Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 2, aprilie 2013

REDACȚIA 

C H r o n o s - Peniţa de aur 

Fondator revistă: Lenuş Lungu, Rita Drumeş 

Directori: Lenuş Lungu, Rita Drumeş 

Director adjunct.: Mihaela Meravei 

Redactor şef: Ioan Muntean 

Redactori: Mihaela Meravei, Ioan Muntean, Lenuş 

Lungu, Rita Drumeş, Eugenia Enescu 

Secretar de redacţie: Lenuş Lungu 

Corectură: Rita Drumeş, Eugenia Enescu 

Colaboratori: prof. Ioan Ionescu Bucovu (Rânca); 

Tudor Gheorghe Calotescu (Tg. Jiu), Mihaela 

Aionesei (Tg. Secuiesc), Gîbu Ana Maria (Dorohoi), 

Marian Dragomir. 

Grafica: Ninculina Vizireanu, Ioan Muntean 

Coperţi: Rita Drumeş 

Tehnoredactare (Design & DTP): Ioan Muntean 

Revista culturală CRONOS ~ Peniţa de Aur 

poate fi citită pe site-ul Cronopedia 

(lenusa.ning.com) 

Email: izvordecultura@yahoo.com 

Telefon: 0770257155, 0722452394 

Adresa redacției: Constanța 

Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot 

face pe adresa de email: 

izvordecultura@yahoo.com. 

Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate 

în revista CRONOS – Peniţa de Aur aparţine în mod 

direct autorilor care le semnează, în numele libertății 

de exprimare. 

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi 

difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru 

folosul privat al cititorului şi pentru scopuri 

necomerciale. 

Revistă de cultură 

Fondată la Constanța, Martie 2013 

Luna Aprilie 2013, anul I, numărul 2 

ISSN 2286 – 1963 

ISSN-L 2286 – 1963 

Apare sub egida Editura VIF 

Editor S.C. Start Prod Birotica S.R.L. 

Str. Trandafirului, nr. 5, Constanţa 

Tel. 0732318945 

DIN CUPRINS 

Gesturi simple cu efect major - Rita Drumeș 3 

Horia Zilieru un, „Orfeu îndrăgostit”...- 4 

Poeta Lirismului Magic, Lelia Mossora - Rita Drumeş 6 

Frunza - Lenuş Lungu 9 

Poezia, ofranda iubirii - Mihaela Meravei 11 

Un risipitor, despre Vămi... - A.G.Secară 13 

Metamorfoze - Gabriel Gherbăluță 15 

„Zeii și păduchiuții” – o recenzie... - Felix Nicolau 17 

Portret de autor Mihaela Meravei 19 

Portret de autor Gîbu Ana Maria 22 

Poezii de Ana Maria Gîbu 23 

Selecție de poezii relizată de Mihaela Meravei 24 

Veronica Micle - Marian Dragomir 26 

Magda Isanos - Pentru pace mă rog... 28 

De ce omul vrea să intre în...- Lenuş Lungu 29 

Nebunul... - Viorel Muha 30 

Nonsens - Camelia Constantin 31 

Portret de autor Stejărel Ionescu 34 

„Arta băţului de chibrit” – interviu... Marius Petrescu 38 

Gheorghe Zamfir o legendă în viață – M. Meravei 41 

Amintiri despre marele actor Amza Pellea - ... 42 

Sculptorul George Bilan 43 

Portret de autor Ghiță Georgian 44 

Portret de autor - Valentin Tufan 45 

Nicolae Velea - Marian Dragomir 46 

Stejărel Ionescu, un demiurg... - Irimie Străuț 48 

Constantin Mîndruţă - Epigrame 49 

Ovidiu Cristian Dinică - Despre Mine 50 

Flora Cărbune - Primăvara 50 

Lenuș Lungu - Analgezic 51 

Costel Zăgan - Regina ninsorilor de altădată 51 

Elena Spiridon - Rugă către ghiocel 51 

Veronica Cârjeu - Iubite 52 

Constantin Gavrilescu - Mugur de iubire 52 

Portret de autor Viorel Croitoru - Curtea 53 

„Adrian Marino – un hiperlucid“ - Lucian Gruia 55 

A doua poveste a recunoștinței - Liviu Florian Jianu 58 

Referințe... autor Teodor Dume - Călin Sămărghițan 59 

Prefață la cartea „Abstracțiuni cantabile” – A. A.Stănescu 60 

Ioan Lilă - Claviatura (Keyboard) 60 

Revelaţia sau ministrul macului - Aurel Avram Stănescu 61 

Viaţa cu Darul - Elisabeta Brănoiu 62 

Portret de autor Rita Drumeș 63 

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013 

2

EDITORIAL 

Gesturi simple cu 

efect major 

Rita Drumeș 

Natura, universul, ne oferă ciclicitate. 

Ziua urmează nopţii, primăvara 

succede iernii, zilele săptămânii trec una 

dupa alta, într-o binecunoscută cadenţă etc. 

Alternanţă, ciclicitate, succesiune de 

zile şi nopţi, de anotimpuri şi generaţii. 

Scara valorică a generaţiilor se 

schimbă cu repezciune de la o generaţie la 

alta, ceea ce era important cu zeci de ani în 

urmă astăzi poate fi banal, iar mâine 

perimat. 

M-am întrebat deseori ce-i determină 

pe oameni să considere unele sau altele a 

avea valore sau nonvaloare. 

Cu siguranţă există un punct de 

referinţă, nu poate fi preţuit ceva doar prin 

sine însuşi. 

Cum s-ar putea aprecia gradul de 

bunătate sau răutate al unui om, dacă nu 

comparându-l cu un altul? 

Ar putea spune omul că este fericit, 

dacă nu ar lua în calcul momentele în care 

a fost nefericit?!? 

Poate decreta că un an este mai bun 

fără să aibă ca reper un altul?!? 

Şi cum s-ar putea afirma că o 

generaţie este mai evoluată, dacă nu 

comparând-o cu alta?? 

Legat de generaţii, oare actuala nu 

este cumva superficială, sintetică, trăind cu 

falsa impresie că este mai evoluată decât 

precedentele? 

Cum aş putea să fiu de acord că 

această generaţie este mai evoluată când 

ea se pierde pe sine, pierde esenţa a ceea 

ce este important pentru univers, omul?! 

Omul a cărui valoare poate fi stabilită 

doar raportându-ne la univers. 

În goana nebună către progres 

oamenii au uitat să iubească un pom, să 

privească o floare, să se extazieze privind 

un răsărit de soare sau să aprecieze 

suavitatea unei poezii. 

O prietenă mi-a spus că nu are timp 

să admire natura, aceasta însemnând 

pierdere de timp, iar timpul costă bani. 

Poate că avea dreptate.Dar din 

unghiul din care privesc eu viaţa cred că a 

sfida uneori monotonul cenuşiu poate fi 

benefic pentru echilibrul interior, 

consolidându-ţi astfel sănătatea. 

„Banii nu aduc fericirea, dar sunt 

folositori”, mi-a spus un prieten. 

Oare cât de folositori mai pot fi unui 

bolnav incurabil, care ar vrea să-şi mai 

cumpere o oră de viaţă?? 

Trăindu-şi viaţa într-un permanent 

galop oamenii generaţiei actuale nu mai au 

timp să se privească în ochi, să-şi 

zâmbească sau să-şi trăiască viaţa cu 

adevărat. 

Ceea ce are această generaţie în 

plus, faţă de precedentele, este agonia. 

Felul în care au ales să-şi trăiască 

viaţa nu este un mod de trai, este o 

permanentă agonizare. 

De aceea este bine ca uneori omul să 

sfideze monotonia cotidiană, să se bucure 

de ceea ce-i oferă viaţa, o zi cu soare sau 

chiar una scăldată în stropi de ploaie. 

O zi petrecută alături de cei cei dragi 

poate să-i prelungească viaţa sau să-i dea 

un sens. 

Niciodată nu va fi prea târziu pentru a 

îmbraţişa un pom, pentru a se hrăni din 

vigoarea lui, pentru a învăţa să zâmbească 

unui semen pe stradă sau pentru a râde cu 

sufletul. 

Niciodată nu va fi târziu pentru gesturi 

simple cu efect major. 

Constanţa – 19 aprilie 2013 

3 

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 2, aprilie 2013

Horia Zilieru un, 

„Orfeu îndrăgostit” 

de marea poezie 

prof. Ion Ionescu-Bucovu 

L-am întâlnit pe Horia Zilieru prin anii 

1968, pare-se, când se serba o sută de ani 

de la înființarea Școlii Pedagogice din 

Câmpulung-Muscel. Era vesel, exuberant, 

pus pe șotii în grupul unor colegi de școală 

pedagogică cu care copilărise. Știam că 

este poet și curiozitatea m-a făcut să-i 

urmăresc traiectoria vieții până astăzi. 

Argeșan de origine (născut la 21 mai 1933 

în comuna Racovița, județul Argeș, cu liceul 

făcut la Câmpulung și Facultatea de 

Filologie la Iași), ieșean prin adopție 

(secretar general de redacție la „Iașul 

literar”, redactor la „Convorbiri literare”, 

ajuns un mare poet al Iașului și un mare om 

de cultură). 

Horia Zilieru s-a format ca poet în 

ambianța „Iașului literar”, debutând în 1959 

cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând 

cu „Florile cornului tânăr” cu o prefață de 

Otilia Cazimir, neconcludente pentru 

evoluția ulterioară. 

Deabia cu „Orfeu îndrăgostit” începe 

să-și desăvârșească marea lui pasiune. 

Având un cult al formei, trimițându-ne la 

poezia parnasiană pe care se pare că o 

cunoștea bine, autorul ne-a oferit o plăcută 

surpriză. Acum distingem forme lirice din 

Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky și chiar 

din Eminescu. În „Umbra Paradisului” 

distingem printre rânduri pe Baudelaire, 

Verlaine, Rimbold: 

Ca umbra unei harfe pe cetate 

Prin nervi îmi umblă păsările rare 

Și toată-ntemeierea vie doare 

În albii mari de mări însingurate 

Și trece-n sus pe osuar de lume 

cu vetre goale în orbite oarbe 

Ca-ntr-un spital bolnavele parfume. 

Cine citește pe „Amon- Ra” își dă 

seama că poetul s-a maturizat. Aș cita 

acest poem pentru că aici cuvintele 

lucrează mai mult ca ideea: 

Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen 

Balcoane cu nuduri în golfuri dispar 

Silabe de rugă migrează adânc 

În nervii romanței cu plopii impari 

Serafic pagode de crini în amor 

Nutresc și explozii de cupe în ger 

Acoper țărâna cu mov de parfum 

Și harfe-n orbită de lună ne cer 

Bolnavul meu aer divinul țesut 

Destramă sub coaste și-n văi de cristal 

Ținutul cu iarbă în veșted balans 

Cu preșuri de aur ne-așteaptă la bal. 

Virtuozitatea poetului de a crea 

imagini fastuoase, luxuriante se manifestă 

în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, 

care nu sunt altceva decât imense 

metafore: „Leagănul de unde în orgie/cu 

zvâcniri de sfere în lagună/vulturi negri 

sperie în lună/pe deschise răni cu masca 

vie” (Fântâna). 

În poezia lui erotică există o 

acumulare de elemente vegetale, idila sau 

declarația de dragoste plasându-se 

totdeauna într-un cadru fabulos: „Și vântul 

se face un șarpe gelos,/pe trunchiuri cu 

semne secrete de ieri/și-n iarba vicleană, 

un fluier de os/respiră colombe de lut, 

învieri, […] Doar mâna-ți subțire, în taină de 

fum, /târzia garoafă o sună încet/și-mi pică 

pe buze, un dulce nescrum, /miresme ca-n 

urne cu tristul verset, /căci urnă ți-i gura, în 

care sărut/o castă tristețe de noapte și-un 

vin/ceva săvârșește-n lăuntrul durut,/în 

tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin” 

(Nevinovata superstiție). 


4

Horia Zilieru 

Urme eminesciene găsim în „Muzică”, 

miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion 

Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, 

„Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, 

„Asfințitul crinilor” ne amintește de 

asemenea de autorul rondelelor: 

Agonizează crinii în cetate 

Și muzici pun pe tâmple o paloare 

Și pene ard în albul în lingoare 

În ochii orbi visând singurătate. 

În „Umbra paradisului” cele 30 de 

elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate 

din vechii truvieri „ce se visară, clopotnițe, 

sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora 

rară”: 

O febră crește încălzind carmina 

și-n jumătăți de marmuri coapse pure; 

pe patul de logodnă plâng femure, 

în golul dintre stea și rădăcine. 

„Nunțile efemere” aduc ceva din 

ermetizarea barbiană: 

„Paznicii la vechi tenebre/bat cu tirsul 

greu de moarte/prin dulci râpe în vertebre 

/sculând fluturii departe/strânși în coamă-n 

flori deșarte” (Luceafăr). 

Versuri memorabile sunt și în „Iarna 

străveche”: 

E verde frigul dincolo de tine 

Corăbii lungi alunecă pe lume 

Fruct înaintea florilor virgine 

c-un blând adio de curate brume 

Sau: 

Și baruri mari se umplu de pahare 

o ceață moale închizându-mi chipul 

ca morții fără glorie-n uitare 

în fața nopții-nsângerând nisipul. 

Poet al melancoliei, Horia Zilieru 

temporizează atmosfera poemelor din 

semitonuri, din cuvinte meșteșugite ca 

mătăsurile cu o moliciune șerpească, așa 

bunăoară în „Tragica muză”: 

Te ninge basm pe umărul virgin 

cu oasele în diafanul frig 

pe coapsele lacustrei, când te strig 

cu nervii-n rocile fierbinți de vin 

cu scrum de timp în vasul funerar 

(odată tandru îl voi bea și eu) 

scobor la bal pe verdele ghețar 

în tonuri vii și cu misterul viu. 

Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, 

lacustra cu coapse, timpul are scrum, vasul 

e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal 

oniric are loc pe un ghețar cu o culoare 

stranie, având senzația de frig. 

Ca și la Eminescu, urmele înaintașilor 

se topesc în originalitatea discursului lui 

poetic, desprinderea de ele ne dă un poet 

de o originalitate nebănuită: 

Deasupra vetrei fumul ne-mpreună 

În ritual de nuntă lungi fiole 

Trag probele de foc dintr-o lagună 

Cu cratere zidite din viole. 

Și petre multe de eternul mării 

evocă-n scoicile de mult închise 

Strigări de păsări în prohod ucise 

Cu gâtul lung în lăcrimarea serii. 

El a scăpat de zeii tutelari care l-au 

obsedat și l-au hrănit spiritual, poezia lui 

fixează imaginea unui poet cu un talent 

neobișnuit, exprimând sensuri adânci și 

profunde, rămânând un virtuoz al 

cuvântului, cu o imagistică barocă de 

priceput orfevru. 

„Orfeu îndrăgostit” de Horia Zilieru 

5 


INTERVIU 

Poeta Lirismului Magic, 

Lelia Mossora 

Rita Drumeş 

Cu o lună 

înainte ca Lelia 

Mossora să 

împlinească 62 

de ani, „Chronos 

- Peniţa de aur” a 

decis să-i ia 

poetei un interviu, 

pentru ca domnia 

sa să poată transmite un gând cititorilor 

revistei. Poeta ieşeană, născută la două 

zile după noaptea de Sânziene, pe 26 iunie 

1951, când se spune că cerurile se deschid 

şi fiinţele supranaturale umblă printre noi, 

ne-a mărturisit că nu crede în existenţa 

ielelor „decât în măsura în care viaţa poate 

deveni o poveste." 

Pentru cei care nu o cunosc, poeta se 

descrie ca fiind „un om deschis spre 

comunicare, destul de plăcut în discuţii şi 

care este apreciat pentru felul în care 

scrie." 

Că este apreciată nu doar de către 

cititori, ci şi de critica literară am putut 

constata şi din aprecierea operei poetei de 

către criticul literar George Roca, care întruna 

din recenziile sale afirma că: 

„Construcţiile lirice ale poetei Leliei 

Mossora sunt manifestări ale frumosului, iar 

frumosul, ştim bine, este reprezentarea 

unui continuum Divin”. 

Asemănată cu Arghezi, poeta spune 

că se simte onorată, dar „Îmi doresc să fiu 

unică în ceea ce scriu”, de aceea o vom 

lăsa să ne vorbească cum ştie domnia sa 

mai bine, prin stilul poetei „Lirismului 

Magic”, LM sau Lelia Mossora. 

Rita Drumeş 

V-aţi născut la două zile după noaptea 

de Sânziene, pe 26 iunie 1951, când se 

spune că cerurile se deschid şi fiinţele 

supranaturale umblă printre noi. Credeţi în 

posibilitatea existenţei acestor iele, numite 

şi zâne bune? 

Dacă da, cum credeţi ca v-au 

influenţat acestea viaţa, opera? 

Lelia Mossora 

Nu cred decât în măsura în care viaţa 

poate deveni o poveste. 

Rita Drumeş 

Pentru cei care nu vă cunosc, cine 

este Lelia Mossora ? 

Lelia Mossora 

Un om deschis spre comunicare, 

destul de plăcut în discuţii şi care este 

apreciat pentru felul în care scrie. 

Rita Drumeş 

Între anii 2003-2004 aţi scris mult, 

inspiraţia curgând în valuri, aţi afirmat. 

Ce anume s-a întâmplat în acea 

perioadă, în care aţi mai afirmat că v-aţi 

redescoperit ? Cum? În ce fel? 

Lelia Mossora 

Mai mult ca sigur întâmplările fericite 

şi mai puţin fericite prin care am trecut în 

acei ani şi câţiva după m-au determinat să 

scriu mult şi să-mi schimb chiar stilul. 

Rita Drumeş 

Aţi spus că nu puteţi scrie când sunteţi 

fericită. 

De aceea nu aţi mai scris între anii 

2005-2008? 

Lelia Mossora 

Adevărat! 

Rita Drumeş 

Aţi trăit o etapă de viaţă în care 

fericirea era prea copleşitoare pentru a vă 

putea exprima trăirile în scris sau aţi avut 

nevoie de o perioadă de gestaţie, pentru a 

căuta noi surse de inspiraţie şi a le 

fructifica? 

Lelia Mossora 

Chiar n-am simţit nevoia să scriu 

decât rar. Nu este vorba că n-aş fi putut să 

mă exprim în scris, dar eram mult prea 

ocupată cu fericirea mea încât restul chiar 

nu mai conta. Mă întrebam uneori dacă 

Dumnezeu mi-a ascuns pana şi eram 

dezamăgită că nu mai pot scrie, dar cum în 

viaţă tot ce este frumos durează puţin... a 


6

venit şi timpul dorit şi nedorit să aflu că nu 

îmi pierdusem harul. Abia dupa 2008 am 

început să scriu cu adevărat. 

Rita Drumeş 

Într-un interviu, acordat mass-mediei, 

aţi declarat că cei care vă apreciază nu 

sunt critici literari, dar că dvs. vă este 

suficient să vi se spună: „mă regăsesc în tot 

ce scrii aici”. 

Ce se întâmplă cu critica literară, 

opera dvs. nu a străbătut până în loja 

poleită a celor obişnuiţi a diseca sub lupă 

trăirile şi exprimările poetice ale poeţilor? 

Lelia Mossora 

Ba cred că da, numai că nu toată 

lumea are ochi de văzut şi urechi de 

ascultat. Aş menţiona în primul rând pe dl. 

George Roca, cel care mi-a deschis uşa 

spre publicaţiile literare, apoi pe d-na Maria 

Diana Popescu, redactor la revista „Agero”, 

d-na Cezarina Adamescu şi cred că mai 

sunt şi alţii. Ceea ce s-a scris despre mine 

se poate citi pe diversele site-uri literare. Nu 

cred că aş fi mult mai apreciată, dacă ar 

scrie despre mine alţi critici literari, de mare 

valoare, pentru că poezia mea se 

adresează publicului aşa cum este şi 

normal şi dacă lui nu-i place cum scriu, 

primesc orice sfat bun de la oricine. 

Rita Drumeş 

Thomas Stearns Eliot spunea că 

poezia nu este o descătuşare a emoţiei, ci 

o fugă de emoţie; nu este expresia 

personalităţii, ci fuga de personalitate. 

Sunteţi de acord şi dacă da, în cazul 

dvs. cum aţi explica această fugă? 

Lelia Mossora 

Nu sunt de acord. Eu nu fug de emoţii 

ci chiar le caut. Simt o foame continuă de 

emoţii, dar se pare că nu le pot da „glas” 

decât aşternându-le pe hârtie. Felul în care 

scriu chiar este oglinda personalităţii mele 

şi un psiholog ar putea descoperi asta 

destul de simplu. 

Rita Drumeş 

Cât din opera dvs. reflectă ceea ce 

trăiţi pe viu, în viaţă? 

Lelia Mossora 

75%! Restul este dorinţa de frumosul 

încă neatins şi care ar trebui descoperit de 

către cei care fac lectura scrierilor mele. 

Rita Drumeş 

De-a lungul vremii aţi fost numită, de 

către cei care v-au intervievat, în diferite 

feluri, definitorii rămânând: „Peniţa înmuiată 

în relief şi siguranţă" şi „Poeta demnelor 

iubiri” Cu care dintre acestea două vă 

identificaţi cel mai bine şi de ce? 

Lelia Mossora 

Cred că mi se potrivesc ambele 

sintagme şi mai sunt încă multe altele 

despre care nu ştie multă lume pentru că 

oriunde scriu apar şi comentarii ale 

oamenilor care ştiu să se exprime foarte 

clar şi concis, deşi nu sunt oameni ai 

condeiului, dar una dintre opiniile cele mai 

dragi mie se datorează, cred, d-lui George 

Roca: „Construcţiile lirice ale poetei Leliei 

Mossora sunt manifestări ale frumosului, iar 

frumosul, ştim bine, este reprezentarea 

unui continuum Divin”. 

Rita Drumeş 

Una dintre poeziile dvs., „Cerul meu”, 

a fost asemuită ca tematică cu „O zi” a lui 

Arghezi, dvs. declarând, la acea vreme, că 

niciodată nu v-aţi gândit să semănaţi cu 

cineva sau să reluaţi ceva ce l-ar fi 

preocupat pe un alt scriitor. Recunoscând 

că se pot regăsi pe glob doi autori, 

compozitori, care, la un moment dat, să 

simtă la fel. 

V-a deranjat asemănarea cu Arghezi? 

Sau pur şi simplu nu vă place ca stilul Lelia 

Mossora să fie unul asociat altor stiluri ? 

Lelia Mossora 

Îmi doresc să fiu unică în ceea ce 

scriu şi asemănarea cu Arghezi nu face 

decât să mă onoreze, dar este doar o pură 

întâmplare. Sunt convinsă că pot exista 

persoane la capete de lume care să simtă 

7 


şi să scrie aproximativ la fel într-un anumit 

moment. 

Rita Drumeş 

Aveţi reguli stricte legate de viaţă, de 

semeni? Sau sunteţi permisivă? Dacă da, 

de ce? 

Lelia Mossora 

Da, am reguli stricte de viaţă şi încerc 

să le respect. Educaţia primită îşi spune 

cuvântul. Sunt permisivă cu anumite limite 

doar că urăsc minciuna şi dacă cineva ar 

vrea să scape de mine, ar trebui doar să 

mintă. 

Rita Drumeş 

Ce aţi fi vrut să vă întreb şi nu v-am 

întrebat? 

Lelia Mossora 

Mi-aş fi dorit să mă întrebaţi dacă 

după 62 de ani încă mai cred că există 

dragostea eternă (care apare des ca motiv 

liric în poezia mea). Nu! Nu există, spre 

tristeţea mea şi a foarte multor oameni. Se 

pare că biologic nu este posibil, doar că 

nouă ne place să ne amăgim cu iluzii 

deşarte că poate... într-o zi... 

Rita Drumeş 

Sunteţi omul care face proiecte pentru 

viitor? 

Dacă da, ce proiecte aveţi? 

Lelia Mossora 

Este ciudat faptul că toată viaţa am 

făcut planuri şi nu prea mi-au ieşit, aşa că... 

nu mai planific nimic. Îmi doresc doar să 

reuşesc să mai editez un volum sau două 

de poezii, cât încă mai am vreme. 

Rita Drumeş 

Mi-aţi spus că sunteţi impresionată de 

ceea ce aţi făcut şi aţi scris, că vă iubiţi şi 

sunteţi la fel de surprinsă de finalul creaţiei 

dvs., ca şi cum aţi fi unul dintre cititorii dvs. 

Că nu vă doriţi fani în jurul dvs., ci doar 

suflete care simt, care vibrează la mesajul 

pe care-l transmiteţi prin opera dvs. Ce se 

întâmplă atunci când acest mod de 

comunicare cu receptorul eşuează? Cât de 

mult vă afectează aceasta? 

Lelia Mossora 

Aţi atins un punct dureros. Rar 

eşuează, dar se mai întâmplă şi sufăr 

destul de rău. Însă îmi însuşesc „critica” şi 

încerc să fac totul ca receptorul să mă 

simtă cât mai mult şi mai corect. Asta nu 

înseamnă că scriu la comandă şi doar 

pentru cititor. Actul de creaţie este de fapt 

descătuşarea trăirilor mele, eliberarea, 

încercarea de vindecare prin vers. 

Rita Drumeş 

La final... vă rog să transmiteţi un 

mesaj pentru cititorii revistei „CHRONOS – 

Peniţa de aur”! 

Lelia Mossora 

Vă aştept cu mare drag să-mi citiţi 

versurile şi să vă împărtăşiţi sufletele, 

uneori triste, cu frumos, emoţie şi cu 

amintirea propriilor voastre sentimente foste 

sau viitoare. Poate e mult spus, dar vă veţi 

regăsi cu siguranţă în ele. 


8

REVERBERAȚII 

Frunza 

Lenuş Lungu 

Stăteam pe o bancă într-un parc... 

Era aşa de adâncă liniştea în jur încât 

se auzea până şi murmurul slab al 

pârâiaşului ce abia curgea spre lacul 

acoperit cu frunze moarte. Sălciile pletoase 

păstrau încă portul lor plin din vară, iar 

plopii începeau să se desfrunzească. Şi 

cum stăteam eu aşa, am văzut la un 

moment dat cum se desprindea o frunză, 

aşa, fără să fie atinsă măcar de adierea 

vântului, cădea încet, legănându-se în aer. 

Era atâta melancolie în încetineala cu care 

se lăsa spre prietenele ei aşternute pe 

pământ, încât părea un fluture ce bate 

obosit din aripi, căutând să se 

împotrivească morţii fatale, după ce s-a 

sfârşit rostul lui în viaţă. Poate ai observat 

şi tu că fără frunze arborele devine un 

vreasc uscat, pare mort. Rămâne amorţit în 

toată perioada de odihnă de peste iarnă. 

