Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 1, martie 2013

BUNICA FLOAREA
Gelu Pescaru
Depăn amintiri înşirând pe aceste pagini
segvenţe nemuritoare ale copilăriei,
ascunse în străfundurile memoriei mele,
ajunsă poate acum la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12
ani şi începuse tata să mă trimită la vreo
patru kilometri de comună să păzesc
jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie.
Să nu-mi fie frică singur pe câmp la acea
vârstă fragedă, departe de casă şi de
familie, mă însoţea şi bunica Floarea,
mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu
ea am păzit doi ani la rând via noastră.
La vreo cincizeci de metri de lotul nostru
de vie, avea şi tatăl mamei un hectar, pe
care tot eu îl păzeam. Este un fel de a
spune că-l păzeam. Ce putea să facă un
copil de doisprezece ani împotriva celor ce
ar fi dorit să se înfrupte din strugurii copţi?
Înainte de a ne instala ca paznici ai viei,
mai întâi scotea tata uşa de la beci, încărca
cu paie o saltea din pânză de cânepă,
ţesută de mama iarna la război, lua câţiva
chirpici din tizic 1 şi îi arunca în căruţă, apoi
1 Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii
animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi
lua bota cu apă, o putină plină pentru baia
săptămânală, pirostriile pentru găleata
mare din aramă, calupul de săpun de casă,
lemnele din salcâm pentru construcţia
propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi
multe obiecte de strictă necesitate pe
termen mai lung.
Când ajungeam noi la vie pe la începutul
lui august, de obicei abia începeau să se
pârguiască boabele de struguri ale soiurilor
timpurii. Incepeam paza aşa de devreme
să alung graurii care ciuguleau boabele
date în pârgă.
Săpa tata spre drum în capătul lotului, o
groapă peste care construia din lemne de
salcâm o formă de piramidă, pe care
punea nişte crengi şi peste ele paie de
grâu apoi cartonul asfaltat, fixat cu bolovani
de piatră legaţi cu şfori. Toate acestea
pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă
apa în bordei.
Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre
răsărit al bordeiului, iar sub ea pe la mijloc
pe lăţime un zid din chirpici de tizic, să nu
se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii.
Peste uşă era aşezată salteaua şi un preş
ţesut de mama din lână vopsită în culori
diferite, în loc de cearceaf. Pe atunci nu se
foloseau covoare ca acum. Cele mai
înstărite familii din comună aveau întinse
pe jos covoare de iută sau ţesute la război,
direct peste duşumea sau peste pământul
galben amestecat cu balegă de cal ori
pleavă şi apoi întins pe jos în loc de
duşumeaua. Aşa se „tencuiau” şi casele
peste care lipitură se dădea cu var stins şi
albăstrit cu sineală.
Cum spuneam, tata a construit bordeiul,
ne-a instalat patul şi cele necesare unei
şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul
strugurilor în septembrie. Seara după ce îşi
termina treburile gospodăreşti prin curte
sau pe la câmp, cu recoltatul cerealelor,
uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea
în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene.
N.A.
63
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013