşim din impas, dacă,
încoronat cu o glorie exotică, fragedul haiku
eşuiază ori de câte ori este cultivat cu totul
altfel decât în spiritul celei mai înalte poezii
pure?
Ce facem cu micile poeme valoroase
rătăcite printre pagini de cărţi şi reviste? Nu
ar fi păcat să le abandonăm în labirinturi?
Câtă vreme marile personalităţi
poetice, inclusiv creatorii de haiku, îşi au
singure de grijă, prin însăşi amploarea
viziunii creatore şi prin propriul spirit critic,
pentru restul autorilor, mulţi ocazionali,
unica şansă rămâne antologarea prin
selecţii foarte exigente, nicidecum difuzarea
prin volume personale.
Prima virtute a maeştrilor niponi a fost
modestia, ceea ce nu se poate spune cu
mâna pe inimă despre orgolioşii aspiranţi
occidentali, dispuşi să cucerească dintr-o
lovitură lumea haikuului, aşadar, selecţia
riguroasă este călăuza cea mai sigură, de a
nu rătăci calea poeziei.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 102

ii m p r e s ii ii
Scrinul cu
sentimente –
Doina Bârcă
Ion Gabriel Puşcă
Prefaţa
Între creaţia unui poet şi sufletul
acestuia există o legatură indisolubilă,
identică cu cea dintre trupul omului şi
sufletul său. Putem spune despre creaţia
unui poet că este trupul lui de cuvinte. Şi pe
acest trup de cuvinte vedem, ca şi pe trupul
de carne, semnele timpului. Doar că, tot
ceea ce pe trupul de carne, odată cu
trecerea timpului, se transformă în
greutatea albă a bătrâneţii, pe trupul de
cuvinte al poetului vedem doar frumuseţea
vieţii poetului.
Cu cât poetul este mai experimentat,
cu atât trupul lui de cuvinte este mai verde,
mai înfloritor, mai aproape de iubire, mai
sincer. Doamna Doina Bârcă, este un astfel
de poet. Sinceritatea cu care Doina Bârcă
îşi trăieşte versurile este emoţionantă.
Incursiunile pe care poeta le face în
copilăria ei, rememorarea pâinii împodobite
cu flori şi a bunicii lăcrimând înainte de
începerea culesului la via de tămâioasă
sunt, atinse de acea ingenuitate pe care o
au doar sufletele care nu au fost
îngenunchiate niciodată de greutăţile vieţii.
Dorul de pământul natal, frământările
legate de nucul care a fost retezat, căutările
şi teama întregesc un tablou în centrul
căruia se află FAMILIA. Părinţii, bunicii,
copii, nepoţii toţi fac parte din prezentul
poetei chiar dacă unii dintre ei nu mai
fiinţează (părinţii şi bunicii).
Toţi sunt aici iar dialogul dintre poetă
şi ei, interogaţiile profunde tocmai prin
această simplitate a temerii, aduce aminte
de bătrânele satului românesc pentru care
Dumnezeu, în eternitatea lui, era un
membru activ al familiei, deseori folosit
drept interlocutor: “oh, draguţule de
Dumnezeu ce să mă fac, oare?”.
Spuneam de simplitate şi de
profunzimea ei. A reuşi să scrii poezie
pentru copii într-o eră a informaticii în care
bunicul caută anime-uri pe internet în loc
să-i povestească pruncului basme
româneşti, într-un spaţiu în care poiana
bunicilor de la ţară este înlocuită de aerul
condiţionat al mall-ului, într-un timp în care
Făt-Frumos devine
Vrăjitorul cel bun, iar Ileana
Cosânzeana o Vrăjitoare care îi face
concurenţă, pe scurt într-o eră a dereglării
raporturilor dintre copil, natură şi imaginaţie,
a scrie poezii în care reînvii melcul, răţuşca,
gutuia, ploaia, gargariţa, iedul este un act
de mare curaj pentru care îi mulţumesc
prietenei mele, poetei Doina Bârcă.
103
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

jj u r n a ll – b ll o g C C L
Eşti atât de blândă
toamnă
Eşti atăt de blândă toamnă
Şi romanţele te cheamă
Când sărută frunza,doamnă,
Cavalerii de aramă
Şi aduci atât de multe
Amintiri,să ne-mpresoare,
Frunzele să ne asculte
Inimile călătoare
Cornel Balaban
Noi şi cerbii-ntr-o poiană,
Să murim de-aceeaşi rană,
Numai de iubire,,toamnă,
Cum mor frunzele de-aramă.
Rondelul toamnei
Rugina toamnei e divină,
Eal naturii juvaier
Metamorfoză de lumină,
Mireasmă de pământ și cer
E doina ploii în surdină
Pe șoapta frunzelor ce pier
Rugina toamnei e de vină
E al naturii juvaer
Somnul culorii ce alină
Eternul asfințit. Mister
Cu nostalgii de crinolină
Și crizantema ce-o ofer
Rugina toamnei e de vină.
Cornel Balaban
Ea şi El
Cornel Balaban
Iubirile se nasc şi mor
şi iar renasc să ceară vamă
Din comedie sau din dramă
Acelaşi nestatornic dor
Că de când lumea e la fel
Ne adunăm şi ne scădem
Într-o algebra de blestem
Cu două semne :
Ea
şi
El
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 104
Revista de cultură CRONOS Peniţa de Aur ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 104