Podoaba arborelui o face frunza. Ea îi dă 

caracteristica înfăţişării. Gingăşia 

mesteacănului, asemenea unei scame de 

nori gata-gata să se ridice în văzduh, se 

datorează frunzelor argintii, mereu 

tremurânde, de lasă să se ţeasă printre ele 

pânză de aur din razele soarelui spre 

asfinţit. Căutătura mohorâtă, serioasă, a 

bradului tot de la învelişul frunzelor dese îi 

vine. Glasul lui, acel şuierat, ba în şoaptă, 

ba în zgomot de bici, tot frunzelor ca acele 

se datorează. Către toamnă, arborele e ca 

rupt dintr-un tablou. Toate culorile de pe 

paleta pictorului se întâlnesc pe frunzele 

arborilor. În frunză este toată pregătirea 

vieţii unei plante. E cea mai minusculă 

fabrică şi totodată cea mai complicată. 

Frunza este, poate, cea mai uimitoare 

alcătuire ieşită din imaginaţia bogată a 

naturii. Când soarele o bate din plin în ea 

se pregăteşte tăria trunchiului, mireasma 

florii, dar mai ales rezerva vieţii latente din 

jurul embrionului, închis în sămânţă. Faţa 

de sus a frunzei e mai netedă şi mai verde 

şi pieliţa de celule care o acoperă este 

continuă. Însă pe faţa de jos, în pieliţa 

apărătoare sunt nenumărate ferăstruici 

(stomate) pe care planta le deschide mai 

larg sau le închide, după nevoie. Prin ele 

planta transpiră, dă afară prisosul de apă 

preluată prin rădăcină, pentru a căra altă 

cantitate de apă, necesară procesului de 

hrănire. Prin transpiraţie se face loc pentru 

o nouă cantitate de apă, necesară hrănirii. 

Însă o transpiraţie excesivă a plantei nu 

este benefică, riscând ca aceasta să se 

vestejească. 

Într-o frunză de dovleac sunt peste 50 

de miliarde grăuncioare de clorofilă. Fiecare 

fir de clorofilă este locul unde se pregăteşte 

hrana pentru plantă, implicit şi pentru om. 

Cum? Simplu! În aer se află permanent 

CO2 (dioxid de carbon), gaz otrăvitor 

pentru animale, care în reacţie cu apa dă 

H 2 CO 3, acidul carbonic. Acest acid este 

produs de animale prin respiraţie, de plante 

prin arderea sau putrezirea lor. 

Într-o cameră cu ferestrele închise, 

mai multe persoane pot produce prin 

respiraţie, în timpul somnului, acid carbonic. 

În cazul unei depăşiri a limitei admise, 14%, 

toate persoanele prezente în acel spaţiu 

riscă decesul. 

Ba mai mult, acidul carbonic fiind mai 

greu decât aerul se lasă pe pământ. 

Lângă Tuşnad, în vârful muntelui 

Puturosul, din crăpăturile pietrelor iese, din 

adâncul pământului, acid carbonic. 

Specialiştii recomandă, celor care vizitează 

peşterile din zonă, păstrarea unei distanţe, 

pentru a evita contactul cu acidul carbonic, 

care poate induce o moarte fulgerătoare în 

cazul aspirării. Localnicii povestesc despre 

evenimente neplăcute petrecute toamna în 

cramă. Unul dintre acestea este cel legat 

de fierberea mustului, care produce acid 

carbonic. Dacă un om ameţit de must 

adoarme în cramă, riscă ca a doua zi să nu 

mai existe. Un proces asemănător se 

întâmplă în pivniţele cu murături. 

Curăţirea aerului de acidul carbonic, 

otrăvitor, o săvârşeşte frunza. 

9 


Şi iată cum: pentru că planta are 

nevoie de hrană, pentru a creşte şi a rodi, 

va lua din pământ apa şi sărurile minerale, 

iar din aer oxigen, căci, la fel ca şi omul, 

este o vietate care respiră. Dar ea mai 

foloseşte şi gazul otrăvitor din aer. Opreşte 

carbonul şi redă oxigenul în natură. 

Oxigenul este elementul primordial pentru 

ca viaţa să poată continua. Se înţelege 

atunci nevoia noastră de a merge la ţară, la 

pădure, acolo unde este aer curat. Aerul 

curat înseamnă oxigen mult. La ţară 

câmpurile sunt acoperite cu plante, pădurile 

se întind peste dealuri. Deci, există 

numeroase fabrici care produc oxigen din 

belşug. Aşa se lămureşte rostul pădurilor în 

viaţa oamenilor. 

Acidul carbonic este un corp compus. 

Pentru a-l descompune planta are nevoie 

de forţă. Forţa folosită de plantă este 

lumina şi electricitatea solară. Fără lumina 

soarelui nu se face descompunerea 

dioxidului de carbon, deci nici hrănirea 

plantei. Iată cum se explică atunci tot 

farmecul din portul plantelor. Ele se mişcă, 

căutând să vină în contact cu lumina 

soarelui, ducând o luptă pentru supremaţie, 

mergând chiar până la exterminarea 

adversarei. Arborii din pădure nu au 

aceeaşi înfăţişare, deşi sunt din acelaşi soi. 

Fagul din mijloc e înalt, cu ramuri numai la 

vârf. Cel de la margine e rotund, cu crengile 

desfăşurate în afară, spre lumină. Iar fagul 

rotund, ca un balon, are lumină din toate 

părţile, crescând nestingherit. 

Muşcata din fereastră îşi îndoaie în 

aşa fel frunzele încât aproape că se lipeşte 

de geam. Să nu uităm că celulele cu 

clorofilă (partea verde din frunză) sunt 

aşezate perpendicular pe faţa frunzei. Când 

muşcata se îndoaie, razele soarelui or să 

cadă perpendicular pe faţa ei, luminând tot 

interiorul celulelor cu clorofilă, scăldându-le 

în lumină. Asta este tot ce-şi doreşte planta. 

Lumină, cât mai multă lumină. Carbonul, 

descompus din acidul carbonic, prin 

clorofilă se uneşte cu oxigenul şi hidrogenul 

adus pe alte căi. Astfel ia naştere firul de 

amidon. Amidonul şi zahărul din plante sunt 

primele fabricate de frunză. Amidonul sau 

scrobeala se albăstreşte în atingere cu iod. 

Locul în care a căzut o picătură de iod, pe 

pânza scrobită spre exemplu, rămâne ca 

frunzele viţei de vie întinse de-a lungul 

streaşinei. Cunoscând această taină a 

frunzelor, se înţelege importanţa lor atât 

pentru ele însele cât şi pentru om. O frunză 

este regeneratoarea vieţii pe pământ. Până 

şi trupul ei, când moare toamna, îngraşă 

pământul cu substanţe care-l fac să 

rodească. 

Un proverb sârbesc spune: „cine taie 

un copac, fără să pună altul în loc, omoară 

un om”. Prin milioanele lor de frunze, pomii 

din păduri răcoresc aerul, transpiraţia 

frunzelor înseamnă întrebuinţare de 

căldură. Aerul răcorit face ca norii să se 

descarce de ploaie. Prin noianul lor de 

frunze, pădurile împrospătează aerul cu 

oxigen, curăţându-l de otravă. 

După această călătorie mistică, 

încercând să descifrăm taina frunzelor, 

revin la melancolia de început a acestui 

articol, provocată de căderea frunzelor 

toamna, neputând să nu mă gândesc că 

dansul lor, în cădere, nu este doar poezie, 

ci şi realitate. Este îngrijorarea provocată 

de foamete, teama de moartea care se 

apropie cu paşi repezi. În amorţirea sa, 

arborele aminteşte de vreascurile fără viaţă, 

născând în sufletul omului teamă, îndoială 

şi tristeţe. Prin căderea lor frunzele lasă 

omului impresia de resemnare în faţa 

morţii. 

Spre deosebire de frunzele toamnei, 

cele ale primăverii nasc în om speranţa, 

oferindu-i posibilitatea de a admira 

simplicitatea cu care natura ştie să 

regenereze viaţa. Cum să nu iubeşti acest 

anotimp al regenerarii, primăvara?!? 

Ruskin spunea: „Cine calcă şi 

striveşte frunzele unei plante nu e în stare 

să-i iubească nici pe oameni”. 

Natura a creat prin frunză mecanismul 

cel mai simplu pentru regenerarea şi 

susţinerea vieţii, folosind izvorul cel mai 

comun de forţă, lumina solară. În faţa unei 

frunze cel mai mare inventator dintre 

oameni stă ca un neştiutor în faţa unui 

gânditor desăvârşit. De ea, de frunză, 

depinde totul, chiar şi manifestarea gândirii 

omeneşti. Moartea ei ar însemna moartea 

omenirii. 


10

Poezia, ofranda iubirii 

Mihaela Meravei 

Cu poezia Cătălinei Nicoleta 

Munteanu m-am întâlnit pentru prima oară 

în toamna anului trecut, în cadrul cercului 

literar „Arta Conversaţiei”. Sensibilitatea din 

scrierile sale ne-a legat într-o prietenie a 

cuvântului şi poeziei. Astfel i-am putut 

pătrunde şi înţelege versurile, i-am văzut 

eul liric rotunjindu-se până la forma de azi, 

când ea debutează cu prima carte de 

poezii, „Ofrandă la capăt de drum”. 

Întregul volum radiază iubirea în cele 

mai diverse forme ale sale. De la iubirea 

vizavi de tatăl său, căruia îi dedică acest 

ciclu de poezii şi care aşa cum ne spune 

autoarea „se plimbă printre stele şi-mi 

înţelege zbuciumul…“, până la suprema 

iubire divină, în care autoarea crede cu 

tărie: „trimite Doamne îngerul răbdării/să 

lumineze calea ce mi-ai pregătit” (clipe de 

îndurare). 

Cum multe din poeziile autoarei sunt 

dedicate părintelui plecat dintre noi, vom 

simţi o profundă tristeţe pe parcursul 

lecturării cărţii, un gol pe care nimeni şi 

nimic nu-l va putea umple vreodată: 

„simţeam că pleci/ne rugam pentru caleaţi/trişti 

şi smeriţi acceptăm/să păstrăm 

amintiri” (Despărţire); „inima bate în 

aşteptare/îl văd pe tata/în umbra stelei/de 

unde-mi zâmbeşte şugubăţ“ (Dor de tata); 

„mă învelesc cu tine tată/cu toată amintirea 

ta/înlănţui cerul cu privirea/caut o stea“ (mă 

iartă tată). 

Cătălina Nicoleta Munteanu este într-o 

permanentă explorare a vieţii, cautându-şi 

cu perseverenţă sinele: „ca dansatoarele pe 

sârmă/agăţată între două lumi“ (echilibru 

nederminat) sau cu „sufletul/ghemuit în 

lampa opacă/aşteaptă/caută calea 

rătăcită/prin fumul gros al slăbiciunii“ 

(unghie de îndurare). Imaginile create de 

poetă sunt simple, dar pline de vitalitate 

ceea ce dă versului puterea de a pătrunde 

în mintea cititorului: „ca un copac 

singuratic/trăiesc pe margini de ţărm/ramuri 

aplec în ochi de ocean/cu undiţa mătur 

zenitul” (“Vioară); „ca 

într-o mină de 

sare/săpau în 

mine/orgoliul mândria 

răutatea/pierdeam 

bunătatea candoarea“ 

(Regăsire). 

Iubirea pentru 

Cătălina Muntean 

autoarea volumului de 

faţă se extinde până la cea de ţară şi 

oameni, reuşind astfel să-şi lărgescă 

orizontul poetic: „Copiii mei nu vreau să-mi 

zboare/Ca avioane de hârtie/Spre alte zări 

cerând o pâine/Îi vreau în ţara lor 

stăpâni!/Şi te iubesc aşa cum eşti/Obositor 

de inocentă...“ (Credulă ţară obositor de 

inocentă...). 

Metaforele din poemele acestui volum 

sunt legate de natură, construite pe temelia 

vieţii, dar şi pe credinţa în Dumnezeu ce o 

are în suflet autoarea cărţii: „mi-am făcut 

şirag de vise/şi l-am agăţat în 

florile/ferestrei dinspre iarnă” (Vis 

germina); „uneori mă faci să cred că sunt 

fluture/îţi înviorez cu un sărut petala 

ofilită/de prea mult întuneric“ (aripi şi 

petale); „am pornit spre tine în toamna 

iubirii mele/strop de ploaie/sperând să-ţi 

potolesc setea” (aproape fulg); „mi-a vorbit 

un înger/la două străzi de inima mea/suav 

glas/puternic şi blând deschide calea/aripile 

lui împart lumina/ca o ploaie fină“ (Spre 

templu). 

Chiar dacă poezia Cătălinei Nicoleta 

Munteanu este tristă, ea totuşi nu este 

deloc absconsă şi nici pesimistă, căci 

credinţa autoarei este aşa cum ne spune 

din motto-ul cărţii: „Păstrează-ţi inima pură! 

O inimă pură este necesară pentru a-L 

vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. 

Dacă-L vezi pe Dumnezeu în oameni, 

atunci există iubire pentru ei şi de aici apare 

pacea” (Maica Tereza). Şi cum ar putea fi 

altfel când volumul de versuri „Ofrandă la 

capăt de drum“ nu este altceva decât o 

carte deschisă a sufletului autoarei, 

înmânată cu încredere şi credinţă cititorului 

spre a fi răsfoită, înţeleasă şi nu în ultimul 

rând iubită. 

11 


Regăsire 

ca într-o mină de sare 

săpau în mine 

orgoliul, mândria, răutatea, 

pierdeam bunătatea, candoarea. 

potrivnic mi-era totul 

agăţat de unghia neputinţei mele 

Lucifer mă tragea în Infern. 

fără far pe ţărm obosisem să lupt 

cu umbre în pereţii destinului 

visele prevesteau sorţi pe şine 

fiecare noapte era coşmar. 

ochii încărcaţi de durere lăcrimau. 

rochia de mireasă şi-a scuturat creta 

a rămas o rochie de doliu. 

am coborât în adâncul fiinţei mele 

unde pâlpâia flacăra iubirii. 

lumănarea drumului regăsit am aprins, 

la troiţa inimii am zăbovit 

cu mir mi-am curăţat 

sufletul. 

Femeia de ceaţă 

sunt femeia de ceaţă 

extazul îmi ascunde întristarea 

uneori nici nu mă vezi 

m-am transformat în punct de rouă 

mă ascund în mare 

perla iubirii 

la flux să-ţi ating malul 

când voi zări curcubeul 

voi alerga 

prin nisipul clepsidrei 

în urma paşilor 

va rămâne amintirea ta 

rotocoale de fum 

amprentă a ceea ce sunt 

Durere şi nimic 

am vrut să-mi săruţi tâmpla albită de vremi, 

dar nimic din ceea ce sunt nu-ţi trebuie 

nimic din ce a rămas frumos 

curat şi pur în mine nu vrei 

ochii rămân înlăcrimaţi în noapte 

sfredelind neuitarea 

sufletul se zvârcoleşte neputincios 

captiv trupului păcătos 

mă doare 

„Ofrandă la capăt de drum”, Editura Documentar 

2013, de Cătălina Munteanu 

mă arde toamna sufletului meu 

mi se încurcă pletele răvăşite în vise şi dor 

acolo unde cerul meu se uneşte cu 

pământul tău 

apare uitarea 

mă cuprinde durerea orizontului meu şi 

nepăsarea văzduhului tău... 


12

Un risipitor, despre 

Vămi (deja) vechi și 

noi: adică veșnicii Tu 

și Eu! 

Cuvânt înainte la un 

manuscris intitulat „Lasă-mă 

să te iubesc!” 

A.G.Secară 

Nestrăin fenomenului literar (a mai 

publicat sporadic poeme în reviste diverse, 

a participat la cenacluri, ba chiar a și 

îndrumat sau chiar mai îndrumă unul la 

liceul la care activează ca profesor de 

română, ca și o trupă de teatru la aceeași 

unitate de învățământ, a mai publicat și 

cronici de spectacole de teatru), Gabriel 

Gherbăluță (născut la 30 septembrie 1956, 

de aici și alintătura de „risipitor”!) 

îndrăznește acum să-și adune într-o carte o 

parte dintre texte sub un titlu pe care 

îndrăznesc să-l consider aproape 

convențional. Dar, în fine, hotărât! Și este și 

titlul primului grupaj... din cele două ale 

cărții. 

Conservator modernist (sau, dacă 

vreți, neo-modernist), cu nostalgia 

clasicismului, nu pare a gusta experimentul 

literar. Gabriel Gherbăluță este onest. 

Poate puțin cam direct. Se inspiră din 

înaintași celebri. Se inspiră bine, dar 

rămâne el însuși. Într-un poem din 

manuscris, primul al celui de-al doilea 

grupaj, grupaj intitulat „Metamorfoze” 

hotărăște să se despartă de Nichita. În alt 

text... și de Nenichita, trădându-(ș)i ludicul... 

maestru(lui), dar și una dintre manierele 

încercate. Nici formele fixe nu-l lasă rece. 

Și în forme are și substanță, nu cum se mai 

întâmplă... 

Plac, încă de la început, texte precum 

„Topim banchize cu iubirea noastră”, „Trec 

lebede mute pe ape” ori cel care dă titlul 

manuscrisului, aducând uneori aminte de 

Emil Brumaru. 

Este, chiar și în 

poemele de mai sus, 

uneori prea explicit. 

Ar putea să lase 

zeiței sugestiei mai 

multă libertate. De 

pildă, doar „Lasămă...” 

ori „Topim Gabriel Gherbăluță 

banchize...”. Deatâta 

iubire ar putea 

chiar veni încălzirea globală ori s-ar agrava, 

sic! De altfel, o simte și autorul, care la un 

moment dat chiar își intitulează un text „Ce 

să”! 

„Ți-ai ascuns chipul printre pietrele 

râului” te duce cu gândul la presocratici...și 

alți filosofi sau poeți meditativi. De ce nu, 

poate exagerând nițel, un Hölderlin, care 

spunea cândva, citat aproximativ, că în 

preajma sălbăticiei stă cel mai bine sacrul... 

Oricum, nostalgia după „o sălbăticie 

bună”, aproape „lacustră” reiese din multe 

dintre textele care evocă ori invocă plaje 

(Vama Veche) ori maluri de Dunăre, nici 

„bestiarul” „utilizat” la care ne vom mai 

referi nefiind străin de starea paradisiacă în 

care leul se îmbrățișa pașnic cu mieii. 

Așadar, îmbină lirismul erotic, 

predominat, evident, în tot volumul, cu 

meditația asupra temelor preferate ale 

filosofilor mai mari sau mai mici. 

Uneori mizează pe paradox. De pildă, 

hibernarea ursului alb, între labele căruia 

este ascunsă „o parte” de soare. 

Gabriel Gherbăluță este (și) șăgalnic. 

Și-ar citi versurile pe muzică de Pink Floyd 

ori Beatles. Visează la (și scrie despre) 

ultimul salt al lui Nijinski și îmi place la 

nebunie când spune flaubertian: 

„Dostoievski suntem noi”! 

Uneori, ca în „Sunt melcul fără 

cochilie” este quasi-teribilist, mai că s-ar 

răfui cu însăși Cartea. Alteori, este un poet 

al umbrelor, ca „Într-o zi tata a murit...” Apoi 

Cartea devine altă Carte, a strămoșilor 

daci, Carte împietrită „de mult”. 

Se meditează mult asupra timpului, 

chiar și când se dorește un ceas fără timp. 

Uneori îl surprindem ca pe Albus 

Dumbledore scoțându-și din cap gânduri, 

13 


obsesii: din creierul lui G. Gherbăluță ies 

îngerii „sau măcar ideea de înger!” De 

altfel, ni l-am putea imagina ca profesor la 

Hogwarts, predând câte ceva despre magia 

iubirii. 

Alteori este paradoxal (Paradoxul 

șade bine mai întotdeauna!), glumește a 

filosofia culturii și nu numai: „în grohotișul 

pietrelor-cuvinte, ciobanul mioritic, 

sprijinindu-se în bâta sa semiotică, ascultă 

învățăturile oii filosof.” 

Dar punctul său forte, așa cum am 

sugerat, este lirica erotică, cu toate ecourile 

asumate din Nichita. „Se făcea că erai 

pădure”, „Vorbele tale, cireșe amare”, 

„Plimbare până spre capăt de noapte”, 

„Despre noi, nenăscuții încă”, „Cad iar pe 

noi aceleași ploi de mai”, „Ce să” sunt 

poeme care au toate șansele să fie recitate 

de către îndrăgostiți. Pot să mi-l imaginez 

pe Nicu Alifantis fredonând „Ploaia care va 

veni” (poemul lui Gabi Gherbăluță și nu 

cântecul interpretat de regretatul Florian 

Pittiș și Pasărea Colibri): „mă botezi cu 

ploaia ta/şi te prea botez pe tine/de din zori 

şi până la/miezul nopţii care vine/desenez 

din ploi o arcă/şi o-ncarc cu flori de 

mac/gând mă bucură de parcă/te-am 

prefăcut în lac//şi plouam cu ploi de 

soare/pe sub pod de curcubeu/ploi văratice 

hoinare/două ploi, o tu ş-un eu”... 

Bref, un trubadur, (aproape?) hippiot 

cu gândul la Vămi Vechi, un trubadur din 

vremuri paralele ne provoacă la o 

întoarcere către o poezie cumsecade, unde 

o „plajă tristă și-o meduză” își au rostul lor, 

cu tot cu o apariție surprinzătoare a lui 

Aristotel. 

„Lasă-mă să te iubesc!” editura Rovimed 2013 

Un poet al mării, dar și al Dunării, cum 

rar întâlnești, care are și curajul să se 

întrebe pentru cine scrie. Dar dă un 

răspuns rezonabil, adică valabil liric, 

recunoscând însă că are și multe lucruri din 

viață despre care nu poate vorbi sau scrie. 

Poate o surpriză și mai mare ne va face 

când interdicțiile vor fi înlăturate... 

Uneori mai lipsește praful magic sau 

poate nu sunt eu îndeajuns de vampir să 

gust fina parodie (din „Nopțile trecute, 

așteptam înfrigurați hipermoon...). 

Gabriel Gherbăluță este și un poet... 

bacovian, dacă ne raportăm la ploile des 

întâlnite, așa cum ar putea fi și un personaj, 

cehovian, gândindu-ne la pescărușii din 

„recuzita” bestiară, numeroși ca și lebedele 

și caii rătăciți sau nu printre cuvinte (un 

poem reușit este „Mor caii rătăciți printre 

cuvinte), cărora li se mai adaugă, printre 

altele, un Lup Alb, un vultur de ogradă 

amintind de un înger al unui alt Gabriel, 

Garcia Marquez. 

Unul dintre cele mai reprezentative și 

sugestive poeme (pentru întregul volum, 

dar neacoperind întreaga varietate de teme 

abordate) ar putea fi considerat „Despre 

poeți, greieri și închisori”: „e seară, e 

toamnă şi-mi spui/mai ţii minte colivia cu 

greieri din copilărie?/îi prindeam seara 

culeşi din stratul/de regina nopţii/anesteziaţi 

de mirosul sălbatic al florilor/greierii nu îşi 

reveneau decât a doua zi/când se trezeau 

închişi în borcanul colivie//ce mică a devenit 

lumea/spuneau ei/când se loveau cu 

antenele/de pereţii de sticlă/şi îşi continuau 

cântecul…//lumea văzută din interiorul unui 

borcan/prin ochii greierilor/captivi/este 

aceeaşi lume văzută prin ochii mei/de 

copil//Iubiiii/ne-a alungat inocenţa din 

pântecele ei/într-un borcan uriaş/am 

devenit fără voie/greieri/mai greieri decât 

greierii din copilărie/numai că/scripcile 

noastre/nu vor putea sparge pereţii care ne 

izolează/de restul//îţi spun că/La Fontaine a 

fost fratele nostru mai mare/şi încă îl aud 

cântând/cu noi/atunci când e toamnă, e 

seară şi-mi spui…” 

Ce observăm, aproape detașându-ne, 

la Gabriel Gherbăluță și poezia sa? 

Simplitate, fără prețiozități, nostalgie, 


14

candoare cât se mai poate, sentimentul 

captivității, ceva spirit prometeic, meditație 

trecută printr-un autentic filtru liric, 

neaderență la formele de exprimare noi, în 

special mă refer la cele postmoderniste 

(ceea ce, să fie clar, este dincolo de bine și 

de rău, ba chiar și dincolo de frumos și de 

urât!), mărturisire (autobiografică) a unui 

Manole, meșter „pe care zeii calcă din când 

în când”, visând la acele Vămi Vechi și noi 

(adică eu și tu, pronumele în spatele cărora 

stau cocoțate multe povești știute sau nu de 

iubire), mărturisire prin care, literar, își 

asumă respectuos înaintașii (ici, colo poate 

fi considerat și romantic eminescian, 

arghezian, barbilian, dând tribut și 

folclorului și mitologiei românești, Ştefan 

Augustin Doinaș(ian) - în „licornul șoim” - și 

enumerarea ar putea continua dacă ar 

conta mai mult decât, să spunem, un 

cântec al Irenei Papas ori vederea lui 

Homer), pastișând elegant, dar și trăindu-și 

cu aceeași eleganță unicitatea și 

autenticitatea, în mod egal. 

Tăcerea invocată în (poemul) final nu 

poate înșela pe nimeni: îndemnul este altul 

- să luăm cartea (lui G. Gherbăluță, dar și 

altele), chitarele, corturile, prietenii și... la 

Vama Veche, la Vadu sau măcar peste 

Dunăre!!! 

Și să lăsăm Iubirea să ne iubească! Și 

în cuvinte, dar nu numai! 

Metamorfoze 

Gabriel Gherbăluță 

Sunt oarbe ferestrele crâşmelor din port 

Cârciumarii au murit demult 

Toţi 

Nici clienţii nu se simt mai bine 

Unii întârziaţi îşi găsesc sfârşitul 

În braţele madamelor fardate gros 

Care în locul crucii 

Poartă în spate 

Câte un felinar roşu 

Orb şi el. 

Parcă a trecut moartea prin oraş 

Iubito 

Nu-i simţi mirosul? 

Nu 

Nu e mirosul de smoală şi vinete coapte 

Ce se răspândeşte pe mal de fluviu 

De pe şlepurile ce stau să putrezească 

Nu-i nici mirosul canalizărilor 

De unde îşi culeg hrana pescăruşii 

Miroase a moarte şi secetă 

Şi mirosul ăsta ne intră în piele 

Mirosim a moarte 

Iubito. 

Sunt oarbe ferestrele crâşmelor din oraş 

Şi prin întunericul lor 

Rătăcim stingheri căutând un fluviu 

În care să ne vărsăm 

Şi o ploaie care să ne acopere 

De păcate 

Tu strigi 

Ia-ne pe noi păcătoşii 

Ploaie 

Şi dă-ne aripi de dragoni 

Cu focul lor care 

Să ne purifice. 

grafică de Niculina Vizireanu 

Ne-am ars aripile în zadar 

Iubito 

În oraş tot miroase 

A moarte. 

15 


Despărțirea de Nichita 


În mansarda mea tocmai a murit un licorn 

l-am primit când se topeau stelele în nămeţi 

sau nămeţii în stele 

nu mai stiu exact cum era 

doar că el 

licornul era pui 

cu ochii larg închişi către lumea sa de piatră 

creştea ca în basme licornul meu 

mai întâi s-a făcut cât 

un pescăruş 

iar după alte câteva poezii 

cât o lebădă 

mai avea puţin până să ajungă un licorn 

matur 

puful de începuse să lase locul 

coamei lungi şi mătăsoase 

din care cădeau apele logosului 

dintâi. 

Îţi spun 

Că tocmai am ucis un licorn 

Dragă, bătrâne 

Şi că ieri te-am abandonat pe o masă 

De cafenea 

În Romană. 

Aruncaserăm 



Aveai paharul de Cola în faţa ta şi te 

foloseai de el ca de un evantai 

Un paravan care să iţi ascundă neliniştea 

Umed şi rece dar tot paravan se numeşte 

Îmi vorbeai despre liceu 

Primul discurs ţinut în faţa viitorilor colegi 

Şi camera rece de cămin 

Şi mâinile 

Mâinile care nu-şi găseau astâmpărul 

Nu-mi acceptau mângâierile. 

Eram un intrus acolo 

În povestea ta 

De fapt nici nu mai existam 

Erai doar tu 

Paharul de Cola 

Povestea ta şi Dunurea. 

Oare ce căutam noi acolo 

După ce ne lepădaserăm înfriguraţi 

sandalele 

Prăfuite 

Aruncaserăm înfriguraţi sandalele din 

picioare 

Praful de pe ele ar fi jignit nisipul ud al plajei 

Plaja dintâi a copilăriei noastre 

Ne pândeam mişcările 

Gesturi abia schiţate printre colţii scoicilor 

din noi 

Iar cuvintele 

Le pierduserăm demult 

Nici nu fuseseră inventate. 


16

„Zeii și păduchiuții” – o 

recenzie la romanul 

„Pervertire” de Cristina 

Nemerovschi 

Felix Nicolau 

„Merită să scrii 

despre Pervertirea, 

Editura Herg Benet, a 

Cristinei Nemerovschi. 

Ştiu că afirmaţia este 

bizară, dar acesta este 

adevărul. Despre puţine 

cărţi merită să scrii şi 

totuşi, săracii de noi, o 

facem. Romanul ei 

anterior, Sânge satanic, debuta mai 

spectaculos, conţinea pasaje de un umor 

colosal, însă avea şi goluri de aer. Deja 

noul roman este mai omogean şi constant 

ca nivel. 

Un montaj de discursuri ale diverselor 

personaje, cartea debutează cu dispariţia 

Ameliei, în 2011, într-un context social 

entropic şi mizer, populat cu “maimuţe 

retarde”. Tunetele şi fulgerele sunt dirijate 

spre făţărnicia corporatistă şi spre jegul 

uman generalizat. Roman cu teză, aşadar, 

evoluând la extremele regnului uman, 

studiu sociologic, dar mai ales o psihologie 

a creativităţii. În intenţia lui demitizatoare, 

limbajul nu poate fi decât veridic, ceea ce 

vrea să spună impudic. Naturalismul citadin 

se împleteşte cu un romantism al esteţilor 

furioşi şi dispreţuitori, care declară ritos: 

„nimic din ce fac sau spun oamenii nu 

merită luat în serios”. 

Poate că cea mai subtilă şi mai 

captivantă parte a romanului este formată 

din consideraţiile sociale, filosofice şi 

estetice, dovadă a maturităţii unui scriitor 

care poate evolua şi pe portativ abstract. O 

primă mostră ar fi ambiţia „muzelor 

leşinate” de a fi redate artistic aşa cum sunt 

ele, când, în fapt, artiştii sunt interesaţi de 

„un sentiment în legătură cu ele”, adică să 

se redea pe ei înşişi. Pornind de la această 

percepţie narcisistă, se ajunge la accese 

seducătoare de misoginism: „Odată ce 

începi să iei în serios o femeie, să te 

iluzionezi că e mai mult decât o piz...ă, 

două ţâţe şi un c...r, că e ceva dincolo de 

ele, atunci eşti pe cale să te duci dracului”. 

Seducător pentru că argumentul este 

produs de o femeie… 

Surprinzător este filonul trăirist, 

primordial manifestat prin dezavuarea milei 

pentru umanitate, un sentiment care 

„murdăreşte” şi retează voinţa de putere. 

Este mult nietzscheanism în aceste pagini, 

împins până la un cinism salvador dalinian. 

Mărul discordiei este inteligenţa: „Am 

devenit prea deştept ca să mai pot suporta 

oameni în jurul meu”. Iar când o asemena 

maladie voltaireană te-a pălit, atunci 

oamenii „îţi vor părea ridicoli, scârboşi, 

ignoranţi”. Unul dintre naratori declară acest 

sentiment tragic. Încrâncenarea 

adolescentină pe mine însă mă amuză 

copios. Nu e de vină doar superficialitateami, 

ci şi felul în care autoarea îşi 

îmbrobodeşte naratorii: „Până la urmă, cine 

sunt eu, să fiu atât de deştept? Cum mama 

mă-sii îmi permit?” 

Într-o asemenea ecuaţie avem losers 

şi winners. Problema este că învingătorii în 

ordine umană sunt învinşii în ordine socială. 

De aici aprigul épater les bourgeois. 

Umanitatea este un eşec şi nu sunt scuze 

pentru aşa ceva: „Lipsiţi de coa..e, lipsiţi de 

voinţă, oamenii sunt doar şobolani orbi care 

îşi târşâie membrele în întuneric”. 

Altă latură deloc domestică este sexul, mai 

cu seamă în încarnările lui sado-maso, 

swingeriste şi experimentale. Pasionant 

este capitolul în care o tânără caută “post” 

de prostituată pentru a-şi îmbogăţi 

percepţia estetică şi nu găseşte decât 

angajamente soft, gen videochat sau 

17 


striptis. Cu greu obţine „serviciul” mult dorit, 

cu ajutorul căruia ea speră să descopere 

iubirea vieţii ei. Mai toate personajele au 

nume neobişnuite. Unul dintre ele este Ulf, 

cel cu care prostituata debutantă deschide 

un „blog de cur...ă”. Ea îi povesteşte 

experienţele ei, iar el le aranjează, 

pigmentează. „mySlaves” este un blog 

alimentat cu poveşti care mai de care mai 

ţicnite, inclusiv cu aventuri cu sex-machines 

şi cu alte femei. 

Pictorul Corbu, şi el pasionat de Lolite, 

dar şi de geriatrice pasionale, practică o 

pictură implicată, reactivă: „În general 

pictam oameni morţi. Corporatişti angajaţi 

la bănci. Directori financiari. Mă rog. Rahaţi 

cu bani”. Pe scurt, toată populaţia din carte 

este revoltată în stil New Writing. Nu atât 

această revoltă – atât de comună ultimului 

secol literar -, cât stilul şi witz-ul romanului, 

sprinteneala lui contează. Iată, bunăoară, o 

comparaţie care scutură cititorul: „M-am 

repezit la sertar cu partea superioară a 

corpului proptindu-mă de el cu mâinile, cu 

umerii, în timp ce genunchii îmi erau moi şi 

neascultători ca o pu...ă după ce a fost 

suptă de o profesionistă”. Alţi profesionişti 

ai cărţii sunt Corbu, Robot, Buric, Veveriţa, 

Morcoviţă etc. Bineînţeles, toată această 

perpetuă punere în scenă a artelor e 

digerabilă datorită viziunii poznaş-subtile: 

„Era joi seara. Mereu venea lume la mine 

începând de joi până luni. Beam. Ascultam 

muzică. Ne-o trăgeam. Ne drogam. Mă rog, 

mai discutam. Nimic special.” 

Şi consideraţiile generale vor să fie 

caustice la suprafaţă, însă subtextul este tot 

amuzant, pentru că este lipsit de 

încrâncenare: „Femeile îşi împart trecutul în 

perioade bine delimitate de relaţiile cu foşti 

iubiţi şi de culoarea părului”. 

Intenţia predominantă este orişicât 

una tempestuoasă. De aceea şi 

personajele sunt plasate la extreme, după 

clasica reţetă romantică. Deşi ele ar trebui 

să fie bizare şi gotice, la un close reading 

răsar, surprinzător, fistichii şi pitoreşti. Aşa 

este Moş Bărbuţă, care locuieşte într-o 

casă de lemn pe jumătate invadată de 

apele mării, în compania papagalilor şi a 

pelicanilor. El este unul dintre zeii neînţeleşi 

care trăiesc la periferia lumii “păduchiuţilor”. 

Femeile au cele mai mari probleme în a 

scăpa de păduchioşenie, dat fiind că nu 

sunt în stare să citească aparenţele corect: 

„Femeile se îndrăgostesc în general de tipi 

incapabili să le iubească, fiindcă sunt 

proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu 

personalitate, cu carismă, fără să le treacă 

prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, 

pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi”. 

Iată de ce este mai cu folos să urmezi 

Literele decât Psihologia. Iar dacă 

romanciera noastră va persista în astfel de 

analize ale mentalităţilor, va ajunge un 

psiholog mai televizat decât însăşi Aurora 

Liiceanu.” 

„Pervertirea” de Cristina Nemerovschi la editura 

Herg Benet 2012 


18

Portret de autor 


Date biografice: 

- data nașterii 30 aprilie 1967 Constanța 

- căsătorită 

- un băiat 

- profesie inginer 

- 1983 debut în cenaclul Ovidius și 

apariție în revistei Tomis la tinere condeie 

- apariție în revista Nomen Artis nr. 8 

aprilie 2012 cu poemul „Somn alb și aromă 

de pâine copată” 

- iunie 2012 premiul de popularitate la 

Concursul „Neliniștea cuvântului” cu 

poemul „Preaplin de ape”; 

- iunie 2012 mențiune la categoria poezie 

și mențiune specială la cea de proză scurtă 

la Concursul internațional de poezie și 

proză Sarpress 2012; 

- septembrie 2012 premiul II la Concursul 

de creație literară Visul; 

- debut în antologia colectivă „Cartea a 

treia. Poezii” a cenaclului Lira 21 editura 

ArtBook 2012; 

- apariție editorială volumul poezii de 

debut „Viața pe verticală” editura 

InfoRapArt 2012; 

- coautor în antologia colectivă „Pe 

strada inimii, cuvântul” a cenaclului Noduri 

și Semne editura InfoRapArt 2012; 

- coautor în antologia colectivă Romeo și 

Julieta Mizil 2012 editura LVS Crepuscul 

2012; 

- coautor în anotlogia literară a Clubului 

artelor Solteris Mangalia, editura Exponto 

Constanța2012, sub egida USR filiala 

Dobrogea; 

- couator în antologia de poezii - 2012 

„Însemnele unei tăceri” și antologia de 

proză scrută „Harpa de argint” ale site-ului 

Casa Gândului editura Rovimed Publishers 

2012 Bacău 

- coautor în antologia internațională 

„Infinitul Iubirii” al grupului literar Arta 

Conversației editura Măiastra 2013 Tg. Jiu 

2013; 

-coautor în antologia bilingvă „Antologia 

Scriitorilor Români Contemporani din 

Întreaga Lume” Starpress 2013, editura 

Fortuna 2013, Rm. Vâlcea. 

- apariții în mai multe reviste literare: 

„Boema”, „Constelații Diamantine”, „Armonii 

Culturale”, „LitArt”, „Nomen Artis” 

- referințe literare: Petre Rău, Cezarina 

Adamescu, Tudor Gheorghe Calotescu. 

- membru al Cenaclului Mihail 

Sadoveanu Constanța; 

- membru al Cenaclului Noduri și Semne 

Galați. 

Poarta adolescenţei 

(primul pas) 

Mă uit la el cum intră pe uşă ca o 

furtună de vară, destramând liniştea în care 

eram adâncită. Este înalt şi subţire, şapca 

şmecheră îi stă într-o parte, geaca 

descheiată, obrajii roşii, buzele uşor 

muşcate, ochii închişi la culoare mă ard 

când îl privesc. Este frumos. Îi zâmbesc, 

uşor întrebător. Mă cântărește câteva 

momente şi-mi spune cu năduf: 

– Mi-a tras unu’ un picior în gură, încă 

nu-şi ia privirea tensionată de la mine, 

aşteaptă să-i zic ceva. 

Sunt uimită, îl trec cu vederea ca pe o 

fotografie de sus în jos şi invers, gândesc în 

viteză tot acest timp. Chipul lui pare în 

regulă, nimic nu este răvășit, nimic lovit, 

nasul drept, urechile normale, bărbia la 

locul ei, doar ochii îi sunt furioşi. Trebuie 

să-i răspund ceva, dar sunt conştientă că 

dincolo de întâmplare este miezul 

problemei. 

– Păi cum ţi-a tras un băiat cu piciorul, 

aşa fără să-i spui nimic, doar că te uitai la 

el? am vocea neutră chiar dacă în mine, 

spaima ridicase pulsul și bătăile inimii 

.Copilu’ aproape că ţipă la mine. 

– Ce nu înţelegi, nu din cauza mea, eu 

19 


doar mă făceam că filmez cu telefonul, ne 

jucam... iar blegul ăla de Mircea a început 

să râdă de un puşti care era lângă băiatul 

ăla mai mare. Atunci tipul a venit la mine, 

mi-a zis că facem haz de el… și mi-a tras 

cu picioru-n falcă... 

Încremenesc, nu ştiu ce să-i zic, simt 

că undeva în altă parte este buba, în mod 

sigur şi el are o parte de vină. Mă lupt cu 

vocea mea să nu pară speriată, trebuie să-l 

fac să vadă adevărul, ridic încet tonul când 

îi răspund, nu ca să ţip, ci mai degrabă ca 

să-i captez atenţia: 

– Păi bine, măi Denis, doar ţi-am spus 

că joaca voastră cu filmatul nu-mi miroase 

a bine, că veţi avea o grămadă de necazuri. 

Zi tu, că nu te-am avertizat? 

Este de-a dreptul furios acum, îşi 

scoate şapca şi o aruncă pe jos, aruncă şi 

haina apoi se îndreaptă spre uşa si o 

împinge. Plânge. Mi se rupe inima de el, 

dar nu vreau să-i şterg lacrimile. Acesta 

este războiul său, este marea lui 

desprindere, eu doar pot să-l susţin. 

Lacrimile îi vor descărca frustrarea, îl vor 

împăca cu el şi viaţa. A intrat atât de 

repede în adolescenţă, prea repede au 

început problemele gândurilor, prea repede 

a venit vremea celorlalte de ce-uri.Iată-l 

acum la poarta adolescenţei facând primul 

pas.Intru în sufragerie şi îl chem să stăm de 

vorbă, îl ademenesc spre mine pentru a 

putea să-i ofer înţelegerea şi sprijinul 

sufletului încă al unui copil. Se aşează pe 

canapea, este încă suspicios, are impresia 

că nu ţin cu el, că nu îl cred. În timp ce mă 

pun în genunchi pe parchet, îi prind mâinile 

într-ale mele. Este crud ce trebuie să-i 

spun: 

– Denise! Denise! zi tu ce pot eu să 

fac acum, să ma duc la tipu’ ăla şi să-l iau 

la tăvălit? Nu vezi că sunt jumătate de om, 

poate o fur şi eu. În altă ordine de idei, tipu’ 

are dreptate. 

– Cum?! Ce tot spui mami, vorbeşti 

aiurea! ţipă el disperat. 

– Da copilule şi eu tot pe tine te 

ardeam, am continuat folosind limbajul lor. 

– Păi de ce? mă întreabă zăpăcit cu 

lacrimile încă jucându-i în ochi. 

– Păi din acest motiv domnişorule, că 

eşti mai mare în ceata lui Piţigoi, că toţi 

puştii te ascultă şi că, atunci cand îţi iei 

funcţii şi atribuţii înalte, trebuie să-ţi asumi 

şi răspunderi. Dacă tu i-ai fi ocolit pe cei 

mari, atunci şi gaşca piţigăiată te urma. 

Mircea nu ar mai fi râs de baiatul ăla, tipul 

nu avea motiv să se înfigă în tine. Aşa este 

şi în viaţă pui, cu cât alegi drumul mai drept 

şi curat cu atât vei ajunge la destinaţie mai 

repede, cu cât eşti mai calm şi intuitiv cu 

atât îţi va fi mai bine. 

Pare că în sfârşit a înţeles căci s-a 

oprit din plâns, încearcă să-mi explice încă 

odată că nu el are vină. Oftează şi mă ia în 

braţe. Este îngândurat, un ecou din adâncul 

lui răsună spunându-i că nu mai este pici, 

că este un adolescent în devenire. La uşa îl 

aşteaptă ceata lui Piţigoi, sunt gălăgioşi, 

sunt însetaţi şi-mi cer apă. Au emoţii, îl 

caută cu privirea pe Denis. Toţi îşi doresc 

să-l întrebe ce a simţit, ce va face, sunt ochi 

şi urechi la el, doar este eveniment în 

ceată! 

Denis vine în hol. Obrajii îi sunt 

aprinşi, dar este mai liniştit acum. Sigur pe 

el, îşi pune iar şapca şmecheră pe cap în 

timp ce le spune: 

– Haide-ţi! mergem în parcul mic să 

jucăm fotbal, sper să nu vă mai hliziţi la toţi 

fraierii, că voi faceţi o glumă şi ăia înţeleg 

greşit. Mai bine ne vedem de ale noastre. 

Intru în casă şi închid uşa, încă se mai 

aud paşii lor mici tropăind pe scări şi vocile 

subţiri de copii amestecate cu cele mai 

groase, în transformare de adolescenţi. 

Abia acum simt cum îmi tremură picioarele, 

ştiu că putea fi mai rău, că habar nu au 

copiii noştri ce pericole sunt în viaţă. Alunec 

pe perete, mă ghemuiesc în mine şi-l rog 

pe Cel de Sus să-mi dea înţelepciunea, 

curajul şi forţa de a-l susţine și ajuta să 

devină matur. 

Două lacrimi în sfârşit îşi permit să-mi 

inunde ochii... 


20

Cugetări 

Ionuț Caragea 

* Să scrii poezie înseamnă să-i trimiţi 

scrisori lui Dumnezeu, iar acesta, 

cunoscându-le dinainte mesajul, alege 

oamenii care au în inima lor aceeaşi adresă 

de destinaţie. 

* Poezia - trecerea de pietoni dintre 

viaţă şi moarte. 

* Poezia - crucea de pe linia destinului 

unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit 

toţi martorii cu excepţia poetului. 

* Poezia - eterna declaraţie de 

dragoste şi testamentul inspiraţiei de 

moment. 

*Poezia nu este nici o psihodramă şi 

nici o demonstraţie de forţă. Oglindă sunt 

cuvintele peste aşteptările lungi şi 

chinuitoare... 

* Poezia - cea mai bună porţie de 

fericire pe stomacul gol. 

* Nu în biblioteci trebuie căutată istoria 

poeziei ci în arhivele sufletului. 

* De boala scrisului 

te poate vindeca doar zborul cu ochii închişi 

pe aerul aripii lipsă, când aerul este sufletul 

tău călătorind între lumile cuvântului. 

* Sufletul - firul invizibil dintre oameni 

şi stele. 

* În acest univers datoria oamenilor 

este să-şi caute sufletul pereche, dar nu 

prin uzura relaţiilor ci prin revelaţia creaţiei 

artistice, singura care îi poate face 

compatibili cu cel mai înalt grad de 

înţelegere şi comunicare. 

* Sufletul - orga de lumini a trupului. 

* Sufletului nu îi este somn niciodată. 

De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă 

nemurirea. 

*Dacă trupul meu este casa sufletului, 

sufletul este azilul singurătăţii. 

* Cel care învinge singurătatea prin 

iubire este cu un zâmbet mai aproape de 

chipul înţelept al Mântuitorului... 

* Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui 

de lângă tine o porţie de suflet. 

* Calea Lactee - aleea celebrităţilor de 

pe bolta cerească unde, pentru fiecare om, 

străluceşte o stea. 

* O să-mi adun singurătatea din jur 

într-o lacrimă şi am s-o plâng peste lume. 

* Sufletul meu este un aisberg în 

derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în 

inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul 

ochilor. 

21 


TINERE PENIȚE 

Portret de autor Gîbu 

Ana Maria 

Motto: 

Nu mă gândesc până când voi putea 

scrie, doar că voi scrie… Ceea ce îmi 

doresc, este să-mi bată inima, cât vrea 

Dumnezeu, în ritm de metaforă, iar mâna 

să poată așterne pe hârtia imaculată tot 

ceea ce privirea și sufletul adună! 

Ana Maria Gîbu 

Activitate literară: 

Volumul de debut 

„Grădina mea”, poezii, Editura Lumen, 

2009 

Volume de poezii: 

1. „Cafea cu zâmbet de rebelă”, poezii, 

Editura „Destine”, Montreal, „Antim 

Ivireanul” R. Vâlcea, 2011 

2. „Regala”, poeme siameze – Ana Maria 

Gîbu/George Filip, Editura „Destine”, 

Montreal, 2012 

3. „Umeri de flori”, poezii, editura 

„artbook”, Bacău, 2012 

Volum de proză: 

1. „Blestemaţii”, roman, editura Editgraph 

– Buzău, 2012 

Volume colective 

1. Volumul colectiv „TREPTE”, Editura 

Lumen 2008; 

2. Antologia scriitorilor români 

contemporani din întreaga lume „Starpress 

2011”; 

3. „Lira în patru puncte cardinale”, 

antologia (vol. I) cenaclului literar on-line 

„Lira 21”, Editura Rovimed Publishers, iunie 

2010; 

4. „Poetic@” – antologia (vol II) 

cenaclului literar on-line „Lira 21”, 2011; 

5. „A treia carte. Poezii” - antologia (vol 

III) cenaclului literar on-line „Lira 21”, 2012 

6. Volum colectiv „Nichita Stănescu”- 

„Gala Laureaţilor” 

7. „În lumea basmului”, Antologia 

laureaţilor concursului naţional „În lumea 

basmului”, Beclean; 

8. Revista Şcolii generale Gurghiu, jud. 

Mureş 

9. Antologia Concursului de creaţie 

literară „Anatol Ghermanschi”, Braşov; 

10. Antologia cenaclului „Editor”, 

Dorohoi. 

11. „Caiete botoşănene – Revista 

Hyperion”, septembrie 2012 

Sunt membră a Cenaclului literar online 

„Lira 21” din 2009 şi a Cenaclului „Editor”, 

Dorohoi din 2011. 

Apariţii în mai multe reviste, publicaţii 

literare din țară și străinătate şi reviste online: 

Revista literară „Ateneu; Revista 

„Tribuna”, Cluj; Revista „Plumb”, Bacău; 

Jurnalul literar”, Botoşani; „CANDELA DE 

MONTREAL”, Montreal; Revista literară 

„DESTINE LITERARE” - Montreal; Revista 

„e89 Gazeta culturală”, Roma, Italia; 

„Tânărul scriitor”, Chişinău; Revista 

culturală „Nou H`Orizont”, Valencia, Spania. 

Am participat la concursuri de creaţie 

literară, la care am obţinut numeroase 

premii şi trofee: 

în 2010...34 de premii; 

în 2011...22 de premii; 

în 2012...31 de premii. 

Alte activităţi: 

- solistă şi membră a grupului vocal, 

muzică uşoară, „Voces”; 

- membră a trupei de dans modern 

„Electrik Purple”; 

- voluntar pentru cultură, Asociaţia 

culturală „Vis de Artist”, Botoşani; 

- voluntar pe probleme sociale, Asociaţia 

„Sarepta”, Dorohoi 


22

Poezii de Ana Maria Gîbu 

Taifas 

pe tronul anului 

stau la sfat doamne 

din înalta societate 

rânduiesc treburile 

între cer şi pământ 

binecuvântează locuri 

unde oamenii se simt acasă 

imposibilul este… posibil 

şi pe strada cu spini 

vara cu toamna 

în rochii de casă 

pe tapiserii ţesute de vânt 

privesc stelele înecate 

în boabe de rouă 

iarna îşi agaţă 

pe mantia-n zdrenţe 

cioburi de gheaţă 

semnează viza de trecere 

în paşaportul primăverii 

şi pleacă... 

viaţa ţâşneşte sub tălpi 

soarele deschide 

geana aprinsă 

cerul vorbeşte cu pământul 

prin copaci 

trimite binecuvântarea 

prin ploaie 

Vise de fluturi (ei nu 

construiesc case) 

plâng rugăciunile 

împământate 

în bobul de grâu 

amintirile eliberate 

îmbrăţişează viitorul 

închis în lava 

ţesută-n iceberg-uri 

umbrele valurilor 

desfac neguri 

în fluturi fără aripi 

dar cu vise 

nu construiesc case 


încă avem paradis 

moartea ridică 

braţele albastre 

spre pământul sălbatic 

leii se zbat în frunzele 

viitorului incert 

cai dungaţi pasc urmele 

ultimului bizon de vânt 

alungat din locul sacru 

gheparzii rod oasele 

ultimei umbre 

pumele privesc soarta 

tigrilor bengalezi 

plantaţi în închisori 

fără sens 

muguri de speranţă 

traversează 

gâtul elefanţilor 

sudaţi în lanţul vieţii 

mai avem un colţ 

din paradis! 

23 


PE UNDA TIMPULUI 

Selecție de poezii relizată de 


Doina 

O doină plânge sus pe culme, 

Din fluier unde limpezi cad, 

Şi legănate lin s-afundă 

În pacea codrilor de brad... 

Cântare, meşteră cântare, 

Te stingi acum încet-încet, 

Şi-adormi pierdută-n tremurarea 

Oftării blânde din brădet... 

Răsună toaca... 

Răsună toaca de utrină 

În pacea unei nopţi târzii 

Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ 

S-aprinde-n mutele chilii... 

De glasul ei tresai pe pernă, 

Măicuţă, tu, cu chip frumos, 

Şi-alergi în grabă la altarul 

Mântuitorului Hristos... 

Te văd în colţul vechi de strană 

Cum stai supusă de răstrişti, 

Şi-atâta jale pare scrisă 

În ochii tăi curaţi şi trişti... 

Şi cum te-nchini în rugăciune, 

Eu mă gândesc înduioşat: 

Nemilostiva toacă-a nopţii 

Ce vis frumos ţi-a tulburat?... 

OCTAVIAN GOGA 

Mi-ai picurat un strop în suflet 

Din taina vremii de demult, 

Şi plânsul veacurilor duse 

Mă înfioară când te-ascult... 

Cum te-ai topit acum în noapte, 

Eu stau cu inima la sfat: 

În care brad, de care creangă 

Plânsoarea ta s-a aninat?... 

Şi cât vei mai trăi acolo, 

Tu, soră pururea cu noi, 

Când va fi mort de mult ciobanul, 

Şi moartă turma lui de oi?... 

Târziu odată - cine ştie? - 

Trecând pe-aici un călător, 

Te va culege dintr-o floare, 

De după-o aripă de nor... 

Te-a coborî în largul văii, 

Şi-o lume te va asculta, 

Şi-o lume-ntreagă va începe 

Să plângă cu durerea ta... 

Din volumul “ Din umbra zidurilor” (1913) 

Din volumul „Ne cheamă pământul” (1909) 



24

Mare aeternum 

Eternă mare, ca şi-odinioară, 

Fără hotar şi fără de hodină, 

De întrebări şi neastâmpăr plină, 

Azi goana mea la malul tău coboară. 

Cu tresăltări de ape şi lumină 

Oglinda ta prelung mă înfioară, 

Şi-nchise răni încep din nou să doară, 

Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină. 

Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie 

Cântată parcă-n surle şi chimvale, 

Uitata noastră mare-mpărăţie. 

Şi nu mai ştiu ce mi se par mai grele: 

Poveţele nemărginirii tale, 

Sau tainele adâncurilor mele... 

Din volumul „Din larg” (1939) poeme postume 

Eu în genunchi spre tine caut: 

Părinte,-orânduie-mi cărarea! 

În pieptul zbuciumat de doruri 

Eu simt ispitele cum sapă, 

Cum vor să-mi tulbure izvorul 

Din care sufletul s-adapă. 

Din valul lumii lor mă smulge 

Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, 

În veci spre cei rămaşi în urmă, 

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. 

Dezleagă minţii mele taina 

Şi legea farmecelor firii, 

Sădeşte-n braţul meu de-a pururi 

Tăria urii şi-a iubirii. 

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina 

Şi zvonul firii-ndrăgostite, 

Dă-i raza soarelui de vară 

Pleoapei mele ostenite. 

Alungă patimile mele, 

Pe veci strigarea lor o frânge, 

Şi de durerea altor inimi 

Învaţă-mă pe mine-a plânge. 

Nu rostul meu, de-a pururi pradă 

Ursitei maştere şi rele, 

Ci jalea unei lumi, părinte, 

Să plângă-n lacrimile mele. 

Rugăciune 

Grafica Niculina Vizireanu 

Rătăcitor, cu ochii tulburi, 

Cu trupul istovit de cale, 

Eu cad neputincios, stăpâne, 

În faţa strălucirii tale. 

În drum mi se desfac prăpăstii, 

Şi-n negură se-mbracă zarea, 

Dă-mi tot amarul, toată truda 

Atâtor doruri fără leacuri, 

Dă-mi viforul în care urlă 

Şi gem robiile de veacuri. 

De mult gem umiliţii-n umbră, 

Cu umeri gârbovi de povară... 

Durerea lor înfricoşată 

În inimă tu mi-o coboară. 

În suflet seamănă-mi furtună, 

Să-l simt în matca-i cum se zbate, 

Cum tot amarul se revarsă 

Pe strunele înfiorate; 

Şi cum sub bolta lui aprinsă, 

În smalţ de fulgere albastre, 

Încheagă-şi glasul de aramă: 

Cântarea pătimirii noastre. 

Din volumul „Poezii” (1905) 

25 


Veronica Micle 

Marian Dragomir 

Veronica Micle este 

născută la Năsăud în 

același an cu Eminescu, 

1850, la 22 aprilie. 

Cizmarul Ilie Câmpeanu, tatăl decedat chiar 

în primul an al vieții poetei, luptase ca 

voluntar și fusese rănit in 1848, în Munții 

Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. 

Veronica Micle se căsătorește cu 

Ștefan Micle, cu 30 de ani mai mare, ce se 

ocupă de educația tinerei soții. Doamna 

Micle ia lectii de franceză, de canto și pian, 

de literatură universală. Talentul îi e ocrotit 

și încurajat de sot, „un cuget bun, onest și 

organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi 

Micle) începe să aibă orgoliul motivat de 

prestațiile sale. La 29 aprilie 1866, se naște 

primul copil, Valeria, care îi moștenește 

talentul literar și vocea. 

„Frumoasa, sfânta poezie, 

Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu 

Pe dulcea ta zădărnicie 

Cât preț a pus sufletul meu. 

Cât îmi părea că sunt de mare 

Ca idol eu mi te-am ales, 

Cu ce avânt și adorare 

Prinos adusu-ți-am ades. 

Adânca mea cucernicie 

De mitul tău când s-a legat, 

Pe dulcea ta zădărnicie, 

Sufletu-mi jertfa ți l-a dat.” 

La Iași, în perioada 1874-1877, 

Eminescu se afla constant în casa familiei 

Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se 

știe că femeile nu erau acceptate la 

ședințele „Junimii”, chiar dacă publicau în 

„Convorbiri literare”, unde Veronica Micle 

publică, relativ frecvent, începând cu 

numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de 

stabilitate materială, dar melancolia 

romantică rămâne starea dominantă a 

poetei. „Și ce-i această melancolie dacă nu 

starea unei triste reverii?”, se întreabă 

Veronica Micle într-o scrisoare. 

„August 1882 

Măi fată nebună şi drăgălaşă, 

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, cămi 

eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? 

Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar 

te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce 

să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi 

şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care 

nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un 

adevărat animal, bolnav şi descurajat – 

cum să vin la tine, pe cine să las în loc? 

Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă 

folosesc de tinereţe şi alte asemenea 

mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. 

Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând 

nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără 

tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă 

monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără 

prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să 

petrec, ca şi când un asemenea lucru se 

poate comanda în starea sufletească în 

care sunt.“ 

Proiectul de căsătorie cu Eminescu 

prinde contur, dar este zădărnicit de 

Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicația 

de ordin material pe care i-o dă criticul 

poetului ascunde de fapt un resentiment 

încă puternic. În 1864, Veronica Micle și 

mama ei apăruseră într-un proces 

răsunător intentat criticului. Președinte al 

Comitetului de Inspecțiune Şcolară, 

Maiorescu era învinuit de „fapte 

scandaloase” în care era implicată 

subdirectoarea Școlii Centrale de Fete, 

domnișoara Emilia Rckert. Făcând parte, 

prin soțul său, din cercul simpatizanților 

Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui 

Maiorescu, Veronica Micle susține cu 

înverșunare acuzația. Cercul junimist se 

împotrivește căsătoriei, invocând, între 

altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută 

trează prin suferință. Conform mărturisirii 

Virginiei Micle, în mai-iunie 1880, Veronica 

Micle are un copil de la Eminescu, născut 


26

mort. 

Nici relația lui Eminescu cu Mite 

Kremnitz, secretara particulară a regelui 

Carol, nici dragostea pentru Cleopatra 

Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, 

între care poetul bucureștean Iuliu I. Roşca, 

cu care poartă o elegantă corespondență, 

nu o putuseră clinti. „Prefera să fie metresa 

lui Eminescu decât nevasta unui prinț”, 

avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, 

Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi 

Micle cu Caragiale și purtarea îndoielnică a 

acestuia sunt folosite de dușmanii celor doi. 

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simțire și de 

umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri 

mai presus de puterile cuiva, vă 

mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de 

minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în 

cea mai splendidă epoca a vieții sale 

intelectuale. Și așa sunt fără nicio lege și 

fără niciun Dumnezeu, să-mi rămâie cel 

puțin acela al poeziei, care pentru (mine) 

s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu” 

Pe data de 4 august, 1889, aproape 

de miezul nopții, clopotele mânăstirii 

Văratec bătură rar și funebru. În casa cu 

etaj, a maicii Fevronia Sârbu, poeta 

Veronica Micle s-a stins în a cincizecea 

noapte scursă de la trecerea în neființă a lui 

Mihai Eminescu, după o agonie de 

douăzeci de ore ce punea capăt unei vieți 

de 39 de ani. Sticluța cu arsenic a fost 

golită repede, o sinucidere pregătită din 

timp. 

„O! Moarte vin de treci 

Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri 

S-aud cum uraganul mugind în grele 

cânturi, 

Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, 

Mi-e dor de-un lung repaos... 

Să dorm, 

Să dorm pe veci.” 

La 6 august 1889 trupul Veronicăi 

Micle este înhumat lângă bisericuța Sf. Ioan 

de la Văratec. 

Uitarea 

Ai sosit, dulce uitare, 

Din cumplitul meu necaz 

Și din dragostea cea mare 

Nici o urmă n-a rămas. 

Și-n aceste ceasuri line, 

Eu cu suflet liniștit 

Cugetându-mă la tine 

Mă întreb de te-am iubit. 


„Convorbiri Literare”, XV (1881), nr. 9 (1 dec), p. 356 

Când îmi plec 

Când îmi plec fruntea pe mână 

Fuge gândul meu pribeag 

Și mă cred că-ți sunt stăpână 

Ție, vecinic mie drag. 

Și mai cred, ca altădată, 

Că tu mie te închini, 

Și cu inima-ntristată 

Greu, de dorul meu suspini. 

Atunci câte sunt în lună, 

Câte-n stele și povești 

Trec prin mintea mea nebună 

Socotind că mă iubești. 

Dar tresar... și de pe mână 

Ridicând fruntea încet, 

Eu din visu-mi de stăpână 

Tristă roabă mă deștept 


„Convorbiri Literare”, XV (1881), nr.9, (1 dec), p. 356 

27 


PE UNDA TIMPULUI 

Magda Isanos 

Pentru pace mă rog... 

Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate 

și pentru oameni din singurătate. 

Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor. 

și fruntea îngheață, orele cobor, 

spre zi, mai albe, orele cobor. 

Mă mai rog pentru sângele plin 

de întuneric și spaimă, sânge străin, 

nicicând să nu fie vărsat pe pământ, 

unde morții aproape ca florile sunt. 

Din volumul „Cântarea munților”, 1945 

Vis vegetal 

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc 

lângă fereastra ta, te-aş auzi 

şi-n voie te-aş privi întreaga zi. 

M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, 

ca să te bucuri. Păsările cele 

mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, 

şi nopţile mi-ar da cercei de stele, 

pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da. 

Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori 

m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut 

când părul ce pe frunte ţi-a căzut, 

când buzele, cu buze moi de flori. 

Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere 

şi foi de aur roşu prin odaie, 

cu-a ramurilor tânără putere 

ţi-aş apăra obloanele de ploaie. 

Şi, cine ştie, poate că într-o seară 

de primăvară, când va fi şi lună, 

făcându-mă femeie să fiu iară. 

Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz 

genunchiul ud de frunze şi pământ, 

cu părul încă doldora de vânt, 

cu rouă şi cu lună pe obraz, 

eu ţi-aş sări în casă, şi senină 

(uitând de-atâta vreme să vorbesc), 

cu câte-un cuib în fiecare mână 

întinsă, aş începe să zâmbesc. 

„Însemnări ieşene”, nr.9, 1937 

Logodnicul vine-n amurg, 

vesele pletele-i curg. 

Puneți-mi rochii albastre, flori. 

N-auziți pașii biruitori? 

Unde-i inelul scump, dăruit? 

Luna nu vreau să-l zărească. 

O, ce poveste copilărească: 

cum ne-am văzut, ne-am iubit. 

Fragedă, inima ni s-a frânt. 

Prielnici de-acum ne fie 

zeii cei blânzi din pământ 

și-ai cerului zei o mie. 

Creanga belșugului, necontenit 

scuturată de noi, să rodească, 

O, ce poveste copilărească: 

cum ne-am văzut, ne-am iubit. 

Logodnă 

Din volumul „Poezii/Poésies”, 1996 

Înțelepciune 

Înțelepciune este să respiri 

ușor, si dupã lacrimi să zâmbești, 

petalele ce cad din trandafiri 

și nu s-aud când mor, să le iubești. 

Privește pomii drepți din bătătură - 

ei cată totdeauna către cer, 

și-n ruga lor cea verde parcă cer 

mai multă ploaie, mai putină ură. 

Nu te gândi la mâine, nici la ieri. 

Poate naintea spicelor să cazi, 

stăpâni când nu suntem decât pe azi, 

nu te gândi la mâine, nici la ieri. 

Din volumul „Poezii/Poésies”, 1996 


28

PRIN LABIRINTUL PROZEI 

De ce omul vrea să 

intre în mintea altui 

om? 

Lenuş Lungu 

Gândurile, fără a comunica, fără a 

găsi corespondent sau opozant în alte 

gânduri, nu au linişte. Este cea mai simplă 

metodă de a verifica felul în care exişti şi te 

raportezi la realitatea înconjurătoare. De ce 

gândurile au această nevoie de a se 

manifesta, de a pătrunde alte gânduri şi de 

a se lăsa uneori purtate de ele? Şi nu e 

doar atât! 

Citim ceea ce scriu alţii, ascultăm 

ceea ce cântă, recită, vorbesc... Pe cine 

oare nu irită clasica întrebare: „la ce te 

gândeşti acum?” Este greu să găseşti exact 

răspunsul corect pentru că ai de ales între 

mii de variante care alunecă şi se pierd, în 

timp ce altele ţes legături cu gânduri mai 

vechi sau mai noi. Totul se întâmplă iute ca 

gândul, exact aşa cum zice proverbul. Poţi 

fi în o mie de locuri într-un timp foarte scurt. 

Îmi aduc aminte ce succes au avut 

filmele de genul „Mintea unui bărbat 

însurat”, „La limita imposibilului”, „Sex and 

the city”, „What Women Want” şi multe 

altele în care personajele spun mereu ce 

gândesc, vorbesc despre felul în care 

percep ele lumea şi sunt convinsă că există 

exemple mult mai concludente. Ne regăsim 

sau nu în ceea ce simt alţii, asta contează 

prea puţin, importantă este nevoia 

inexplicabilă de cunoaştere a fiinţei umane. 

De ce emisiuni precum „Big Brother” sau 

„Surprize, Surprize”; „Nora pentru mama”, 

au stârnit reacţii controversate? Ce poate 

să-l intereseze pe om mai mult decât 

emoţiile, trăirile, felul în care se adaptează, 

reacţionează, cade sau se înalţă? Toate 

acestea sub aspectul trecut, prezent, viitor. 

De ce testele de personalitate sunt 

căutate şi oamenii sunt fascinaţi de 

rezultatele posibile, care le-ar putea spune 


ceva mai mult despre ei? Astrologia, tarotul, 

grafologia, religia, istoria, ocultismul şi 

multe alte mijloace, prin care omul doreşte 

să-şi cunoască soarta, spun, în mare, 

acelaşi lucru, fără să-i dezlege problemele 

existenţiale. 

Sunt multe alte exemple care vorbesc 

despre această căutare pe care o avem, 

despre nelinişti, certitudini, întrebări şi 

răspunsuri. Nu ne rămâne decât să trăim şi 

să asamblăm părţile lipsă din puzzle-ul 

numit viaţă! 

29 


Nebunul... 

Viorel Muha 

Pe coridoarele absurdului am găsit o 

mână care aruncă cu pietre dincolo de 

tăcerea cuvintelor. Un ochi veşnic deschis, 

priveşte în încăperile minţilor şi luceşte în 

nopţile preoţilor. De pe muntele măslinului 

sunt coborâte cruci, pentru ca să umple 

văile cu poporul lui Dumnezeu. 

Un autobuz sare în aer şi porţile 

îngerilor se deschid cu lacrimi adunate, în 

râul care ne trimite, ploi triste, din când în 

când în lume. O explozie opreşte maratonul 

lumii, spre sănătate şi viaţă. Descreieraţi 

genetici apar din ce în ce mai des pe scena 

lumii! Viaţa se opune vieţii. Oare guvernele 

greşesc? Într-un spital un ghemotoc scoate 

urlete, furios că a venit pe această lume. 

Oare se opune unui destin de alţii făurit? 

De tavanul lumii atârnă o candelă 

neaprinsă şi uriaşă. Un ocean de lumină stă 

aprins în lumânarea mică a unui copil din 

biserica unei sfinte mânăstiri. De sus, ea nu 

exsistă. O grotă-n dealul acesteia, ascute 

genunchii unui om. Chipul ascuns în sacul 

glugii, împietrit, murmură întoarceri. 

Într-un palat de marmură şi altul într-o 

vilă muzeu, foşti diriguitori şi mari vătafi, cu 

părul prea alb de lumina zilelor, multora 

furate, vor ajunge să numere clipe de 

eternitate cerând îndurare.În marmură şi-n 

expoziţie, şi-au construit drept rea 

pomenire, încă din plină glorie, coşciug. Un 

altul face mătănii pe cărări închipuite, din 

mintea înghesuită, în care încă au rămas 

urme primitive de gândire. El face parte din 

sfatul cetăţii, fără balanţa dreptăţii. 

Coclaurile cetăţii a rămas fără un cioban. 

Cât de jos ai putut coborî, tu cetate! 

Într-un parc, într-o simplă rochiţă şi 

sandale, un început de tinereţe este 

încleştată-n sărutul fericirii. Încă inocenţa 

scapă oameni de răul din lume. În copacul 

timpului său, cântă muzica raiului. Acolo, la 

începutul timpului, cineva a construit multe 

cărări! Nimeni nu le-a încercat pe toate şi 

puţini sunt aceia, care ştiu multe dintre ele. 

Într-o ţară din nordul alteia, de acelaşi 

sânge, oamenii au fost transformaţi în 

clonele unui nebun, care scormoneşte cu 

un băţ materia nucleară. Un nimeni sare 

într-o apă şi-şi pune pe balanţa existenţei, 

viaţa, salvând o alta. În buzunarul 

destinului, numărul cifrelor sunt limitate 

pentru cei ce adună clipele altora, aici şi 

dincolo, ca preţ de răscumpărare. O 

catedrală priveşte oraşul şi bate un clopot 

de linişte şi pace. În altă parte urletul unei 

sirene, alungă un ucigaş de la locul faptei. 

Un strigăt se propagă prin întreaga 

lume. Sărăcia sub multe nume, caută de 

mâncare. În buncăre, zace aurul adâncului, 

pietrele luminii şi hârtiile preţului muncii 

neplătite. În parcuri enorme, iedera 

ascunde întruniri care mărginesc 

complicităţi, care nu sunt construite sub 

dealul crucii, în valea morţilor lui 

Dumnezeu. Ei construiesc armate, numai 

pentru ei, pentru a apăra buncărele în care 

zac, trecutul, prezentul şi viitorul omenirii. 

Nu pot aceştia să păzească, pentru cei 

puţini, ce-i a lumii trudă şi viitor! 

Nimeni nu poate să mântuiască, vârful 

muntelui gheţii topite, drept scaun în casa 

aurului. Vârful topit este amăgirea şi iluzia 

unei nemărginite vremelnicii, a credinţei 

puterii absolute. Nu se poate cerceta, după 

ce apa s-a evaporat, pentru a găsi sufletele 

celor care au vrut tot aurul lumii. Acestea 

au fost de mult timp, ucise, de luciul 

metalului pe care nimeni nu-l poate stăpâni. 

A folosi, nu poate fi efectul obiectului, decât 

de către acela care a construit, pentru 

nivelurile timpului. Restul nu-i decât praf, în 

colaps de destine. 

Un zmeu colorat şi jucăuş, pe aripile 

vântului, duce zâmbetul şi fericirea unui 

băieţaş către cer şi soare. Puştiul cu pieptul 

bombat, cu ochii care cuprind de sus prin 

zmeu întreaga lume, sare şi alergă pe malul 

apelor omului. Un peştişor colorat, stă 

pictat, la caţiva centimetri de suprafaţă. O 

libelulă de un verde crud, zburdă pe 

deasupra suprafeţei de apă lucioasă, din 

dimensiunile timpului. O petală a unei flori, 

cade la picioarele creşterii sale. O tânără cu 

picioare lungi, sculptează în curburi 


30

excitante, nisipul, răsfoind o carte. 

De la ferestra unui bloc, se aud 

sacadat sunete de toacă. O soartă toacă şi 

bate cu nădejde o vânătă albă coaptă. O 

clipă de viaţă a unei linişti de viaţă. Jos se 

aude cum o altă soartă, însă pipernicită, 

târâie tomberoane cu gunoi. O greşeală a 

cetăţii, în maiou alb, cu coturile sprijinite de 

balustrata balconului, cu un bobârnac 

trimite chiştocul ţigării, exact pe capota 

maşinii vecinului de dedesubt. Fumătorul 

face ghemotoc pachetul gol, şi-l aruncă 

drept unde verdele ierbii iubeşte cerul. 

Probabil chiştocul va sta un tip pe tabla 

maşinii, îngălbenind locul, apoi va fi luat de 

vânt. Dimineaţa proprietarul va trage o 

înjurătură şi un oftat. A muncit prea mult 

pentru banii daţi pe maşină. 

O ciocârlie se înalţă sus de tot, şi-şi 

cântă ultima clipă de viaţă. O lumină uriaşă 

inundă tot cerul şi apoi nu mai este nimic. 

Nebunul din acea ţară, a scormonit cu băţul 

în materia nucleară! 

grafică Niculina Vizireanu 

Nonsens 

Camelia Constantin 

Ciufulită, obosită, cu hainele în 

dezordine şi machiajul şters pe jumătate, 

cânta fals şi tare, ca un marinar matol, 

încercând să bage cheia în broască. 

– Ete, ai dracu’ au mutat gaura cheii… 

Bâjbâia, bombănind şi mojmondind 

cheia. Îi tremura mâna. 

Uşa s-a deschis brusc. Un bărbat 

masiv, cu părul zbârlit şi ochii rotunzi ca 

două farfurioare s-a proţăpit cu mâinile 

încrucişate pe piept, barând accesul: 

– De unde vii, bagaboanto, la patru 

dimineaţa? 

– Opss..am nimerit la grădina 

zoologică. 

În poziţie echer, s-a zgâit tâmp la 

ipochimenul care-i bara intrarea. 

– A dat drumu’ la elefanţi în oraş? 

sughiţă, clătinându-se, rânjind ca pisica din 

Chesire. 

S-a sprijinit cu palma de tocul din 

lemn. 

Privirea-i era tulbure. Ca prin ceaţă a 

văzut mogâldeaţa ivită lângă elefant: 

– Uite, cu cine te-ai înhăitat! O 

paraşută beată! 

– Auuu…rulează Planeta Maimuţelor. 

Dă potenţiometrul mai încet, cucoană! Mă 

zgârie ţignalu’ la urechi. 

– Cui îi zici tu, aşa, nefericito? 

– Coană soacră, mută-ţi hoitul, că n- 

am direcţie… frâna nu funcţionează! 

Elefantul a tras-o zmucit de braţ, 

izbind-o de perete. 

– Să-mi spui, pe unde ai umblat, că îţi 

trag o mamă de bătaie soră cu moartea! 

– Păi, atât mai poţi să tragi, că-n 

rest… s-a curăţat locul. Douăzeci de ani v- 

am slugărit, pe tine şi vrăjitoarea de mă-ta. 

V-aţi bătut joc de mine. Spălat, călcat, 

mâncare, cumpărături. Veneam încărcată 

ca un hamal, că domnu’ urla pe stadion! 

31 


Deh… era obosit. Nu m-am distrat 

niciodată. Mamiţica te căina tot pe tine, eu 

picam frântă. Până şi Leanţa, femeia de 

serviciu era mai dichisită ca mine. Acum, 

mi-a venit rândul, să-mi trăiesc viaţa la 

maxim. 

Bărbatul corpolent o privea furios, nuşi 

găsea cuvintele. Coafată, machiată..ce 

mai rămasese, unghiile date cu ojă roşie. 

Bluza strâmtă, cu decolteu adânc, îi 

sublinia pieptul generos, iar fusta scurtă, 

deasupra genunchilor, îi sublinia toate 

formele corpului. 

– Paraşuta asta nu e nevastă-mea, 

mamă! 

– Acum iţi dai seama? se răţoi piţigăiat 

soacră-sa. Uită-te la ea, cum arată! 

Madamă de tractir. 

– Hai sictir! sughiţă femeia, 

împleticindu-se. Sunt poetă, ce mama 

dracului. 

– Iţi dau eu o poezie, de n-o poţi duce! 

Palma bărbatului o plesni zgomotos 

peste obraz. Un firicel subţire de sânge se 

prelinse la colţul gurii. 

Privirea femeii, înceţată de alcool, a 

dobândit o strălucire nouă. Razant, vârful 

ascuţit al pantofului l-a lovit cu putere plină 

de ură între picioare. Ochii lui s-au 

încrucişat de durere. Urlând, s-a prăbuşit în 

genunchi. 

– Vezi... asta este poziţia 

recomandată să stai în faţa mea. Oricum... 

erau expirate de la stres. 

– Te omor, nenorocito! A încercat să o 

apuce de gleznă, ea l-a pocnit cu sete în 

gură şi barbatul a căzut lat, contorsionat de 

durere. 

– Săriţi… săriţi ca îl omoară! a dat să 

iasă din casă, soacra. 

Femeia a scos din geantă un pistol 

mic şi a îndreptat arma spre buzele 

celeilalte. 

– Dacă mai scoţi un zgomot, vă 

împuşc pe amândoi, hoaşcă ofilită! Mi-aţi 

mâncat tinereţea! 


Socră-sa tremura din toate 

încheieturile. 

– Te-ai drogat! 

– Nu! M-am deşteptat. Îmi recuperez 

viaţa. N-am timp de voi, iau lucrurile şi plec. 

– Eşti o destrăbălată, te-ai întins cu 

bagabonţii prin localuri, icni de pe podea 

soţul. 

– Vrei să spui... vagabonzii… 

hipopotam analfabet. Şi erau streapperi… 

tineri… frumoşi… capabili. 

Îşi îndesă în geantă, cardurile, banii 

ascunşi, pusi deoparte, câştigaţi prin munca 

ei. 

Afară, se auzea sirena poliţiei, vecinii 

sunaseră alertaţi de scandal. 

Se auzeau bătăi în uşă: 

– Poliţia! Deschide! 

Cu pistolul îndreptat spre soacră-sa, îi 

făcu semn să se conformeze. 

Femeia s-a repezit spre ieşire, ţipând: 

– Ajutor, ne omoară, are pistol, 

ajutooor… 

Oamenii legii au intrat în forţă, cu 

armele îndreptate spre ei. 

– La pământ, cu mâinile la ceafă! 


32

S-au conformat. Un agent a dat cu 

piciorul pistolului abandonat de femeia 

întinsă pe spate, neconform cu ordinele 

poliţistului. 

– Doamnă, faţa la podea! 

– Perversule… îndeplini ordinul. 

Nu băuse niciodată decât sucuri, apă 

şi ceai. Asta era moda la ei în familie. Doar 

bărbaţii erau adepţii lui Bachus! Femeile... 

la cratiţă. 

Celălalt poliţist recuperase arma, 

introducand un creion prin orificiul 

trăgaciului. Şi-a dat cascheta pe spate, 

uitându-se şocat la pistol. 

– Şefu’… e de jucărie! 

Veniseră două echipaje, alertaţi de 

apelul că are loc un scandal cu împuşcături. 

Exagerări. 

Cei patru oameni ai legii se uitau 

nedumeriţi unul la celălalt. 

– Se ţine cineva de cioace cu camera 

ascunsă? 

– Să trăiti, domnu’ general! Vă explic 

eu, pot să mă ridic? Nu mai sunt aşa 

tânără, încât, să rezist la poziţii acrobatice, 

sughiţă. 

– Ăsta e circ, vă bateţi joc de noi? 

Avem lucruri mai importante de făcut, se 

îmbăţoşă cel mai mare în grad. Sunt agent 

Plopu! 

– Nu s-ar zice! îl măsură femeia, 

clătinându-se, pe omul mic, slab, îmbrăcat 

în uniformă. 

– Ce se întâmplă, aici? 

– Păi, să vă explic: am fost la un 

spectacol de striptease şi la o băută cu 

fetele! Băieţii erau… îşi pupă degetele. Am 

venit acasă, noaptea spre dimineaţă, plină 

de fericire. Când s-a deschis uşa… ferma 

animalelor! a arătat acuzator spre soţul 

căzut în genunchi cu mâinile strânse pe şliţ 

şi soacra tolănită pe burtă. 

– Curvă ordinară! sudui soţul. 

Un tablou comic, dacă nu ar fi fost 

grotesc în prisma realităţii cotidiene. 

– Fac plângere pentru ultraj, calomnie 

şi violenţă în familie! Am zis! ridică filozofic, 

degetul arătător, femeia. 

O priveau interzişi. 

– Cum vă numiti? Buletinele, vă rog! 

– Filomena Grozăvescu, a-v-o-c-a-t! 

– Ne-am dat dracu’! ieşi pe hol, 

agentul rotofei, bombănind. Aveam o zi atât 

de liniştită. 

– Ai zis ceva, agent Grozavu? 

– Nu, şefu’! E cald ca într-un cuptor, 

şi-a şters sudoarea de pe frunte. 

– Avem bere rece în frigider, 

urangutanu’ are rezerve pentru meci, clipi 

complice din ochi femeia. 

Ceilalţi doi membrii ai echipajului au 

ieşit pe hol, abţinându-se, să nu râdă. 

Grozavu se uita cu jind la frigider. 

– Nemernica asta mi-a distrus băiatul, 

domnule miliţian! se văicărea soacra. 

– … poliţist! rectifică omul. 

– O păcătoasă! continuă netulburată. 

– La secţie... toţi! ordonă iritat, agent 

Plopu. 

– Noi nu suntem vinovaţi... ea este 

inculpata! arătă incriminator soacra. Mi-a 

lovit băiatu’! 

– Ce vorbeşti, scorpie penală? Da’ 

botu’ cine mi l-a rupt? 

– Hăndrălăii, cu care te-ai înhăitat! 

Filomena i-a aratat degetul mijlociu. 

– Gata... gata... în dubă! Acum! 

– Domnule... Plopu... îl măsură din 

cap până în picioare, „inculpata”, în total 

dezacord cu numele, considerând că naşii 

făcuseră mişto de viaţa lui. 

– Vă rog, ascult! 

Femeia se apropie de agent, soptind 

conspirativ: 

– Domnule general... p-ăştia doi să-i 

puneţi în aceeasi cuşcă, să-i tranchilizaţi! 

Muşcă! Ssst... e secret! 

Soacra a sărit, să o păruiască. 

Paradoxal, soţul se dorea un împăciuitor, 

mai mult de frica amenzii sau a legii. 

Depăşit de situaţie, poliţistul Plopu 

trânti cu şapca de pământ. 

– Pentru salariul care-l primesc… mă 

c... în ea de meserie! 

– Am zis! sublinie, pompos, madam 

Filomena Grozăvescu. 

33 


Portret de 

autor 

Stejărel 

Ionescu 

Biografie 

Stejărel Ionescu, s-a născut în Ardeal, 

în Lunca Mureşului, aproape de Simeria în 

05.11.1955. Copilăria şi-a petrecut-o în 

satul său natal de pe malul Mureşului şi la 

poalele Măgurii Uroiului. Clasele primare lea 

făcut în satul său Uroi iar cele gimnaziale 

şi primele clase în Simeria. La vârsta de 17 

ani s-a mutat cu întreaga familie la Deva, 

unde a terminat şi ultimile doua clase de 

liceu, la Colegiul Naţional Decebal. 

De scris s-a apucat destul de târziu, la 

aproape 22 ani pe când îşi satisfăcea 

stagiul militar. Aşa se face că prima poezie 

ce a scris-o întitulată „Dor de ţară”, i-a 

apărut la gazeta de perete a unităţii şi întruna 

din revistele de profil ale armatei. 

Din 1976 şi-a început şi „meseria” de 

ziarist, colaborând cu ziarul local al acelei 

vremi „Drumul Socialismului” şi cu 

săptămânalul „Lupta CFR”. A continuat cu 

scrisul şi a colaborat în acelaşi timp cu 

„Cenaclul Ritmuri” din Deva şi „Cenaclul 

Flacăra” din Hunedoara, unde a avut ocazia 

să cunoască personalităţi ale scrisului: 

Valeriu Bârgău, Ioan Adam, Mihai Sin, 

Valentin Taşcu, fraţii Ioan şi Eugen Evu, 

Neculai Chirică, şi mulţi alţii. În acelaşi timp 

a publicat poezii în publicaţii de profil şi 

ziare locale precum şi înregistrări la Radio- 

Timişoara. În 1990 a părăsit locul de 

muncă din cadrul CFR, deschizându-şi o 

SC devenid editor – difuzor şi publicist, 

editând până în 1997 revistele „Amica – 

magazin” şi „Atena - magazin”, precum şi 

un ziar de opinie şi cultură „Cetatea”. În 

1997 a încheiat-o cu privatizarea şi a 

colaborat pe rând ca şi corespondent cu 

publicaţiile: Transilvania Jurnal, Palia, 

Cronica Română, Curierul Naţional, 

România liberă, Focus Vest, AM Press şi 

One Tv. A continuat să scrie poezie. Prima 

carte ce a publicat-o editorial a fost doar în 

anul 2000, debutând cu tableta de versuri 

„Trandafirii de rouă”. În prezent se află la 

cea dea noua carte personală plus o 

antologie. Între 1990-1997 a fost editor, 

editând un ziar şi doua reviste trimestriale, 

timp în care a reuşit să le încerce într-ale 

scrisului şi proza şi cronicile literare, ceea 

ce face ca în unele cărţi să apară alături de 

poezie şi proză scurtă. 

Are în pregătire un alt volum de poezii 

în ediţie bilingvă româno-italiană, intitulat: 

„izvorul de lut” 

Cărți publicate: 

Trandafirii de rouă, Ed. Bibliofor, 2000; 

Tăcere şi singurătate, Ed. Bibliofor, 

2002; 

Somnul îngerului, Ed. Călăuza v.b., 

2008; 

Lacrima - un nume sfânt, Ed. Călăuza 

v.b., 2008; 

Arta de a fi (antologie), Ed. Anamarol, 

2009; 

Daţ’mi pace/Dor de ţară, Ed. CCD 

Deva, 2009; 

Cu Dumnezeu prin hergheliile de cai, 

Ed. Măiastra, 2010 

Iarăşi mi se pregăteşte ceva (ed. 

bilingvă), Ed. Măiastra, 2012; 

Dumnezeu ne poartă paşii prin 

hergheliile nopţii, Ed. Inspirescu, 2013; 

Drumul sihaştrilor, Ed. Inspirescu, 

2013. 



34

„poema noastră” 

poema vieţii 

Stejărel Ionescu 

mă hălădui prin faţa ei şi a lui 

pe undă de apă 

pe valul de foc, 

mă hălădui pe gheara de pui 

flămând şi însetat, 

mă hălădui pe rădăcini de vânt 

catarg împresurat, 

mă hălădui pe corp de fecioară 

predestinat, 

mă hălădui pe floare de cucută 

pe cap de cioară moartă 

pe stârv îngreţoşat în poartă, 

mă hălădui pe drumuri de spini 

pe rătăciri 

femeie murită în oglindiri, 

mă hălădui pe tine, pe mine 

pe corpul tău de smintire, 

te pătrund până în grund 

ca să mă pot hălădui 

prin găuri de prund, 

şi mă mai hălădui pe viaţă 

îmbrăcată într-un giulgi de aţă 

pe cărări de ceaţă, 

şi mă mai hălădui, hălăudindu-mă 

pe pietre îngropate în lut 

până încep ca să put, 

căci viaţa nu e un rit, e un rut cu aripi de 

înger. 

poema naşterii 

din copacul găunos ce îmbrăca ghena vieţii 

într-o noapte târzie, 

m-am legat de pustiu cu cordonul ombilical, 

când animalele pădurii veneau 

să îmi devore placenta 

fiecare îmbrăcându-mă pe rând 

cu haina naşterii mele, 

ursitoarele pădurii îmi preziceau viitorul, 

una zicea că voi fi ministru 

iar cealaltă că îi voi mătura pe miniştri, 

au prins o gâscă şi au ciupelit-o 

şi în timp ce ele preziceau 

tot felul de baliverne 

eu am găsit o peană de la gâsca ciupelită 

şi am scrijelit cu ea coaja copacilor 

având grijă să îmi port destinul în acea 

peană 

scriind de atunci catrene pe crucile 

mormintelor 

cu sângele celor crucificaţi pe scheletul 

penei de gâscă. 


poema concepţiei 

am visat un pustiu ce făcea lacrimi de 

lumină 

iar de pe cărarea ce încă nu o ştiam 

venea săgeata trăgând crucea după ea 

unite cu zala concepţiei, 

clocotea interiorul 

şi era dorinţă şi durere, 

mereu cineva cu o floare în mână 

îmi tulbura concepţia 

cu un milion de contracepţii, 

de data asta lacrima s-a scurs 

spre sumbrul şi înneguratul interior al 

concepţiei 

iar după ea mii sau chiar milioane de lacrimi 

curgeau pe coridorul strâmb şi neregulat al 

35 


concepţiei mele 

apoi cu o sforţare a unui apus însângerat 

am apărut eu, o pleaşcă, 

care creştea peste funeraliile unui alt 

embrion demult apus 

şi clocotea în mine vulcanul sfânt 

al unei iubiri demult dispărute, 

eu, noua concepţie a unei vieţi interioare 

luminată de nesomnul îngerilor 

şi udată cu lacrimile de lumină 

ce se adăugau necontenit concepţiei mele. 

poema îngerului 

am strigat îngerul, dar aripile lui au fost 

rupte de vânt 

şi îngerul nu a mai venit, 

îngerul a obosit şi a şovăit să mai vină, 

am strigat îngerul 

şi vântul rupea bucăţi din mine 

mă sfâşia în rafale, iar orbitele mele erau 

hăurile 

de întuneric prin care flutura răbufnirile 

stâncilor neantului, 

fără anotimpuri şi cu iertările de rigoare 

i-am desfrunzit aripile în zbor 

şi atunci îngerul cu aripile ninse s-a pierdut 

în pustie, 

am strigat îngerul, degeaba l-am strigat 

ceasornicul vechi şi stricat 

s-a golit de ore, 

s-a adăpat o clipă la Izvorul Patimilor 

şi a luat masa pe Dealul Măslinilor, 

apoi cu fulgerări a tăiat valurile 

punând frâu norilor cu care s-a ridicat în 

furtună, 

am strigat îngerul, dar aripile lui purtate de 

vânt căzuseră la pământ 

peste sufletele noastre acoperindu-ne cu 

lumină, prin iluzia acrobatului. 

ce trimite notele orchestei, de jur împrejur 

nimeni 

doar un câine vagabond se lăfăia la umbra 

unui pom, 

deodată se uită în jur şi dându-şi seama că 

nu este băgat în seamă 

se ridică nervos de pe bancă şi se 

îndreaptă spre câine 

se aşează alăturea de el continuându-şi 

dirijatul prelegerii, 

câinele schelăind se ridică şi o ia la fugă 

spre pădure, 

atunci dirijorul adunându-şi sculele dă să 

plece 

dar îşi aduce aminte că şi-a uitat 

diapazonul se întoarce la bancă 

şi bucuros că şi l-a aflat îi mulţumeşte 

auditoriului 

şi pleacă singur în treburile lui,luându-şi 

rămas bun 

le face cu mâna până nu îi mai zăreşte, 

îi vedeam umbra printre copaci, cum se 

depărta, 

purta mereu aceiaşi cămaşă cărămizie în 

dungi 

şi în drumul lui vorbea cu păsările 

şi animalele pădurii, 

la un moment dat şi-a adus aminte 

că a uitat să le spună despre spectacolul de 

a doua zi 

celor de pe bancă şi ar fi dorit să se 

întoarcă 

dar s-a lăsat înduplecat de gândurile lui 

să înopteze la rădăcina primului copac ieşit 

în cale, 

şi pentru ziua următoare îşi scurtează 

drumul 

şi are timp să îşi scrie următoarea piesă. 

poema dirijorului 

cu toate că era singur pe bancă 

se întorcea în stânga şi în dreapta 

şi cu o atenţie ieşită din comun 

ca să-l priceapă cei din imaginaţia lui, 

explica şi gesticula, dădea continuu din 

mâini, 

îşi gesticula explicaţia aidoma unui dirijor 



36

poema actorului şi 

saltimbacului 

ne plimbăm viaţa noastră 

prin multiplele scene de teatru 

unele, chiar jucate de mai multe ori, 

suntem actori şi saltimbaci 

interpretând roluri, roluri bune sau proaste 

şi demni de vama ce o plătim vieţii 

primim aplauzele şi bisurile, 

dar uneori primim şi huiduieli, 

este necesar să avem de jur împrejurul 

nostru, publicul 

pentru a ne aprecia succesele sau 

eşecurile, 

este necesar să fim şi actori şi saltimbaci în 

acelaşi timp, 

este necesar să deşirăm luna şi soarele 

şi din razele lor să împletim cununa vieţii, 

este necesar ca în drumul spre casă 

să trecem râul şi munţii şi să escaladăm 

crestele îmbrăcate în ceaţă, 

să deschidem gurile izvoarelor şi să 

dezrobim focurile întinderilor albastre 

ca să putem primi aplauzele atât de 

necesare existenţei, 

vorbele noastre cu sens sau fără 

vor pierde din greutate pe talerul vieţii, 

deasupra noastră stă o pasăre, 

iar deasupra păsării stă un nor purtat de 

vânt, 

când norul se va risipi scena va fi goală 

iar actorul şi saltimbacul vor fi demult 

plecaţi 

fiindcă ei şi-au terminat rolurile, 

nu vor mai fi aplauze, nu vor mai fi bisuri 

iar în arenă va intra măscăriciul. 

poema măscăriciului 

mergea prin lume crăcănat 

cu faţa în mii de culori 

de spate gâb şi aplecat 

şi-n păr pictat al zilei sori, 

şi se prostea până târziu în noapte 

chiar şi la umbra vreunui felinar 

şi apoi, el cu necazurile toate 

pleca spre casă ca un biet hoinar, 

biet măscărici, ţi-e lumea tristă 

tu, vrei să o înveseleşti puţin 

şi-ţi porţi tot mărunţişul în batistă 

pe care îl dai apoi pe un pahar de vin. 

poema morţii 

ne aşteaptă iar pământul 

şi muşcăm încet din el 

şi-n treacăt ne bate vântul, 

vântul ăsta-i un mişel, 

ne-a furat anii pe rând 

ne-a făcut de râs în lume 

apoi prin noi şuierând 

ne-a trimis spre îngropăciune, 

viaţa asta ce e oare 

numai un pustiu de vânt 

trecătoare, amăgitoare 

un pământ din alt pământ, 

numai un cuvânt pe o cruce 

şi blestemul unei vieţi 

ce încet o să usuce 

anii dulcei bătrâneţi, 

nu e moartea ca pământul 

uneori e un fulg de nea 

şi murim cu jurământul 

să ne naştem într-o stea. 

un măscărici aproape incomplect 

stătea în fiecare zi pe o bancă 

din parcul mai puţin select 

şi începea întâi să plângă, 

apoi râdea de toţi în gura mare 

şi se prostea în fel şi chip 

şi se strâmba la fiecare 

cei ce îi aruncau câte un şiling, 

37 


ARTE 

„Sunt un iscoditor de imagini, de idei, 

de imposibilităţi posibile în a da utilitate 

aparatului de fotografiat. Mereu într-o 

nelinişte continuă, de a surprinde 

imaginea nouă, care, dacă ar putea să se 

contopească cu propriul gând ar atinge 

marginile fără de sfârşit ale inspiraţiei în 

această artă.” (Marius Petrescu) 

„Arta băţului de 

chibrit” – interviu cu 

artistul-fotograf, 

Marius Petrescu 

Domnule Marius Petrescu, vă cunosc 

de câţiva ani de la şedinţele cenaclului 

literar „Editor”, ca pe o prezenţă discretă, 

însoţit tot timpul de aparatul de fotografiat, 

surprinzând imagini din activităţile 

membrilor cenaclului. Apoi v-am întâlnit la 

toate acţiunile desfăşurate la nivelul 

oraşului Dorohoi, mereu tăcut, gânditor, cu 

privirea caldă, dar „iscoditoare”, căutând 

ipostazele cele mai potrivite în care se 

găseau cei vizaţi pentru a-i imortaliza într-o 

fotografie. 

1. Ana Maria Gîbu: Pentru cine nu 

vă cunoaşte, cine este Marius Petrescu? 

Marius Petrescu: Este o întrebare de 

început. Plăcută. Complicată. Sunt un 

iscoditor de imagini, de idei, de imposibilităţi 

posibile în a da utilitate aparatului de 

fotografiat. Mereu 

într-o nelinişte 

continuă, de a 

surprinde imaginea 

nouă, care, dacă ar 

putea să se 

contopească cu propriul gând ar atinge 

marginile fără de sfârşit ale inspiraţiei în 

această artă. Sunt născut la Dorohoi, 

într-un loc la întretăiere de drumuri, cum 

spunea istoricul, şi, probabil, acest fapt a 

inspirat de-a lungul timpului pe mulţi 

creatori şi a întreţinut inspiraţia. Spuneam 

despre „imposibilităţi posibile”, pentru că, 

acesta este şi destinul fiecărui om de a 

valorifica creativitatea, pe care o văd ca un 

dar de la Dumnezeu. 

2. A.M.G.: De curând am aflat 

despre altă pasiune a dumneavoastră, 

soră geamănă cu prima: construcţii din 

beţe de chibrituri. De unde această 

pasiune şi de ce beţe de chibrituri? 

M.P.: Aminteam, la începutul discuţiei 

noastre despre orientarea mea spre inedit. 

Acesta este şi motivul pentru care am făcut 

o reală pasiune, privind ansambluri de 

construcţii, utilizând beţe de chibrit. Toate 

sunt unice la nivel naţional, este o opţiune 

artistică, care se deosebeşte de o cale de 

mijloc, conservatoare, deoarece se 

orientează spre stilizare. Popasul meu la 

această „joacă” cu beţele de chibrit, îşi are 

obârşia în anul 2010, ideea venind în urma 

dorinţei de a transmite prin simboluri, unele 

purtătoare şi de umor, de ironie, mesaje cu 

multe înţelesuri, la sfera socialului şi a 

individului. La început am crezut că este 

ceva „naturalist”, nu mi-am propus o 

schimbare de accent în arta fotografică, ci 

doar am intenţionat să surprind, altfel, 

relaţia dintre abstract şi meditativ. Apoi, 

totul s-a transformat pe neaşteptate într-un 

stil personal... 

3. A.M.G.: Cum vă alegeţi tematica? 

Şi care este sursa dumneavoastră de 

inspiraţie? 

M.P.: Aminteam că, socialul, 


38

personajul care este alături de noi, 

întâmplarea aparent banală, reunite sub 

cuvântul „cotidian”, sunt tot atâtea sugestii 

ispititoare, care pot conduce la un filtru 

compoziţional, în această abordare 

modernistă, care, iată, în această situaţie 

şi-a căpătat concretizare. 

băţ de chibrit, am urcat apoi spre echilibrul 

unei compoziţii stilizate, i-am alăturat 

personaje şi teme, dinamism şi forme... 

4. A.M.G.: De unde aţi pornit şi 

unde dorit să ajungeţi cu această nouă 

pasiune, artă din beţe de chibrituri? 

M.P.: Desigur, compoziţiile mele, au 

cunoscut o progresie, oamenii din beţe de 

chibrit au devenit treptat mai profunzi, cu o 

distribuţie diversă, prin organizarea 

suprafeţelor miniaturale, prin multiplicarea 

simultană a perspectivelor, prin elementele 

de peisaj dispuse în partiţii diferite, 

armonizate, în multe situaţii, după capriciile 

unei ordini ascunse. Am pornit de la “unicul 

şi firavul” băţ de chibrit, am urcat apoi spre 

echilibrul unei compoziţii stilizate, i-am 

alăturat personaje şi teme, dinamism şi 

forme... ajungând în acest moment, cu una 

din imagini selectată pentru Egipt 

Internaţional Photo Contest 2012, un album 

fotografic, care reuneşte cele mai 

performante cinci sute de fotografii, ale 

artiştilor din acest domeniu, din întreaga 

lume. Este o uriaşă performanţă a „băţului 

de chibrit”, de la început... 

5. A.M.G.: Am o curiozitate şi poate 

şi ceilalţi cititori ar dori să afle: sunteţi 

liber profesionist sau activaţi în cadrul 

unui club, cerc sau asociaţie 

profesională? Dacă da, unde anume? 

M.P.: Activez ca membru al Clubului 

Fotografilor Focus din Botoşani implicândumă 

în iniţiativele acestuia şi fac parte din 

Asociaţia Artiştilor Fotografi din România. În 

„CV-ul” meu se regăseşte din plin şi 

caracterul de liber profesionist, deoarece 

artistul trebuie să fie o persoană liberă, dar 

în acelaşi timp, să relaţioneze în cadrul unui 

nucleu al unei asociaţii, care să îi 

favorizeze schimbul de idei, activităţi 

comune, întruniri, realizări de expoziţii 

comune. Am pornit de la “unicul şi firavul” 

fotografie Marius Petrescu 

6. A.M.G.: În 2012, aţi iniţiat o 

colaborare cu Seminarul Teologic „Sf. 

Ioan Iacob” din Dorohoi, iniţiativă care s- 

a concretizat într-o expoziţie de 

fotografie artistică de grup, sub 

genericul „Dorohoi: Cult şi Cultură”. Vă 

rog să detaliaţi despre acest eveniment. 

M.P.: Această expoziţie s-a dorit a fi 

„citită” asemeni unei cărţi ilustrate. 

Succesiunea fotografiilor expuse, a descris 

parcursul unei gândiri preocupate de 

propria edificare, în cadrul creaţiei divine, 

oscilând între „mirările” cu iz existenţial şi 

„uimirile” estetice de zi cu zi, la întâlnirea cu 

sacrul. Câteva detalii sunt elementele 

caracteristice ale acestei expoziţii: fotografii 

implicaţi în acest proiect au dorit să 

surprindă realitatea înconjurătoare în 

canonul frumosului şi al inspiraţiei lui 

Dumnezeu, al farmecului ascuns care nu 

este întotdeauna evident. Au avut privilegiul 

de a-şi folosi sensibilitatea, de a vedea “mai 

mult decât alţii”, căutând, atât cât le-a stat 

în puteri, să surprindă secvenţe memorabile 

şi încântătoare. Mare parte din ei, au intuit 

„esenţa”, au organizat diferite spaţii 

fotografice, spiritualizând imaginea 

“materializând” timpul, repertorizând 

diversitatea sistematizând-o, dându-i 

coerenţa unui ansamblu fotografic care s-a 

dorit a fi o punte spre contopirea dintre iris 

şi creaţia divină. 

39 


7. A.M.G.: 21 aprilie 2012. Un an de 

atunci. Ce vă spune această dată? 

M.P.: Acest moment, este un reper în 

cariera mea fotografică, deoarece de el se 

leagă vernisajul Expoziţiei „Oglinzi Post- 

Modernisme” găzduită de Teatrul “Mihai 

Eminescu” Botoşani. Fiind găzduită de o 

instituţie de cultură reprezentativă pentru 

judeţ, la o dată festivă pentru municipiul 

Botoşani, această expoziţie are şi o valoare 

sentimentală. Fotografiile se regăsesc şi în 

prezent, pe holul Teatrului „Mihai 

Eminescu”, ceea ce, mă duce la gândul că, 

întru-un an de zile, au fost supuse ochiului 

critic al numeroşilor vizitatori. 

comentariu la un articol apărut în presa 

locală: „Voi urmări ce ne mai propune 

acest imaginativ talent...”. 

Ce v-aţi mai propus pentru perioada 

următoare? 

M.P.: Orice proces de creaţie, are şi o 

etapă a acumulărilor, a „gestaţiei”, în care 

se stabilesc multiple conexiuni ale 

gândurilor, căutând noi subiecte dar mai 

ales valorificarea lor. Într-un astfel de 

moment mă situez acum, aşteptând o 

provocare a ideii. 

8. A.M.G.: Această expoziţie a avut 

un precedent, în decembrie 2011, în 

incinta Casei Municipale de Cultură, 

Dorohoi, ocazie în care aţi reunit 40 

dintre creaţiile dumneavoastră. Ce îmi 

puteţi spune despre această expoziţie? 

Se numea „Fotogramele ochiului 

interior”... 

M.P.: Purta acest nume, deşi mi-am 

asumat o privire contemplativă, „din 

exterior”, lucrările expuse fiind interogative, 

exploatând sugestiile figuraţiei abstracte, 

provocând „ochii minţii”, dar, în acelaşi timp 

atrăgând privitorul la sesizarea 

ansamblului, a mişcării beţelor de chibrit. 


10. A.M.G.: Ca în orice domeniu, dar 

mai ales în artă, este nevoie de 

promovare pentru ca munca artistului să 

fie cunoscută de publicul iubitor de 

cultură şi nu numai. Pe lângă expoziţii, 

ce altă formă de promovare aţi folosit? 

Dacă aţi fost sprijinit în toată această 

osteneală de artist? 


M.P.: Alături de expoziţii, şedinţele 

Clubului Fotografilor din Botoşani, au avut 

în centrul dezbaterilor lucrările mele. 

Remarc aici şi excelenta mediatizare pe 

care mi-a făcut-o presa locală şi judeţeană, 

fie scrisă sau online. De asemenea, de o 

reală utilitate s-au dovedit a fi colaborările 

cu alţi artişti fotografi din ţară care şi-au 

exprimat admiraţia sau sugestiile faţă de 

acest gen de lucrări. 

9. A.M.G. Unul dintre admiratorii 

dumneavoastră, spunea într-un 

11. A.M.G.: Ce le transmiteţi 

cititorilor acestei reviste, ţinând seama 


40

că sunt majoritatea elevi şi studenţi? 

M.P.: Îndemn cititorii acestor publicaţii 

să realizeze faptul că suntem materie vie, 

gând şi faptă mişcătoare, cugetări 

tumultoase, dăruiţi cu puterea de a privi şi 

de a trece prin vămile de gând, de 

conştiinţă, de simţire, toate cu o condiţie: să 

căutăm imaginea! Nu trebuie să trecem 

prin lume, printre oameni, fără să luăm 

ceva de la fiecare şi fără ca fiecăruia să nui 

dăm ceva de la noi. Chiar şi un strop din 

propria viaţă. Iar aceasta tot imagine poate 

fi. Astfel, vom demonstra calităţi umane, pe 

care le vom include în rândul virtuţilor, ce 

pot fi folosite în orice artă. De aici va 

începe, pentru orice tânăr, „UMANUL”... 

12. A.M.G.: Mulţumesc domnule 

Marius Petrescu pentru amabilitatea de 

a-mi răspunde la aceste câteva întrebări, 

răspunsuri prin care vă faceţi cunoscute 

în rândul tinerilor pasiunile 

dumneavoastră. Eu sunt convinsă că 

faceţi parte din categoria persoanelor 

„care tind să lase o urmă pe acest 

pământ”. 

Ana Maria Gîbu 

Asociaţia culturală „Vis de Artist” 

Coordonator, profesor Cătălina Constantin 

Foto Marius Petrescu 

Gheorghe Zamfir o 

legendă în viață 


Regele Naiului 

românesc, 

Gheorghe Zamfir s-a 

născut pe 6 aprilie 

1941, pe meleaguri 

argeșene, în 

localitatea Găești din 

județul Dâmbovița. Încă din copilărie și-a 

manifestat iubirea pentru cântec, așa încât, 

tatăl său mișcat de dorinţa arzătoare a 

copilului de a cânta la acordeon, alături de 

taraful de țigani, l-a înscris la Școala de 

Muzică nr. 1 din București. Chiar dacă a 

fost orientat spre studierea acordeonului, 

Gheorghe Zamfir s-a îndrăgostit de 

sunetele naiului. 

La vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie 

la Liceul de Muzică Dinu Lipatti, unde este 

acceptat la clasa de nai. După bacalaureat, 

se înscrie la Conservatorul de Muzică 

Ciprian Porumbescu din București, pe care 

îl absolvă cu o dublă specializare, în 

Pedagogie, și în Dirijorat pentru cor şi 

orchestră. În 2005 își dă Doctoratul, 

obținând calificativul Summa Cum Laude, 

pentru teza intitulată: „Naiul - geneză, 

evoluție și semnificație”, coordonată de 

profesorul universitar Gheorghe Oprea. 

În 1982 însă, când, în plin comunism, 

a dedicat, cu mare curaj, un concert lui 

Dumnezeu, a căzut în dizgraţia cuplului 

Ceauşescu şi a fost nevoit să plece în exil. 

Dar cariera artistului a continuat şi peste 

graniţă. 

Câştigătorul a 120 de discuri de aur şi 

platină, are peste 190 de discuri înregistrate 

şi are peste 120 de milioane de albume 

vândute, are un fiu Emmanuel Teodor, 

născut în 1986, în Canada, din relaţia cu 

Susan Nichols. Este singurul artist 

european care a câştigat două Discuri de 

Aur în SUA şi singurul artist român care a 

câştigat un Disc de Aur în Ungaria. 

41 


Artistul a colaborat la coloane sonore 

ale mai multor filme, cum ar fi celebrul „A 

fost odată în America”, al regizorului Sergio 

Leone. 

Talentul și geniul lui Gheorghe Zamfir 

a constat nu doar în interpretarea 

dumnezeiască, ci şi în faptul că, pentru a 

obţine sunetele dorite, a modificat 

construcţia naiului. Muzica Regelui Naiului 

românesc reliefează frumosul din om, cu 

toate stările sufletului, sub toate formele și 

emoțiile, cu o sensibilitate și gingășie 

aparte, făcând naiul să plângă, să râdă, să 

iubească, să spere și să trăiască alături de 

toată ființa maestrului. 

Amintiri despre 

marele actor Amza 

Pellea 


Amza Pellea (7 aprilie 1931 - 12 

decembrie 1983) a fost unul dintre cei mai 

importanţi actori români, cu o carieră 

extraordinară atât în teatru, cât şi în film. 

„Mă fraţâlor! Să vă spui ce mi se 

întâmplă (…)”. Aşa începea „Nea Mărin” 

serile de Revelion. Când apărea el la 

televizor, oltenii erau ochi şi urechi. 

S-a născut la Băileşti, într-o familie cu 

cinci copii, şi a absolvit Colegiul Naţional 

Carol I din Craiova. A debutat în teatru în 

1956, pe scena Teatrului Naţional din 

Craiova, iar în film în 1961 în Setea. A mai 

jucat la Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul 

de Comedie şi Teatrul Naţional din 

Bucureşti, unde s-a impus ca unul dintre 

actorii cei mai reprezentativi ai scenei 

româneşti. De asemenea, a fost profesor la 

Institutul de Artă Teatrală şi 

Cinematografică (IATC). Amza Pellea a 

interpretat atât personaje istorice (rolurile 

din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, 

Columna, Mihai Viteazul), cât şi personaje 

contemporane sau din repertoriul clasic 

universal (Esteban din Fântâna turmelor de 

Calderon, Horaţiu din Hamlet, Platonov din 

Un Hamlet de provincie de Cehov). A fost 

interpretul lui Nea Mărin, binecunoscutul 

personaj popular care i-a pus atât de bine 

în valoare talentul pentru comedie. 

„Era ca pâinea caldă. Am fost 

impresionat de personalitatea lui, dar şi de 

dimensiunea lui umană. A fost un om 

extraordinar, de care îmi aduc aminte cu 

nostalgie, cu căldură. Aveam 17 ani, când 

l-am zărit în loja actorilor la Teatrul Liric, 

alături de Sanda Toma, Silvia Popovici. 

Purta un pulovăr alb“, povesteşte Emil 

Boroghină. 

În 1977 Amza Pellea a câştigat 

premiul de interpretare masculină - „Cel mai 

bun actor” la „Festivalul Internaţional de 

Film de la Moscova”, 

pentru rolul său 

excepţional din filmul 

Osânda (care 

urmează să fie 

proiectat în cadrul 

Cinematecii). 

Pentru actorul 

Ion Colan, Amza 

Pellea este „un mare spirit al neamului 

românesc“. „Când te aflai lângă el, te 

întâlneai cu o aureolă de sfânt şi îţi doreai 

să fii luminat de spiritul lui. A iubit omul în 

general. Nu avea răutăţi. Pentru mine este 

viu, iar astăzi îi spun «Sărut-mâna!»“, 

afirmă Ion Colan. Nu poate uita cafeaua 

servită împreună cu Amza Pellea după 

revenirea de la filmările de pe Cheile 

Râşnoavelor. „Mi-a zis: «Bă, simt că voi 

cădea în brazdă. Mă simt sleit de puteri». A 

murit de osteneală. S-a întâmplat să plece 

mult prea repede dintre noi din cauza unui 

efort extraordinar. Făcea film, televiziune, 

teatru, era profesor“, mai spune actorul Ion 

Colan. 

A decedat în conditii nici astăzi pe 

deplin cunoscute, la vârsta de 52 de ani. 

Unele surse afirmă că marele actor ar fi 

decedat din cauza cancerului pulmonar 

provocat de fumat, iar altele susţin că ar fi 

fost ucis de Securitate, deoarece, în 

scheciurile sale, ironiza regimul comunist. 

Este înmormântat la cimitirul Bellu. 


42

Sculptorul George 

Bilan 

Activitate Artistică 

Născut în București la data de 12 

aprilie 1971, din familie de artiști de trei 

generații, începand cu bunicul său prof. 

sculptor Gheorghe Bilan. Primul contact cu 

sculptura l-a avut în atelierul tatălui său, 

sculptorul Aurel Bilan, la vârsta de 8 ani. La 

10 ani începe pregătirea la „Școala 

Populară de Artă” sub îndrumarea 

profesorilor Cătana Teodor și Hanţa Ghiţă. 

Absolvent al Liceului de Artă „N. Tonitza” 

din București în anul 1989, urmează clasa 

Prof. Sculptor Nicolin Constantin. 

Participant la numeroase expoziții 

personale și de grup. 

Lucrări în colecții particulare din țară și 

străinătate: SUA, Germania, Austria, 

Elveţia, Israel şi România. 

Participant la numeroase expoziții din 

țară și străinătate, individuale sau colective 

dedicate sculpturii: 

1985 – 2011 Participant la numeroase 

tabere de creație din țară. 

1996 - Expoziţia Tinerilor artiști 

bucureșteni 

recente: 

2010 - Expoziţie personală - Galeria 

Basil „Metaloplastie” 

2011 - Atitudini Contemporane (10 

orașe din România) 

2011 - Expoziţie personalaă- Galeria 

Basil „Poezie şi Volum” 

2011 - Galeria Elite Prof Art „Culorile 

Toamnei” 

2011 - Galeria Elite Prof Art 

„Bucureștii Vechi şi Noi” a concursului 

„Cherchez la femme” organizat de DANA 

ART GALLERY 

Apariții pe mai multe site-uri a 

lucrărilor: 

Egipt 

Această mică piatră de râu redă destul de 

explicit munca grea făcută de muncitorii egipteni în 

folosul faraonilor. Degetul arătător cu 4 falange care 

apasă asupra persoanei arată acest fapt iar pe 

cealaltă parte, chip de faraon. Jumătate din chipul 

faraonului compusă din personaje arată strânsa 

legătura dintre aceștia. 

Femeie pe pat 

Dinastia Xl - Sarcofagul Prințesei Kawit 

43 




Ghiță Georgian 

Studii: Facultatea de Ştiinţe 

Economice, Universitatea Petrol - Gaze 

Ploieşti, 2011; 

Frecventez Cenaclul „Orfeu” din 

cadrul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, 

Ploieşti; 

Hobby-uri: lectura, sportul, călătoriile, 

muzica; 

Debut în volum: „Picături lirice”, ed. 

Universitară, Bucureşti 2011; 

Apariţii: Revista „Cuib Literar” - 

Hunedoara 2011; 

Ziarul „Impact” - Târgovişte 2013; 

Revista „Spirala Cunoaşterii” - Ploieşti 

2013; 

Revista Şcolii „Nicolae Iorga”, „Cuvinte 

potrivite” - Ploieşti 2013; 

Revista „Fereastra” - Mizil 2013; 

Revista „Onyx” - Dublin 2013; 

Ziarul „Helis” - Slobozia, 2013; 

Revista „Nomen Artis” - Bucureşti, 2013; 

Antologii: Festivalul Internaţional de 

Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta” - 

Mizil, 2012; 

Distincţii/Premii: Diplomă de Merit 

pentru activitatea literară depusă în cadrul 

cenaclului „Orfeu” al Bibliotecii Judeţene 

„Nicolae Iorga” - Ploieşti 2012 

Colaborări: cu George Stanca la 

poezia „Zăpadă” 

Semn 

Pe drumul măturat cu plete de vânt 

fulgi de ţărână se înalţă ca o pânză pe 

catargul cerului 

ochii închişi în zig-zag dansează chiar dacă 

mâinile mele 

nu cunosc semnul 

aştept ca ziua să cadă 

şi lustruiesc pantofii pentru ce va fi. 

Când stă Hristos 

candela şlefuită înfige raze în trupu-mi 

o veşnicie goală fără toarte 

creşte din ţărână lipindu-se de ţărână 

din unda neantului se naşte ultimul reflux 

heruvimi coboară ca să-şi orneze fruntea 

cu flori de busuioc ca ultimele cuvinte ale 

unui muribund 

şi locurile, ochi mari rămas-au în... 

Şotron 

Seara îmi şterg tălpile de resturile bitumului 

şi plec printre dungile neînţelese ale 

scrisului 

fără parfum, fără zâmbet 

ca braţele mele, ca ochii tăi închişi, 

pe numerele încarcerate arunc pietre 

paşii îmi cunosc labirintul 

trupul îmi leagă cerul 

luna pierde bucăţi de piele 

tot mai trasă tot mai rece 

este un nou alb-negru 

în acest decor pământesc 

cel vechi, cu un deget tăiat 

se prăbuşeşte ca un bolovan 

pe lacunele sale 

privirea cu miros de cretă 

dansează precum un clovn bolnav 

dată lungă şi linişte de bitum 

rebelă ca seara 


44


Portret de autor - 

Valentin Tufan 

Diplomă de participare, secţiunea 

epigramă şi poezie, în cadrul concursului 

de Poezie şi Epigrame „Romeo şi Julieta la 

Mizil” Ediţia a VI-a. 

Roşu orizontal 

Studii: Facultatea de Litere şi Stiinţe, 

Specializarea Administraţie Publică 

(Licenţiat); Curs Master finalizat, 

Specializarea Administraţie Publică şi 

Integrare Europeană, din cadrul 

Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti, 

2010; 2012 

Frecventez Cenaclul „Orfeu” din cadrul 

Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Ploieşti 

Hobby-uri: lectura, călătoriile, fotografia 

Debut literar: Revista „Spirala 

cunoaşterii” – Anul II, Nr. 2, februarie 2013, 

Ploieşti 

Apariții: 

Revista „Oglinda literară”– Anul XII, Nr. 

136, aprilie 2013, Focşani 

Revista „Onyx” – Anul II, Nr. 4, aprilie 

2013, Dublin (Irlanda) 

Revista „Helis” – Anul XI, Nr. 4 (120), 

aprilie 2013, Slobozia 

Revista „Nomen Artis” – Anul II, Nr.5/21, 

mai 2013, Bucureşti 

Apariţii online: 

Revista „Singur” cu un grupaj de cinci 

poeme 

Blog oficial Marin Ifrim cu un grupaj de 

cinci poeme 

Blog oficial Marin Ifrim cu un grupaj de 

zece poeme 

Site-ul ziarului „Impact” Dâmboviţa 

Premii: 

Premiul II în cadrul unui concurs de 

eseuri 2005 

Diplomă de merit pentru activitatea din 

cadrul Cenaclului „Orfeu” 

Controversat amurg 

inert, palid, diluat – 

un felinar cu opaiţ 

ce-mi aprinde chipul. 

Cade peste 

scările osoase 

şi dârele de roşu cătrănitîn 

noapte – 

râuri negre. 

Miroase-a foc 

în amurg martir, 

e roşu, roşu, roşu 

în cruce şi-n zig-zag – 

artă infantilă. 

Trec stele orizontal 

fond de sirene – 

un roşu orizontal 

Viaţa se plimbă în serile ploioase 

în palton, cu umbrela strânsă, 

Delon are chipul scindat 

şi ochii reflectoare din cer. 

Se-aşază nevăzut 

printre dârele de sânge 

ale neprevăzutului, 

le priveşte şi râde cu dinţii falşi. 

Aprinde lampioane spre cer, 

şi păsări de noapte din lumânare, 

cad în lumină. 

Particule se scurg în răsuflări, 

acolo în cutia toracică 

a uitării, 

se scurg culori din tablou, 

un monocrom – 

o limbă de clopot, 

pâlpâie-n unde 

spre căldura lampionului – 

închinăciune spre 

Delon 

45 


Nicolae Velea 


Nicolae Velea (13 

aprilie 1936, Cepari, 

judeţul Argeş - 31 

ianuarie 1987, Bucureşti) 

este un prozator, 

povestitor şi traducător. 

Fiul Dumitrei Velea 

(născută Popescu) şi al 

lui Gheorghe Velea. 

Lucrează ca redactor la „Gazeta literară” 

(1958-1964), la Studioul Cinematografic 

Bucureşti, Secţia Scenarii (1964-1966) şi în 

redacţia „Luceafărului” (1966-1987). 

Debutează în 1957 cu un reportaj în „Viaţa 

studenţească”, iar prima scriere în proză, 

schiţa Poarta, îi apare în 1958 în „Gazeta 

literară”; volumul omonim, ce reuneşte 

schiţele şi nuvelele semnate în răstimp în 

reviste literare, se tipăreşte în 1960, în 

colecţia „Luceafărul”. Publică în 15 ani nouă 

cărţi (câteva pentru copii), fără să ajungă a 

fi considerat un scriitor prolific; acestea nu 

sunt masive, multe povestiri trecând dintrun 

volum în altul. 

Autorul îşi cultivă neasemănarea cu 

mândrie. De pe această poziţie a sfidat 

politica de înfrumuseţare forţată la care îi 

supunea partidul comunist pe oameni. 

Acest fapt se datorează faptului că autorul 

se considera un bărbat urât. „L-am surprins 

nu o dată trăgând cu ochiul în vreo oglindă 

şi murmurând: - Urât sunt, domnule!” Dar 

urâţenia lui avea farmec. „Va fi fost poate 

cum spunea - adaugă memorialistul -, făcut 

într-adevăr din atâtea disproporţii şi 

asimetrii, cu imensul cap montat pe un 

trunchi nu prea masiv, deşi părea 

mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea 

neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, 

prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, 

fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit 

de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, 

în mişcări, primejduind mereu obiectele 

casabile din încăperile în care se afla şi 

luând din belşug pe haine varul de pe 

ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu 

altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată 

lumea.” Gabriel Dimisianu. 

Considerat, la început, cel mai 

înzestrat prozator din generația sa, se 

aștepta foarte mult, dar acesta a scris puțin. 

Apariția volumului de debut „Poarta” (1960), 

urmat de „Opt povestiri” (1963), constituie 

momentul de vârf al unei notorietăți literare. 

Publicare povestirii, “În treacăt”, în revista 

„Luceafărul” (1962) a declanșat „prima 

mare bătălie” din literatura vremii, începând 

cu „Paznic la armonii” (1965) și „Zbor jos” 

(1968), VELEA iese din prim-planul 

dezbaterii critice. Părea deja un prozator 

fixat. Nu e mai puțin adevărat că prozele 

sale, cu totul insolite față de vechile 

canoane, refuza cu încăpățânare convenția 

literară și socială devenită dogmă. 

Fragment de început de idilă: „A doua 

zi o căută, o găsi. Adina nu se mai sui în 

maşină şi ei merseră pe jos. În dreptul unui 

loc pustiu, el o prinse în braţe şi o sărută. 

Ea se zbătu până când Duminică îi apăsă 

buzele. Aici braţele ei mai zvâcniră de două 

ori, împotrivindu-se, apoi se muiară, obosiră 

şi încuviinţară, şi ea închise ochii. Pe urmă 

Adina îl apucă de urechi, îi depărtă faţa, şi 

i-o privi atentă, de parcă ar fi vrut să-şi 

amintească ceva. Îl îndepărtă supărată cu 

palmele, se întoarse şi porni spre casă.” 

„Nicolae Velea este un ironist cu o 

remarcabilă capacitate de invenție verbală, 

unul dintre cei mai fini pe care i-a produs 

proza românească după 1960. Punctul lui 

de plecare este, prin plăcerea spectacolului 

verbal, Marin Preda din O adunare liniștită, 

dar și Creangă prin șiretenia limbajului și 

gustul pentru personajele dugoase, sucite, 

în genul lui Dănilă Prepeleac. Un spirit 

folclorizant și un Creangă al Argeșului N. 

Velea nu aspira totuși să fie. Țăranii lui 

suferă de un complex al rafinamentului și 

trec, ca aristocrații din proza lui Proust, prin 

stări abstracte de neliniște. Un țăran își 

privește dimineața degetele de la picioare și 

simte o bucurie eliberatoare, un altul aude 

sunetele vechii lui proprietăți și cade la 

gânduri rele. O învățătoare în preajma 

pensionarii se simte cotropită de o bucurie 

a faptelor mărunte și, prevăzătoare, își 

chibzuiește și fragmentează sentimentele. 


46

Țăranul care își privește cu milă bucuroasă 

degetele mai are o boală (boala mea): stă 

cu burta în sus și se uită la cer fără să se 

gândească la nimic. El are, cu alte cuvinte, 

simțul contemplației și al gratuității, 

neobișnuit într-o lume reputată pentru 

practicismul ei îngust.” - Eugen Simion. 

„Cum stam aşa într-o rână, mă uit la 

deştele piciorului descălţat. Şi mă prinde un 

fel de milă pentru ele, că uite săracele, stau 

acolo, în bocanci de nu le vede soarele şi 

nimeni nu ştie de ele. Auzi, dumneata, gând 

pe mine! Şi mă descălţai şi la ălălaltul. 

Începui să mişc degetele şi mă uitam la ele, 

când mă loveşte alt gând, mai primit. Mă 

vezi, eu sunt cât o prăjină. Mă uit la deşte şi 

în lungul fluierului şi mă trăzneşte aşa că, 

uite, de la laba piciorului în sus ţin eu. Că 

talpa şi gleznele şi pulpa sunt eu.” – 

„Odihnă” 

Nicolae Velea este prezent în „Istoria 

literaturii române 1941-2000” a lui Alex 

Ştefănescu, ca şi în „Istoria literaturii 

române de azi pe mâine” a lui Marian Popa, 

dar Nicolae Manolescu nu-i consacră un 

articol separat în „Istoria critică a literaturii 

române” 

Opera literară: 

Poarta, prefaţă de 

Mihail Petroveanu, 

Bucureşti, 1960; Opt 

povestiri, Bucureşti, 

1963; Paznic la 

armonii, Bucureşti, 

1965; Zbor jos, 

Bucureşti, 1968; Cutia 

cu greieri, Bucureşti, 

1970; În război un 

pogon cu flori, cu ilustraţii de Teodor Bogoi, 

Bucureşti, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 

cu ilustraţii de Constantin Baciu, Bucureşti, 

1973; Dumitraş şi cele două zile, Bucureşti, 

1974; Călător printre înţelepciuni, cu 

ilustraţii de Constantin Baciu, Bucureşti, 

1975; Întâlnire târzie, postfaţă Eugen 

Simion, Bucureşti, 1981; Olina, prefaţă de 

Matei Albastru (Gavril Matei), Bucureşti, 

1992; Povestiri, ediţie îngrijită de şi postfaţă 

Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1997. 

atenție drepți 


este soldat cu mustață 

răsplătit cu gram de verdeață 

pe câmpului de murături 

ce frapează prin calupuri dogmatice 

gelatina 

patosul 

care-i murmură prezentul 

tabloul cu flori și aripi 

îl pune pe gânduri chiar și pe Stalin 

iar limbajul de analist 

activist 

construiește marxismul multilateral 

ca sfincterul lui homo sovieticus 

anomalia pentru moarte 

muncește atitudinea lui 

evadez cu vela 

zicea soldatul cu mustață 

iar arhitecții îl omoară 

cu tifos 

în ungherul 

expediat 

terminat 

al obuzului de pe front 

morții îl numesc simplu Horea 

dar nu a horit războiul 

decât acum 

când urcă moarte cu 4x4 

spre limitrofa județului 

și creează senzații tari 

calde 

cu exod de adrenalină pe piciorul gol 

și sufletul plin de atitudine 

așa urcă el războiul 

iar în cadrul din jur 

dimineața coboră ouăle 

cu țurțuri de gheață 

nu-mi pasă că povestea e din alt neant 

cu abțibild de exportă 

pe pereții icoanelor 

iar obsesia salvatoare 

gâfâie mândrele 

știu doar că soldatului nicio muiere 

nu a scăpat neatinsă 

de verdele lui 

47 


Stejărel Ionescu, un 

demiurg al poeziei 

Irimie Străuț 

Ultima carte a scriitorului Stejărel 

Ionescu, apărută la începutul acestui an la 

Editura Inspirescu din Satu Mare, are 

sugestivul titlu „Dumnezeu ne poartă paşii 

prin hergheliile nopţii”. O carte bine 

închegată, în care autorul încearcă să 

aducă cititorul mai aproape de Dumnezeu, 

de Moarte, de cer şi pământ, apoi să îl lege 

de Eternitatea vieţii. Hergheliile nopţii nu 

sunt neapărat herghelii de cai, ci ele pot fi 

hergheliile vieţii noastre ce ne poartă între 

cer şi pământ, fiindcă omul este foarte 

misterios, ziua este deschis, însă noaptea 

se închide într-un univers numai de el ştiut, 

se ascude într-o singurătate tipică doar 

autorului şi alături de Dumnezeu caută 

hergheliile nopţii. Ce sunt de fapt aceste 

herghelii, ele pot fi demiurge, un cer de 

stele, sau calea de lumină a astrului nopţii, 

Luna, întregul Univers cu tot ceea ce 

cuprinde în perioada nopţii. 

Cartea e împărţită în două segmente, 

titlul fiind rupt în două: în „Dumnezeu ne 

poartă paşii...” şi „... prin hergheliile nopţii”, 

în fine ca la sfârşitul cărţii acesta să apară 

integral şi să conţină doar trei poeme de 

sfârşit. Aici intră într-un timp al veşniciei 

fiindu-i aproape lui Iisus în găsirea şi 

aflarea ucenicilor, alăturându-se în drumul 

acestuia spre mântuire. 

Prima parte a cărţii este viaţa şi 

moartea, femeia şi calul, iar în partea a 

doua găsim moartea vieţii, Grădina Raiului, 

eternitatea, casa părintească, vechiul schit. 

La pagina 13 aduce asemănare morţii 

aidoma, unei narcise galbene înflorită, 

îmbrăcată în straie de flori, ca la sfârşitul 

poemului să fie hâdă, paiaţă, dar totuşi 

fiecare dintre noi să o primim pe rând la 

post restant. Dar şi dragostea poetului 

pentru cai pe care o găsim la pagina 28, 

unde îl numeşte: „bătrânule, din viaţa mea”. 

În poemul eternitate de la pagina 32, 

autorul se apropie foarte mult de 

Dumnezeu, fiind la poarta acestuia, un 

cerşetor îmbrăcat în 

colb de stea, pregătit 

să plece spre 

eternitate, până în al 

zeilor palat din 

Olimp. Dar să ne 

oprim puţin la 

poemul de la pagina 

35 întitulat simplu: 

Bătrânul. Atunci 

când îmbătrânim 

mulţi dintre noi vom ajunge pribegi prin 

lume, sprijiniti într-un toiag, ducându-ne în 

spate zilele precum melcul casa. Citez: „ un 

om bătrân, un om pribeag/bătea cărările de 

munte/şi sprijinea într-un toiag/anii adunaţi 

în mii de cute,//...//tu, biet bătrân cu casa în 

spate/precum e melcul pribegit/porţi 

timpurile îndelungate/cândva şi tu ai fost 

iubit”, uitat de copii ia drumul codrilor, 

dormind la margine de lume „tu, dormi la 

margine de lume/pe o rădăcină de copac/şi 

nimănui tu nu poţi spune/ce porţi, într-al 

vieţii sac,...”, ca în cele din urmă să nu îi 

pese nimănui de durerile lui. Totuşi în 

versurile lui, autorul trăieşte clipa alături de 

fiecare personaj din carte şi suferă alături 

de acesta. 

Scriitorul în periplul său trece şi pe la 

îngeri ca şi copil al vântului, ca în cele din 

urmă să îşi ceară dreptul de a primi un 

paşaport pentru eternitate, (pag.68), 

„cerând Ambasadei o viză pentru a nu mai 

sta şi pe la porţile Eternităţii”. 

Dar nu aş putea să închei înainte de a 

trece şi pe la „casa părintească”, rămasă în 

întuneric, ca o nălucă, şi părăsită de toţi, iar 

la sfârşit cere... „să mă îngropaţi în ape 

line”. 

Stejărel Ionescu este unic prin ceea 

ce scrie, el fiind demiurgul operei sale, pe 

care o poartă în înalturile poezie. 


48

EPIGRAME 

Constantin Mîndruţă 

Geneză 

Epitaf pentru o reformă 

Cu corupţia-mpăcată, 

Aici zace o reformă, 

De „aleşi” abandonată 

Printr-o fraudă enormă. 

Eu am fost făcut în glumă 

Şi cu mama de acord, 

Într-un bulgăre de humă 

S-a mai introdus un cord. 

În Parlament 

Poetul 

De prozodie nu-i pasă, 

Scrie mult şi pe-ndelete, 

Cartea care o să-i iasă 

Va fi bună de cornete. 

În Parlamentul ce trudeşte 

Să ţină ţara pe picioare 

Simt că nea Nicu mai trăieşte, 

Câte puţin, în fiecare. 

Campanie electorală 

Lebăda 

De lupi baciul ţine seamă, 

Stând la stână an de an; 

Ea-i la fel pe lac, cu teamă, 

Să n-apară vreun ţigan. 

Primarul nu mai bea suc, 

E reclama berii „ciuc” - 

„Un scrutin să mai apuc, 

Încă unul şi mă duc!” 

Oratorie 

Degeaba e soare, 

Dacă avem criza, 

Ajunsă la mare 

Ne-a luat şi briza! 

La mare 

Văzând că din oratorie 

Să se oprească nu e chip, 

Mă bucur de telefonie! – 

Să tacă, am să-i dau un bip. 

Scumpă țară 

De o frumuseţe rară 

E al nostru colţ de rai, 

România – scumpă ţară 

… Ca şi nivelul de trai! 

Nimic sfânt 


Să adune au ştiut, 

De averi li s-a dus buhul, 

Sunt bogaţi de necrezut, 

Însă sunt săraci cu duhul. 

49 


POEZII 

Ovidiu Cristian Dinică 

scriu vântului 

cuvinte de amor 

în singura formă pe care o cunosc 

a furtunii 

întorc aripi 

răvăşind cerul în gând 

uit acolo unde se nasc griji 

ploaia 

să stingă durerea. 

lângă chemări întârziate 

când vara seacă fântâni 

iar paşii poartă întrebări 

aflu în zborul păsării 

cântecul împlinit al aştrilor 

din care se naşte 

lumina în firul de iarbă 

şi-n zâmbetul trandafirului 

Despre Mine 

Bătrânul 

Bătrânul 

din chioșcul de sticlă este zilnic 

înghițit de vise în așteptarea 

porumbeilor care i-au furat inima, 

în vestonul său decolorat de fluturi 

și timp așteaptă umil 

cartea de vizită a doamnelor 

din colțul străzii 

ce-i traversează bezmetic 

mintea răsfățând-o cu câte un sărut. 

De sub veston se poate vedea cum 

și astăzi îl părăsește un curcubeu 

în alergarea ușoară a cailor trași de sfoară 

de câte un copil rătăcit 

din cartea de colorat 

pe care o răsfoiește 

tot mai des în căutarea 

timpului zidit în cuvânt. 

Flora Cărbune 

Primăvara 

(Paralelă, Japan-Purani de Videle) 

Cireşii au înflorit grăbiţi 

În primăvara asta magică. 

Eu cerului trimis-am un mesaj 

Să cheme vântul călător, 

Dar a venit furtuna… 

Iar florile se scutur triste şi supuse. 

În digul de la Fukushima, 

Valuri neîmblânzite se izbesc, 

Tristeţea şi drama încă atotstăpânesc 

Fără cruţare în haosul din Univers. 

Noi ne-am plimbat în parcul 

De lângă râul Sumida 

Unde, sub un cireş în floare, 

Ne-am spus „sayonara”! 

Luându-ne la revedere… 

Dar eu ştiam că-i pentru totdeauna… 

Cântecul trist al insulei nipone, 

Într-o clipit-a inundat oceanul, 

Dar aripi albastre, măiastre, de păsări 

Libere zboară, străjeri între zări. 

Florile de cireş s-au ofilit, 

În iarbă zac, ofrandă pe pământ. 

Cu tine m-am plimbat 

În parcul de lângă râul Sumida 

Şi-acum ne despărţim, 

Însă eu ştiu…că-i pentru totdeauna… 

Sayonara Japan! 

*** 

Au înflorit cornii-n pădure 

Lângă Puranii mei de Videle, 

Şi coroanele-s cu aur poleite. 

Florile trimit vântului mesaje 

De-a le purta parfumu-n depărtare 

Pe-aripa lui grăbită şi sprinţară, 

Dar vântul este plecat, 

Şi a venit furtuna… 

Însă eu sper… că nu e pentru totdeauna. 


50

Lenuș Lungu 

Analgezic 

cred 

mă zbat 

aştept un analgezic 

dezinfectant de vise 

de regenerare a ţesutului sufletesc 

să fug de viscolul nedreptăţii 

să mă agăţ de crengile eternităţii 

unde străbat liniile vieţii 

până la cele mai nesăbuite intersecţii 

acolo este interbelicul meu. 

Costel Zăgan 

Regina ninsorilor de altădată 

Erai înger de zăpadă 

ori o flacără-ngheţată 

din cer fulgii stau să cadă 

să te nască înc-o dată 

Ca pe-o flacără-ngheţată 

ochii mei te şlefuiesc 

de lumina ta se-mbată 

şi-apoi cântă nefiresc 

Ochii mei te şlefuiesc 

lacrimă gata să cadă 

dintr-un ochi neomenesc 

cade-un înger de zăpadă 

Flacără înlăcrimată 

ninsoare mugur de fată 



Elena Spiridon 

Rugă către ghiocel 

Ghiocelule,te rog, 

arată-mi cum să stăpung calota vieţii 

şi să rămân în echilibru. 

Dă-mi din forţa ta 

ca să alung teama 

de a ridica fruntea 

spre lumină. 

Dă-mi din nerăbdarea 

de a te întâlni cu vântul, 

să pot simţi si eu 

ritmul. 

Dă-mi din gingăşia 

şi unduirile trupului tău 

şi, învaţă-mă să păstrez taina 

de a rămâne 

femeie. 

Dă-mi din pioşenia ta 

care face să vibreze şi piatra, 

să învaţ cum să ating unda 

şi să pot iubi. 

Tu, clopoţelul vieţii, 

dă-mi din frăţia petalelor tale 

şi învaţă-mă cum să închid 

în trioul efemer 

viaţa. 

Şi te mai rog, 

să te rogi şi pentru mine, 

ca atunci, când 

soarele îmi va închide geana, 

pământul să mă aştepte-n prag 

cu drag. 

51 



Mă ascund în ceață 

Atâta de angelică-ți sunt 

În dragostea ce-o port în mine, 

Că-mi plânge aripa-n pământ 

Gândul când mi-l lipesc de tine. 

Dorul îmi sfâșie cuvântul 

Ce-l inscripționez pe gheață, 

Urlând prin inimă ca vântul, 

Din seară până-n dimineață. 

Pe cerul de catran al nopții 

Ochii-ți aprind în loc de astre, 

Sunt ca nisipu-n mâna sorții- 

Clepsidra apelor albastre. 

Mă-ascund în ceață, tac și zac 

Îmbrățișată de-al meu înger, 

Prea tristă să te mai atac, 

Te strig prin vis și-n suflet sânger. 

Veronica Cârjeu 

Aprinde scânteia divină 

În ochii ce cu dor te privesc 

Să pătrundă măiastra lumină 

Tainica iubire în suflet s-o găsesc 

Dăruie-mi puritatea gândului 

Depozit cast de sentimente şi idei 

Prana cerească din seva infinitului 

Să o transformi în jar şi în scântei 

Să ne adăpăm din fluviul cunoaşterii 

Iubirea cea sfântă în doi s-o împlinim 

Căldura mirifică a renaşterii 

În dragoste nescrisă s-o găsim 

Iubite 


Constantin Gavrilescu 

Eşti mugurel firav pe ram, 

Gingaş, plăpând, şi mititel, 

Crenguţa are, dar eu n-am, 

Atâţia muguri de mister. 

Eşti un boboc de trandafir, 

Ce-aşteaptă-n roua dimineţii 

Să dea un altfel de sens vieţii, 

Şi de aceea, nu mă mir. 

Eşti ţelul fericirii mele, 

Noroc că-n cale mi-ai ieşit, 

Cum iese luna dintre stele, 

Atunci când ziua s-a sfârşit. 

Şi până dis-de-dimineaţă, 

Când soarele va răsări, 

M-iau dulcea porţie de viaţă, 

Din nou să simt că pot trăi. 

Eşti mica-mi clipă de voinţă, 

Sărut să-mi dai, şi pot să mor, 

De am noroc să-mi fii şi soaţă, 

Nu-mi mai doresc decât amor. 

Mugur de iubire 

Vreau să-nţeleg sensul suprem, 

Destinul cel ursit că mi-a sosit, 

Şi de aceea, azi nu mă mai tem 

De judecata din zenit. 


52

Curtea 

Portret de 

autor Viorel Croitoru 

Biografie 

Curios, am venit să cunosc lumea în 

anul 1955, am simțit frumosul, iubirea și am 

rămas aici... până la capăt! 

Am crescut primii ani la țară, apoi la 

oraș și prin sanatorii, am terminat liceul, o 

facultate cu profil tehnic și am intrat în 

vâltoarea vieții. Mulți ani am muncit cu 

pasiune, considerând că undeva, cândva o 

să conteze. Și n-a prea contat: numai 

munca cinstită nu ajunge aici. 

Am îndrăgit versul, proza și 

comentând altora, pe net, în versuri, am 

început să scriu și eu. Și-am scris tristețea 

mea și-a altora, iubirea și sclipirile de suflet 

ce m-au impresionat. Am publicat pe siteuri 

de socializare, apoi pe cele literare. 

Am fost publicat în: 

- Antologia „Artă sfâșiată” coordonată 

de Valentina Becart 

- Antologia „Amprente temporale” vol 

1 și 2 publicată de site-ul Cronopedia și 

coordonată de Lenuș Lungu și Ioan 

Muntean; 

- Reflexii din oglinda sufletului meu, 

carte de autor oferită ca premiu de site-ul 

Cronopedia. 

desen de Mariam Ben-Arab 

Visam ceva frumos și am auzit 

strigătele surorii din tura de dimineață: 

– Sculați leneșilor că rămâneți 

nemâncati! 

M-am întiiiins lung, nu-mi venea să 

deschid ochii! Colegii de cameră, tropăiau 

spre dulapuri, noptiere, si cu prosoapele, 

săpunul și periuța se pregăteau să meargă 

spre spălător. Spălătorul, o sală din capătul 

holului plină cu chiuvete mici, veșnic 

înfundate și cu oglinzi sparte, cu geamuri 

ce dădeau spre curte, spre acea curte unde 

ne simțeam ceva mai afară și mai liberi! 

Eram mai mic și trebuia să las înainte 

pe cei mari, pe cei puternici sau bătăuși, 

așa că nu m-am grăbit. Oricum pasta mi-o 

consumaseră ei, jucându-se și eu n-aveam 

voie să comentez, noi cei mai mici eram... 

poporul sau prostimea, iar ei erau nobilii, 

şefii, lorzii, fiecare cu titlul său... 

Erau ca și acasă, și buni și răi, numai 

că aici nu te apăra nimeni, și n-aveai cui te 

plânge, înghițeai lacrimile, să pari mai 

mare, suspinai și... plecai în strigătele 

victorioase ale celor tari, nedrepți 

asupritori... Mi-am găsit o chiuvetă, a 

apărut un „nobil” care m-a împins la o parte, 

și, cumva, trecând pe la încă 2-3 chiuvete, 

am reuşit să termin spălatul de dimineață. 

Nici măcar nu-mi mai păsa, era ca de 

obicei! 

Ne-am dus în camere, ne-am 

îmbrăcat (bine că nu-i încăpeau hainele 

noastre pe cei mari...) și ne-am adunat în 

fața liftului ce ne ducea la masă. Pe hol era 

un covor lung, cu motive geometrice pe 

lângă cele două dungi specifice de pe 

margini, și am început jocul meu de 

așteptare: mergeam pe laturile figurilor cu o 

mașină imaginară, condusă atent de 

degetul meu, și aveam drum lung până la 

lift... 

– Lasă joaca Croitoru, treci la rând! 

– Dar tanti, eu... 

– Nici un tanti, treci acolo, doar n-o să 

stau de joaca voastră! Eeeeii... mormăia ea 

53 


adunându-i pe ceilalţi! 

Și ne duceam şi stăteam degeaba 

acolo, doar de dragul ordinii, până ne lua 

nea Mustafa cu liftul! Acolo erau locuri 

favorite, unde ne înghesuiam toți pasionații 

de tehnică, lângă maneta de unde se 

conducea liftul! Și atunci nea Mustafa ne 

împingea milos: 

– Nu vă băgați mă în sufletul omului, 

cum vreți să mai conduc? 

Jos la demisol ne întâmpinau 

mirosurile de la bucătărie, care ne făceau 

burțile să ghiorăie de foame, și ne 

repezeam la mesele cele bune, care nu se 

clătinau! Eu mă duceam mai departe, de 

cei mari... Cât mai departe, că dacă se 

dădea ceva bun, ți se confisca din porție, să 

se sature... Aveam o masă ce se clătina 

doar pe-o direcție, și când se domolea 

alesul locurilor, o împingeam până în zid și 

stătea ca una bună! 

Și începea ritualul servitului mesei, 

după care mergeam iar în camere pentru 

pregătirea mersului la tratamente. Dacă ne 

lăsau prea mult erau probleme... așa că 

eram adunați în sala numită Club unde 

aveam o educatoare ce ne împărțea câteva 

jucării sau organiza cumva timpul... Acolo 

iar era un covor maaare, plin cu trasee 

incitante, pe care orice lemnişor, cub sau 

hârtie, devenea o mașină ultraperformantă, 

cu care rar, reuşeam să înconjor tot clubul! 

Erau mese pe margini, ce constituiau 

obstacole „naturale” scaune pe sub care 

trebuia să treci, picioare ce-ți trăgeau câte 

una... adevărate provocări, jungla! 

Mergeam la băi calde, împachetări cu 

nămol, electro-terapii, micro... nu le mai ştiu 

denumirile, era și una numită misterios 

CFM... 

Şi după somnul de prânz, eram lăsați 

acolo în acel loc unde puteai vedea cerul, 

numit curtea! Dacă nu era ploaie... Era o 

zonă betonată plină cu bănci, tot de beton, 

deasupra cu șezut de lemn, așezate 

rânduri, rânduri, iar pe peretele din fața lor 

un ecran maaare, unde ni se proiecta mai 

rar, câte un film! 

Iar pe una din margini o fâșie cu nisip 

și cățiva pini pe lângă un gard vopsit în 

verde, ce dădea înspre grădinița de la 

stradă! Un gard înalt pe care cei mari, când 

nu erau surorile prin preajmă, se urcau și 

vedeau lumea: o moschee, case și oameni 

normali, mai rar căte o fată... Eu eram mic, 

mă uitam pe dedesubt, dar nu vedeam 

decât verdeața din grădiniță. Odată am 

găsit un cui adevărat, am căutat o piatră și 

am făcut o gaură în cartonul dur ce astupa 

spațiile dintre șipcile gardului! Și am văzut 

și eu lumea de dincolo, libertatea... dar cum 

nu se vedea mare lucru, deziluzionat, am 

renunțat... 

Mă așezam uneori, când mă apuca 

dorul de acasă, pe jos rezemat de gard sau 

ziduri, si priveam cerul, norii, încercam să-i 

mișc cu privirea, să le dau forme, sau să 

recunosc forme pe cer, și atunci veneau 

copiii și le arătam, le scorneam povești cu 

ființele ce fac norii să arate așa... și cei mari 

mureau de ciudă că adun fetele în jurul 

meu! Pentru că veneau și mai mici si mai 

mari, şi mă alintau cu câte ceva bun, sau 

doar mă mângâiau... dar mă cam feream 

de mângâiat, că... mă podideau lacrimile. 

Unele aveau ceva din mângâierile mamei, 

sau ale bunicii... Și mi-era un dor nebun, 

nebun, de-acasă. Mă puneau să le 

povestesc de-acasă și odată cu mine 

lăcrimau toate, de veneau surorile să nentrebe 

cine ne-a bătut de plângem! 

O Doamne, nu-mi mai amintesc nici 

un chip de-al lor, doar privirile calde, triste, 

înrourate... și curtea! Și uneori cântam în 

timp ce mă jucam în nisip și iar veneau 

copiii, de obicei tot fete, să cânte cu mine, 

să ne jucăm împreună, că eram inventiv la 

joacă, eu mă jucam serios, deadevăratelea. 

Nu așa... aiurea. 

Dar cel mai des, căutam privirile 

frumoase ale celor din jur, și sufletele 

prietenoase, calde. Într-un fel ne alegeam 

partenerii de joacă, de visat, de povestit, și 

de multe ori atrăgeam și pe ceilalţi la 

grupele de povestit, cum le-a spus frumos 

odată un copil. Şi chiar de se terminau 

poveştile, amintirile, și ce mai erau, chiar de 

se terminau cu lacrimi, erau lacrimi dulci, 

din cele de acasă, pentru acasă, și până 

seara ne simțeam mângâiați de ele. 

Pentru asta visam, doream, iubeam 

pur și simplu curtea! 


54

ECOURI 

„Adrian Marino – un 

hiperlucid“ 

Lucian Gruia 

Memoriile lui 

Adrian Marino au 

cunoscut două 

versiuni, prima din 

1993 se opreşte la 

1989. În 1999 

autorul revine asupra manuscrisului şi-l 

rescrie integral, adăugând şi perioada 

postdecembristă. Iată ce se spune în Nota 

asupra ediţiei: „Autobiografie îndelung 

aşteptată, volumul captivează prin traseul 

unei vieţi de excepţie, ca şi prin valoarea 

culturală a mărturiei pe care o aduce. 

Publicarea acestor memorii cu destin voit 

postum e totodată o datorie de recunoştinţă 

pe care Editura Polirom şi-o împlineşte 

acum faţă de regretatul cărturar Adrian 

Marino.” 

Memoriile lui Adrian Marino au produs 

vii dispute. Autorul este considerat un 

nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă 

din copilărie, din familie. Autorul recunoaşte 

că era izolat, dificil pentru că îşi afirma 

părerile totdeauna pe faţă, fără 

menajamente: „Mă surprind, de multe ori, 

iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de 

inhibiţii, de mult ascunse. Ele frânează şi 

chiar usucă multe bune intenţii, porniri 

generoase, energii constructive. Devin 

ursuz, rece, antipatic, inabordabil, imposibil. 

Uneori chiar mie însumi.” 

„Când am încercat să pătrund în – 

verbi gratia – viaţa literară şi să întreţin 

unele relaţii, catastrofa a fost totală. 

Sincerităţile mele profund naive, care 

cereau de fapt înţelegere, solidaritate şi 

chiar o anume consolare, se întorceau 

invariabil împotriva mea. Eram ironizat şi 

umilit. Pus, superior, în poziţii de 

inferioritate. Ce pradă uşoară deveneam 

atunci pentru orgoliile şi amorul propriu ale 

altora, pentru afişarea pretinsei sau realei 

lor superiorităţi morale şi intelectuale!” „Mam 

născut şi am devenit repede un rebel, 

nonconformist, refractar, inadaptabil, 

adesea turbulent… Mi se părea că am 

dreptul să mă comport natural în orice 

împrejurare şi să-mi exprim reacţiile de 

neaderenţă sau critice în orice situaţie.” 

Unii comentatori, vizaţi în carte, îl 

privesc condescendent, considerându-l un 

dezechilibrat psihic şi ca atare, afirmaţiile 

sale nu trebuie luate în serios. 

Aşa să fie oare?! După părerea mea, 

dincolo de răutăţile evidente, majoritatea 

opiniilor sale sunt juste. 

Autorului îi e teamă de confesiuni 

pentru ca să nu fie comentat maliţios. Cred 

că în această situaţie greşeşte, întrucât se 

antepronunţă: „Posibilitatea ca un personaj 

oarecare (Dan C. Mihăilescu, de pildă, cu 

care nu am, foarte eufemistic spus, nicio 

afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, 

Alexandru George, Cornel Regman etc.) să 

poată intra, cu agresivitate, în intimitatea 

vieţii mele mă umple, de pe acum, de 

oroare.” 

„O polemică, în România cel puţin, nu 

urmăreşte decât să te compromită şi să te 

terfelească, să te distrugă cu orice preţ. 

Polemici de idei nu există.” 

Platonismul lui Noica e considerat 

inactual, rupt de realitate. 

„Într-un sens, acest stoicism este 

singura filosofie adecvată şi dramei 

poporului român. Unicul răspuns înţelept pe 

care-l poate da terorii istoriei, catastrofalei 

sale eredităţi şi contextului geografic 

nenorocit. A impune prioritatea 

platonismului, în stil C. Noica – total 

desprins de altfel de realităţi -, este complet 

greşit. Ceea ce nu înseamnă că acest 

filozof extrem de important nu trebuie 

tradus şi studiat.” 

Nici Peratologia elaborată de Gabriel 

Liiceanu nu-l încântă: „Experienţa limitelor 

am făcut-o, pe pielea mea, de mult şi din 

plin. Nu am aşteptat, în niciun caz, textul lui 

G. Liiceanu, remarcabil de sofisticat şi de 

neautentic. Mostră de afectare filosofică 

noicistă.” 

În capitolul intitulat Marele eşec: 

55 


George Călinescu, Adrian Marino, care i-a 

fost asistent, se arată dezamăgit de faptul 

că profesorul a acceptat compromisul 

proletcultist „Descopeream, pas cu pas, 

imensa farsă a marelui Maestru. Singura 

circumstanţă atenuantă era lipsa – tot mai 

evidentă pentru mine – a conştiinţei civice a 

elitei intelectuale româneşti. În plus, 

efectele răsturnărilor imprevizibile, violente 

şi totale de situaţii ale epocii, pe care eu o 

refuzam, iar G. Călinescu o accepta şi i se 

adapta. Şi nu oricum. Cu o viteză, cu o 

ipocrizie şi cu un cinism, în forme atât de 

uluitoare şi cabotine, încât nu le pot uita nici 

până azi.” 

Iată un citat din noul Călinescu devenit 

deputat: „În I. V. Stalin au fost strânse 

laolaltă toate luminile de care au strălucit 

vreodată conducătorii de popoare.” Fără 

comentarii. 

Adrian Marino a fost arestat în 1948 

pentru orientarea politică liberală. Pentru 

autor închisoarea reprezintă un dezastru 

moral, nu a simţit nici un fel de eroism sau 

o mistică a celulei: „A cultiva o publicitate 

ieftină, la TV sau în diferite simpozioane, a 

specula şi a umfla o astfel de temă, îmi 

pare o culme a imposturii. Din această 

cauză, am respins şi resping cu dezgust 

toate emisiunile bombastice, fals eroizate, 

liricoide, afectat exaltate ale Luciei Hossu- 

Longin, care (spre fericirea sa) n-a făcut o 

zi de închisoare.” „Memorialul de la Sighet, 

mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi 

falsificare.” 

Deportare în Bărăgan, timp de şase 

ani, la Lăteşti (1957-1963), îi dă prilejul de a 

se lega nemeritat de Andrei Pleşu şi de 

Patapievici: „Cum poţi deveni erou naţional 

fiindcă ai fost deportat 8 (opt) luni în 

localitatea urbană Teţcani, în judeţul Bacău, 

ca muzeograf, precum Andrei Pleşu”. „Mai 

citeam, tot după 1989, că H.-R. Patapievici 

a devenit un alt erou naţional numai după… 

29 de ore, petrecute, teribil de incomod, 

este foarte adevărat, în Jilava.” 

La ţară s-a convins că omenia 

ţărănească e o gogoaşă. Toţi vecinii îl 

furau. 

La Cluj, după revenirea din deportare, 

a suferit multe umilinţe: „… Clujul a rămas 

până azi – subliniez bine aceste cuvinte: 

până azi – oraşul unde am fost cel mai 

umilit şi insultat în viaţa mea.” 

În 1985 primeşte premiul Herder, 

„motiv pentru care d-na Virgil Vătăşianu sămi 

dea un telefon, profund indignată, 

scandalizată şi de o rară insolenţă” ea 

considera că soţul ei academician ar fi 

meritat acest trofeu. 

Alţi oameni de cultură s-au arătat 

deosebit de orgolioşi şi invidioşi pentru 

premierea lui Adrian Marino. 

„Pseudosavantul Hadrian Daicoviciu a fost 

în schimb de o mârlănie incalificabilă, în 

modul cel mai direct posibil.” 

„Poetul X.Y. (= Marin Sorescu, 

membru al delegaţiei noastre, n.n.) nu-şi 

poate stăpâni invidia şi-mi declară, cu o 

rară insolenţă, că premiul i s-ar fi cuvenit 

lui…” 

Alte calificative moralizatoare, atribuite 

de Adrian Marino unor celebrităţi literare: 

„Nici azi nu ştiu bine de ce mi-am 

atras antipatia lui N. Manolescu, cu care am 

încercat, la început, să am bune relaţii, 

făcându-i chiar o vizită la Câmpina. Cred că 

autorul unei intrigi a fost D. Micu, o mare 

mediocritate.” Nu iubeşte nici pe alţi critici 

reprezentativi: „Dar astăzi, dacă m-ar 

întreba cineva, cum îmi imaginez infernul 

critic aş răspunde: Să mi se citească, în 

dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, 

iar în stânga, o cronică de Dan C. 

Mihăilescu. Sau invers.” 

Marin Preda e văzut ca tiran în funcţia 

de director de editură: „Trebuie să încep cu 

Marin Preda, marele pontif literar al epocii, 

care nu publica la Editura Cartea 

Românească (unde era director) niciun 

critic, nicio culegere de cronici, dacă douătrei 

texte nu erau despre cărţile sale.” 

Teribilismul unor scriitori e sever 

amendat: „Poate cel mai reprezentativ caz 

al acestei categorii rămâne un anume 

Cezar Ivănescu, de o agresivitate şi 

vulgaritate ieşită din comun, autor frenetic 

de demascări de pretinsele asasinate ale lui 

N. Labiş şi M. Preda.” Eu care l-am 

cunoscut pe Cezar Ivănescu pot spune că 

era extrem de orgolios şi chiar violent, dar 

nu poate fi catalogat ca un oarecare, 


56

întrucât era un mare poet. 

Despre perioada comunistă, Adrian 

Marino afirmă: „La nivelul cel mai de jos, 

acţiona cronicarul literar tânăr, foarte 

agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea 

sa la Securitate (gen Marian Popa), fie 

executant servil al Consiliului Culturii (gen 

Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al 

unei cronici comandate, total abjecte şi mai 

ales incompetente, despre Hermeneutica 

lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei 

oficiale împotriva acestei cărţi).” 

„Cartea mea, a cărei iniţiativă îmi 

aparţine în întregime, a fost folosită ca nadă 

şi instrument de şantaj împotriva lui Mircea 

Eliade: de a veni în ţară, de a 

sprijini…candidatura lui N. Ceauşescu la 

premiul Nobel.” 

După 1964, survine o oarecare 

destindere şi autorul participă la numeroase 

întâlniri cu scriitorii din străinătate. 

Este dezamăgit şi de scriitorii celebri 

străini, orgolioşi, înfumuraţi: „Roland 

Barthes rămâne pentru mine emblema 

modei, snobismului şi mai ales, a frivolităţii 

critice, specifice perioadei structuraliste.” 

Călătoriile în străinătate l-au făcut să 

cunoască scriitorii din exil. Priveşte cu un 

ochi lucid şi rece problemele lor. Deşi trăiau 

drama neadaptării la literatura ţării de 

adopţie şi nebăgaţi în seamă în ţară, toţi se 

credeau genii. „Vagi personaje care, în ţară, 

nu reprezentau nimic, dar absolut nimic, îşi 

dădeau în străinătate aere cel puţin de mari 

glorii internaţionale, de vedete, de deţinători 

ai premiului Nobel etc.” 

Adrian Marino se întreabă în ce 

calitate Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca 

fac ordine în cultura şi literatura română. 

Eficacitatea lor a fost efemeră. Nu au lucrări 

importante de sinteză. Nici despre Eliade şi 

Cioran, cu toate că le apreciază cărţile, nu 

are o părere prea bună: „Adevărul crud, 

brutal, oricât de explicabil ar fi, era că 

drama culturii române, din perioada 

comunistă, nu-i interesa, nu-i durea câtuşi 

de puţin pe cei doi compatrioţi. Şi poate mai 

onest era, de fapt, A. M. Cioran, când se 

dezinteresa şi dispreţuia, pe faţă, întregul 

popor român şi cultura sa. În cazul lui 

Mircea Eliade, obsedantă – devenită 

aproape maniacală – era preocuparea 

exclusivă de reeditare, publicitate etc.” 

Pe Paul Goma îl consideră „Ciufut, 

turbulent, agresiv şi simpatic, era o 

personalitate incipientă frapantă.” Este 

singurul dizident adevărat. 

Fără îndoială Adrian Marino a fost 

extrem de orgolios, răutăcios şi nemulţumit 

de toate realizările confraţilor. Dar 

eliminând, umorile, observaţiile sale sunt 

juste. Theodor Codreanu, într-un articol 

minuţios şi pertinent publicat în revista 

Origini Romanias Roots (nr. 6-7-8/2010 – 

Singurătatea lui Adrian Marino), consideră 

că atât răutăţile cât şi oservaţiile juste ale 

lui Adrian Marino provin din caracterul său 

hiperlucid. Dincolo de limită, observaţia 

corectă, exacerbată, devine răutate. 

În concluzie afirm că am extras o 

mulţime de citate din cartea lui Adrian 

Marino, „Viaţa unui om singur”, pentru a 

trezi interesul cititorilor pentru a afla o altă 

faţă, mai puţin frumoasă asupra 

personalităţilor literaturii şi culturii noastre. 

Cartea este în fond, o carte tristă, a unui 

om care nu s-a bucurat cu adevărat de 

nimic. A fost o mare personalitate, prin 

lucrările sale DICTIONAR DE IDEI 

LITERARE, HERMENEUTICA LUI MIRCEA 

ELIADE, HERMENEUTICA IDEII DE 

LITERATURĂ şi multe altele, a luptat 

pentru promovarea culturii noastre în lume. 

Dar şi în acest demers a fost dezamăgit. 

„Viața unui om singur” de Adrian Marino (Ed. 

Polirom, 2010) 

57 


A doua poveste a 

recunoștinței 

Liviu Florian Jianu 

A fost odată o frunză mică şi 

neştiutoare, care a crescut într-un copac. 

Copacul era bătut de multe vânturi. Ba 

de la răsărit, ba de la apus, ba de la 

miazăzi, ba de la miazănoapte. Dar a avut 

grijă de frunză ca de lumina ochilor lui. A 

învăţat-o să citească, să scrie, să viseze, 

să studieze, să cânte, să se joace, să 

iubească, să spere, să lucreze, să ajungă o 

frunză mare şi înţeleaptă, care să ajute şi 

frunzele mari şi frunzele mici, dar şi copacii 

şi aerul, inclusiv oamenii. 

Frunza a crescut încet, încet, plină de 

bucurie, gustând din toate cele îngăduite de 

copac. Şi chiar din cele neîngăduite. 

Într-o bună zi o furtună neasemuită s- 

a abătut din toate direcţiile asupra 

copacului. Şi oricât de mult a încercat el să 

ţină frunzele laolaltă cele mai învăţate 

dintre ele, cele în stare să ia vânturile în 

piept, s-au deprins de ramurile copacului şi 

s-au risipit prin lume. 

Aşa a făcut şi frunza. Eu de ce să nu 

mă bucur de tot ce îmi pot da copacii mult 

mai înalţi, mai drepţi, mai buni, mai 

înţelepţi, din lume?! şi-a spus frunza. S-a 

desprins, cu o strângere de inimă de pe 

ram şi a plecat în călătoria ei, poposind în 

ramurile altui copac, unde a lucrat şi mai 

mult, a învăţat şi mai mult, a avut 

frunzuliţele ei şi le-a crescut cum a ştiut ea 

mai bine, învăţându-le să citească, să scrie, 

să viseze, să studieze, să se joace, să 

iubească, să spere şi să ajungă frunze 

mari, cât mai mari, la care lumea să se uite 

cu respect şi admiraţie, pentru realizările 

lor. 

La sfârşit de săptămână frunza 

petrecea în călătorii la munte, la mare, în 

copaci în care să se simtă cât mai bine. 

În concedii frunza călătorea pe glob şi 

se bucura de privelişti, de întâlnirea cu 

frunze nemaivăzute sau de copaci despre 

care citise numai, fără să spere vreodată să 

îi atingă. 

Din când în când îi era atât de dor de 

copacul din care plecase, de locul de unde 

plecase, încât lacrima. Îşi aducea aminte de 

copilăria ei, de bătrânul copac, de frunzele 

cu care crescuse, învăţase şi lucrase. Ba 

chiar punea ades amintiri pe hârtie, cu cât 

mai multe, cu cât mai des îşi vizita bătrânul 

copac. Când se întâlnea, în copacul din 

care a plecat, cu colegele ei de odinioară 

se bucurau atât de mult încât vorbeau, 

cântau, dansau, beau şi mâncau. Apoi 

frunza pleca în copacii ei, cei înalţi, cu 

amintiri de neuitat. 

Oare de ce copacul în care m-am 

născut o duce atât de rău? se întreba 

frunza. Şi nu înţelegea deloc de ce. Cu cât 

lucra mai mult în copacii cei înalţi, înţelepţi, 

buni, în care plecase, cu cât călătorea mai 

mult prin lume, cu cât îşi amintea tot mai 

multe, frunza îşi iubea tot mai mult copacul. 

Îl iubea şi se mira cum un copac atât 

de iubit poate să o ducă din ce în ce mai 

rău. 

Copacul din care am plecat este 

împărăţia fericirii care nu are sfârşit, scria şi 

spunea frunza. Cum de nu văd frunzele din 

el împărăţia fericirii în care trăiesc?! 

Copacul creştea alte frunze mici şi 

neştiutoare. Vânturile îl băteau ba de la 

apus, ba de la răsărit, ba de la miazăzi, ba 

de la miazănoapte, dar copacul avea grijă 

de frunze ca de lumina ochilor săi. Le 

învăţa să citească, să scrie, să viseze, să 

studieze, să cânte, să se joace, să 

iubească, să spere, să lucreze, pentru a 

ajunge frunze tot mai mari şi înţelepte, care 

să ajute şi frunzele mari şi frunzele mici şi 

copacii, dar şi aerul, implicit oamenii… 



58

Referințe la volumul 

„Moartea, un fluture 

alb”, autor Teodor 

Dume 

Călin 

Sămărghițan 

Teodor Dume 

priveşte „moartea 

albă” ca pe o 

perioadă a copilăriei. 

Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de 

des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris 

unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul 

credinţei ingenue a copilului fermecat de 

taină. Moartea e mai degrabă o grădină 

plină de lumină în care se perindă chipuri 

cunoscute, decât un tărâm lugubru şi 

întunecat. 

Fluturele însuşi este un simbol al 

efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin 

titlul cărţii cât şi prin textele ei, este 

imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci 

moartea e efemeră?, veţi întreba. 

Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi 

ne va da câteva explicaţii de ce: cărbunele 

este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a 

deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel 

orice proprietate a ceea ce a fost. La 

Teodor Dume nu, cărbunele miroase a 

cireş. 

Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua 

„în care voi ieşi/din mine/ca apa/din albie.” 

Acest diluviu de proporţii restrânse, 

personale, transfigurează ceea ce am 

înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai 

apare ca un teren arid al sfârşitului şi al 

secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este 

tărâmul fertil al unei renaşteri pentru o nouă 

copilărie. În plus, rămânând în acelaşi 

registru, trebuie neapărat să relevăm şi un 

subtil accent ontologic, discret, dar prezent, 

bine individualizat, într-o sensibilă 

exprimare poetică: la fel cum în grădina de 

care spuneam sunt prezente chipurile 

tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul 

său de către autor devine un loc comun şi 

pentru urmaşi: 

„voi călători liniştit 

dincolo de ani până când 

fiul meu va trece prin mine”. 

Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este 

unul profund creştin, un creştinism 

străluminat de puterea credinţei de a 

schimba faţa/aparenţa lucrurilor: „Suferinţa 

atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu 

mai este un schelet hâd cu coasa în spate, 

ci, într-o inedită reiterare a motivului erosthanatos, 

este o femeie rezemată de 

spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. 

Fluturele apare cu obstinenţă printre 

versuri, devine vehicol al sufletului, simbol 

al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa 

umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. 

Fluturele este şi simbol al transfigurării. 


Există oameni care văd partea neagră 

a morţii şi există prea puţini care să o vadă 

pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre 

cei din a doua categorie. Căci există o parte 

albă, da! De fapt, e singura care există. 

59 


Prefață la cartea 

„Abstracțiuni 

cantabile” – autor 

Aurel Avram 

Stănescu 

ARS POETICA 

Ioan Lilă 

Nu am mai scris niciodată o prefaţă, 

nu sunt nici măcar critic literar, aşa că nu 

am instrumentele necesare pentru a analiza 

o operă literară, de aceea nici nu vreau să 

ridic în slăvi de carton volumul scriitorului 

Aurel Avram Stănescu, pentru că, orice aş 

scrie eu, oricât l-aş lăuda, poezia lui se 

susţine pe ea însăşi şi nu are nevoie de 

laudele nimănui! Iată „ARS POETICA”: „Ieri 

am visat oglinzi prăfuite/livezi în 

crepuscul/omătul topit curgea în 

suspine/eclipsa de afară... răceala din 

mine/iubirea din tine a ieşit la iveală/Am 

zărit tremurând norii, fiorii de-o clipă/Nu mai 

e nimeni/elanul meu moare/răsăritul e 

rece… fără culoare” Mai este nevoie de 

vreun comentariu? Profunzimea suavă a 

versurilor se înalţă în conştiinţa noastră ca 

o catedrală a spiritului! 

Ce este un poet în esenţa lui intimă? 

Iată cum se vede pe el însuşi Aurel Avram 

Stănescu, îndatorat muzei poeziei până 

dincolo de metaforă: „O metaforă s-a 

împletit ca un şarpe/de bastonul ce-l port cu 

umilinţă/ajutând lumea să treacă prin altă 

poveste/deşi mă poticnesc spre finalul 

sfârşiturilor/fără s-arunc vina pe nimeni”. 

Când trece la proză poetică, Aurel 

Avram Stănescu deţine taina fabulosului 

poetic: „am călărit împreună armăsarii 

norilor cenuşii până au fugit înnebuniţi de 

zările sângerii curăţând umbrele şi ochii 

zânelor cu dantelării de alpaca”. 

Pentru a-i înţelege esenţa profundspirituală, 

trebuie să-l pomenim aici pe 

Saint-John Perse: „Ô toi, désir, qui vas 

chanter...”. Şi replica poetului Aurel Avram 

Stănescu: „cuprindeai în palmă lumea”! 

Şi iată cântecul de lebădă: „Nu 

plânge! Visează, ştiu că eşti frumoasă! Mi-a 

şoptit un înger.” 

(Franța 2012) 

Claviatura (Keyboard) 

Iubita mea e o himeră 

cu chip învăluit în ceaţă, 

dar nu îmi pasă, 

mă ştie şi mă vrea 

chiar dacă sunt bătrân şi hâd, 

chiar dacă îmi târăsc piciorul 

iar mâna nu pot să o-ntind. 

Eu îi vorbesc în şoaptă 

ea mă ascultă, surâde 

reflectă şi acceptă 

chiar dac-o apăs cu nerozii. 

Mă lasă-ntotdeauna 

să-i ating gândul tainic, 

îmi dă speranţă 

şi mă învăluie c-o muzică divină 

din veacuri viitoare. 

Ei nu-i trebuie frumuseţe, nici violenţă, 

ci numai clipe fericite, 

mă roagă-ntruna fremătând 

să n-o reped, să nu fiu crud 

c-atâta îşi doreşte-n schimb: 

să-i mângâi clapele mai blând. 

Mi-e dor de Belvedere 

Când iarna amintirilor va trece 

în umbre de arţari întortocheate 

noi doi împrăştiaţi pe firul gheţii 

ne vom vedea de-a pururi într-o carte, 

nescrisă, cum triumfă-n calea vieţii 

pluteşti mereu la umbra ierbii noastre 

când ne-aspersam în unduiri febrile, 

pierdute-n depărtări apropiate, 

şi-uitam cum delicatele begonii 

dispar în neguri şi imensitate. 

„Abstracțiuni cantabile” Editura Pim 2012, autor 

Aurel Avram Stănescu 


60

Revelaţia sau 

ministrul macului 

Aurel Avram Stănescu 

Vieţuiesc într-o 

margine de pe malul 

mării. Am la dispoziţie tot 

ce vreau: soare mistuitor, 

nisip fierbinte, aer 

ozonificat şi mai ales apă sărată şi amară. 

Într-o dimineaţă când făceam rondul 

cartierului într-un carting rablagit şi defect, 

ocupant de spaţiu inutil, luându-mă după 

mirosul meu proverbial, iată ce-am 

descoperit la un vecin! Cultiva dirijat maci 

sălbatici de grădină. 

Imediat au început să-mi clănţăne 

ideile! Această activitate ilegală şi parşivă 

nu putea emana decât din mintea unui 

urmaş al vechii legislaturi. Hotărâsem să 

mă cert cu el şi să-i pretind 12 capsule din 

acea plantă etnobotanică, 12 capsule pe 

care doream să le achiziţionez de la vecinul 

octogenar pentru cultivare şi promovare în 

anul următor. 

Enervat pe cerbicia lui, am trecut la 

reacţii extreme, confiscându-i prin gard o 

capsulă. Am verificat imediat, planta 

mutantă, pe un laptop analizor şi sub 

presiunea că îl pârăsc la organismele 

europene s-a îndurat - cu mare greutate - 

să-mi dea câteva bucăţi. Cum am ajuns 

acasă, am ingerat o capsulă! Mă sfătuise 

s-o folosesc în trei reprize dar când am 

văzut cum îmi fugeau seminţele în pumni, 

am înghiţit-o cum înghite un pui de pelican, 

în punga lui imensă, zece kile de peşte pe 

stomacul gol. 

M-am aşezat în pat şi… ce feerie de 

culori cantabile, ce bună dispoziţie m-a 

cuprins deodată! N-am apucat să-mi 

analizez faptele dar conştientizam ce se 

petrecea în mintea mea, iar ce se întâmpla 

în jur se disipa într-o pâclă albăstrie 

împrăştiată de neastâmpărul fascinant al 

valurilor. Trecutul meu încâlcit se inflamă 

deodată nemilos. Ochii mei se înroşiră ca 

nişte sori aflaţi la crepuscul, conjunctivita 

dădea roade! La nivelul macro înţelegerii se 

produsese o fisură, o încântare pastelată 

de nedescris. Sub influenţa aştrilor şi a 

liniilor de curbură destinul meu se 

fragmentase! Găsisem în sfârşit acel 

orgasm ce nu mi-l puteam imagina nici 

măcar cu Dalen Kurtis sau Pamela 

Anderson, acea stare de împlinire perpetuă, 

nefuncţională, necesară realizării planului 

cincinal al primului ministru numit pe patru 

ani şi scuturat la fiecare remaniere 

guvernamentală. Am avut revelaţia că 

macul sălbatic era planta care va scoate 

UE din colaps, bineînţeles dacă va fi 

replantată cu grijă. 

Visam în continuare că mă aflam 

într-o barcă albă aflată pe întinderea 

nesfârşită a mării şi totul se izbea lin, de-un 

dig nesfârşit. Valurile de larg erau parcă 

mai apropiate, neliniştea mării se 

amestecase întâmplător cu starea mea, 

freamătul ei mă legăna duios ca în pruncie, 

ce mai… eram fericit! 

Am dormit trei zile iar nopţile, bănuiţi 

ce-am făcut… în orice caz m-am delectat 

cu muzică house la clubul din mahala, 

continuând starea mea de beatitudine, 

hălăduind pajiştile verzi-mohorâte şi 

cimentuite ale indescriptibilului oraş de pe 

litoral. 

M-am hotărât… anul viitor voi planta 

sămânţa pentru a-mi asigura un viitor 

indestructibil şi personal în cultivatul 

macului gigant la scară generalizată pe 

ţară.. 

Şi aşa trecu toamna, dispăru iarna cu 

fondurile europene iar când se încălzi 

pământul, respectând normele 

metodologice ale ştiinţelor agricole, am 

însămânţat mac! Am camuflat cultura după 

perdele dese de porumb, am rărit-o 

aruncând inutilele spice de grâu şi acum 

aştept cu nerăbdare recolta! 

fotografie Andrei Denis Meravei 

61 


Viaţa cu Darul 

Multa ură şi dispreţ 

a ţintuit pe cruce, 

pe Cel fără de moarte 

sub cele trei piroane, 

noianul de păcate! 

O Bunule Mântuitor, 

îmi plec genuchii mei... 

şi Te ador! 

Elisabeta Brănoiu 

Te zăresc în noaptea aceea tristă 

când cerul îşi plângea durerea 

în agonia Ta pe lemn!!!... 

Un Dumnezeu să moară pentru pace?... 

când pentru pace, 

ar fi deajuns un singur semn?!!... 

dar Universul tace...! 

Când lacrimile 

mi-au încetat să mai curgă, 

Te-am auzit spunând: 

„Eu sunt Cel ce ţi-am dăruit Viaţa, 

EU SUNT, CEL CE SUNT” 

O!... Dumnezeul meu! 

Tu eşti?.. Dar nu ştiu cine eşti? 

Eşti Darul Cel Divin? 

Esti Fiu de Dumnezeu? 

Cea străbătut zenitul? 

Nu eşti Tu infinitul? 

Nu eşti Tu unicu-i Mire? 

Tu eşti marea iubire! 

iar eu a Ta mireasă! 

A Ta floare alesă! 

Viaţa-L ascultă uimită, 

urmând pe Făcătorul, 

la Altar... 

Iată, se opresc amândoi... 

Se cunună Viaţa cu DARUL, 

Zâmbesc şi păşesc împreună 

În Veşnicie, în Veacul de Apoi. 

Suntem Lumini? 

(un prilej de cercetare a conştiinţei) 

Iubeşte, 

iartă, 

crede 

şi uită tot ce-ai îndurat. 

EL îţi e Lumina, 

căci EL te-a creat ! 

Cu tine 

întreg Pământul, 

toţi muritorii 

astăzi, slăvesc 

pe Iisus Sfântul. 

În noaptea Învierii 

când clopotele bat 

cu lumânări aprinse, 

cu sufletul curat 

spun toţi cu mare bucurie: 

«HRISTOS A ÎNVIAT!!!» 

„ADEVĂRAT A ÎNVIAT!!!” 

Elisabeta Branoiu 


62


Rita Drumeș 

Date biografice 

Activitate: 

2008 – publică 

la NewLine volumul 

de 

proză 

STACCATO-Frânturi 

de viaţă 

2009 – I se acordă Diploma de 

Excelenţă pentru promovarea valorilor artei 

şi culturii romaneşti, în cadrul Proiectului 

literar „Carţi şi gânduri în dar”. 

2010 – publică la NewLine volumul de 

versuri “Mă iartă că te-am iubit!” 

2010 - Este acceptată ca membru în 

Cenaclul „Mihail Sadoveanu” 

2010 – Primeşte din partea 

Preşedintelui Ligii Scriitorilor Filiala 

Constanţa invitaţia de a adera la aceasta 

2010 - 2011 moderator Radio 

MAMAIA FM 

2012 - 2013 director revista Amica Ta 

şi Radio Diaspora Ro 

2013 - este nominalizată printre cei 

“Zece Oameni de valoare” in cadrul “Galei 

Valorilor Constanţei”, la categoria “Cultură 

şi Artă” 

Referințe: 

Alice HIRSCH - Liderul de Opinie 

Rita Drumeş este o autoare care n-ar 

trebui să lipsească din biblioteca 

nimănui.Ea se dezvăluie în versurile scrise 

din vârful trăirilor sale din adâncul 

sufletului… 

Mirela STÎNGĂ - Telegraf de 

Constanţa 

Rita Drumeş este un suflet pentru care 

iubirea reprezintă modul său de a se 

raporta la lume şi la ceilalţi. Versurile sale, 

o simfonie a inefabilului iubirii, izvorâte din 

interior, cu o frumuseţe intrinsecă... 

Adina MITREA - Telegraf de 

Constanţa 

După cîteva rînduri de poezie 

semnate Rita Drumeș cad pe gânduri... În 

toată cartea răsună sunetul grav și frumos 

al iubirii, al dezamăgirii, al trăirilor omenești 

şi răzbate până la mine mirosul adormitor al 

strugurilor copţi de toamnă.Parcă se aude 

foşnetul paşilor Ritei printre frunzele arămii 

de pe alee.Frunzele veştejite de melancolie 

nu şi-au pierdut graţia şi demnitatea când 

au fost atinse de ea.O multitudine de culori 

şi miresme îmi încântă simţurile când simt 

toamna Ritei. Am nevoie de oxigenul ei, de 

tristețea și iubirea din rânduri... Citiți poezia 

Ritei! A venit timpul iubirii! A venit timpul 

poeziei! 

Alte date: 

1990 - 1994 Secretar Executiv 

L.A.D.O. Constanţa 

1998 - 2001 angajat al UM/1253 

Batalionul 34 Transmisiuni 

2002 - 2005 director marketing SC 

Detectors SRL 

2005 - 2007 director zonal SC Sicuro 

Invest 

2011 - 2012 director zonal SC Sicuro 

Invest SRL 

Când inima rupe 

contractul 

Când inima rupe contractul 

Din visele ţesute în doi, 

Tivite cu speranţe multe, 

Rămân doar amintiri şi ploi. 

Nimic nu mai contează atunci 

Când dansul fluturilor a-ncetat 

Şi în liniştea care-i urmează 

Eşti trist, cu tine neîmpăcat. 

Ai vrea ca timpul să-l întorci 

Să-ţi poţi rescrie soarta, 

Să nu repeţi greşeli pe care 

Nici tu nu ţi le poţi ierta. 

Când inima rupe contractul 

Din toate câte au fost să fie 

Rămâi cu amintiri şi ploi 

În inima îndurerată şi pustie. 

63 


Cântă-mi, iubite! 

Vise arse 

Câânnt tăă--mi ii ddi iinn nnoouu, , iiuubbi i iit tee, , 

ccâânnt teeccee ddi iinn ddoorri iinnţ ţăă aapprri iinnssee! ! 

Vrreeaauu ssăă măă ssi iimt t iiaarrăăşşi i 

vvi iiee, , 

ssăă aarrdd înn î pprroomi iissi iiuunni 

aassccuunnssee. . 

Riitta Drumeşş 

Riitta Drumeşş 

Mi ii--aam aarrss vvi iisseel llee înn î vvaat trraa ssuuf fl lleet tuul lluui ii, , 

pprri iivvi iinndd uunn tit 

iimpp ddaannssuul ll flf 

llăăccăărri iil lloorr. . 

Icci I ii oo înnt î tooaarrccee, , ddi iinnccool lloo oo ppi iirruueet tăă. 

... 

ss--aauu sst ti iinnss trreeppt t taat t, , ccuu oo ppaal llăă ddi iissccrreet tăă. . 

Iuubbi I iit tee, , aasst tăăzzi ii vvrreeaauu ssăă ddaannssăăm 

taannggoouul t ll ddee înncceeppuut î t aal ll ppaassi iiuunni iii ii, , 

ssăă nnee ppi iieerrddeem uunnuul ll înn î aal llt tuul ll, , 

rreeî înnnnooi iinndd jjuurrăămâânnt j tuul ll iiuubbi i iirri iii ii. . 

LLaa înncceeppuut î t llee--aam l aarrss ppee cceel llee nnaai iivvee, , 

ccoonnf foorrmee ccuu vvâârrsst taa ccooppi iil lleei ii tit 

iimi iiddee; ; 

eerraauu ssppeerraannţ ţee nneeccl llaarree, , fif 

iirreeşşt ti ii, , 

ccaarree ccuu tit 

iimppuul ll iiţ iţi 

ii ppaarr nneebbuunneeşşt ti ii. . 

Şooppt teeşşt tee--mi ii înncceet î t llaa l uurreecchhee, , 

aaşşaa ccuum făăcceeaai f ii llaa l înncceeppuut î t, , 

ccăă--ţ ţi ii ssuunnt t ssuuf fl lleet t ppeerreecchhee, , 

ccăă nnuu--i ii tit 

iimppuul ll înnccăă î ppi iieerrdduut t. . 

A vveenni iit t aappooi ii rrâânndduul ll cceel lloorr rreebbeel llee. 

... 

eerraauu ddaannt teel llăărri iii 

ddee aaddool lleesscceennt tăă, , 

ccuu vvi iizzi iiuunni 

muul llt t pprreeaa iiddeeaal i lli iisst tee 

ppeennt trruu oo ssoocci iieet taat tee ccoonnccuuppi iisscci iieennt tăă. . 

„„Am aaj jjuunnss llaa l ccoonnccl lluuzzi iiaa ccăă ssppeerraannţ ţaa eesst tee 

uul llt ti iimaa ppi iieerrddeerree uumaannăă, , ddeeooaarreeccee fif 

iieeccaarree 

muurri iit toorr ssppeerrăă, , ppâânnăă înn î uul llt ti iimaa ccl lli iippăă, , ccăă eel ll vvaa 

fif 

ii vveeşşnni iicc, , ccaa oo vvaa ppăăccăăl lli ii ppee ddooaamnnaa înn î 

nneeggrruu! ! Di iinn ppăăccaat tee, , nni iimeenni 

nnuu aa rreeuuşşi iit t ss--oo 

ppăăccăăl lleeaassccăă! ! Înn Î faaţ f ţaa eei ii meerrggeem ssi iinngguurri ii, , cchhi iiaarr 

ddaaccăă ssuunnt teem înnccoonnj î jjuurraaţ ţi ii ddee cceei ii ddrraaggi ii, , ppeennt trruu 

aa ddaa ssooccoot teeaal llaa pprroopprri iieei 

nnooaasst trree ccoonnşşt ti iii iinnţ ţee, , 

ddooaamnnaa înn î nneeggrruu nneef fi iii iinndd ddeeccâât t ooggl lli iinnddaa înn î 

ccaarree nnee pprri iivvi iim ppeennt trruu uul llt ti iimaa ddaat tăă ddee ppee 

aacceesst t tăărrââm. t .”” 

RRi iit taa DDrruumeeşş îînn î SSt taaccccaat too - FFrrâânnt tuurri ii ddee vvi iiaaţ ţăă 

Ceel llee maat tuurree aauu uurrmaat t maai ii aappooi ii 

şşi ii aam ccrreezzuut t înn î eel llee ccuu muul llt tăă aarrddooaarree, , 

nneeşşt ti iii iinndd ccăă vvi iiaaţ ţaa--i ii ppaarri iioorr înnăăssccuut î t, , 

ccaarree nnuu ppi iieerrddee ccâânndd ppuunnee pprri iinnssooaarree. . 

Asst tăăzzi ii nnuu maai ii aam vvi iissee nnaai iivvee, , rreebbeel llee 

ssaauu aarrzzăăt tooaarree, , aam înnssăă î înn î ssuuf fl lleet t 

uunn ppuumnn ddee cceennuuşşăă, , ccuu ccaarree ppoot t 

ssccrri iiee ddeesspprree vvi iisseel llee meel llee uunn ppaamf fl lleet t. . 


64

Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 2, aprilie 2013

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?