Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 1, martie 2013

clocoti sângele îngheţat/prin albul
trup/până când aş lua forma
răsăritului,/explodând printre munţi/în ţipete
de femeie şoim” (dacă ar exista maşina
trecutului).
De altfel, mulţi poeţi scriu la limita dintre
sacru şi profan ori amestecă aceste două
dimensiuni ale omului.
O anume tristeţe degajă majoritatea
versurilor, izvorâtă dintr-o experienţă
amară de viaţă, asupra căreia, autoarea nu
insistă. Şi dacă trupul se poate ascunde,
sufletul – nu: „şi mă acoperi cu ploi de
gheaţă/care-mi pătrund tristeţea în
oase/pulsându-mi doruri reumatice inimii”
(cum vrei să împrimăvărez).
Problema morţii este pusă tranşant, în
culori alb-negru, nu sub imperiul spaimei
atavice, ci mai degrabă al resemnării, al
înţelegerii.
Pe tapet mai rămâne iubirea, atât cât
este, care-i dă poetei imboldul să meargă
mai departe: „ştii că-mi este sufletul
astmatic/şi doar prin dragoste respir” (cum
vrei să împrimăvărez). În virtutea acestei
iubiri poeta spune: „învăţ să iert întunericul”
(umbră şi fluture).
Poeta ne prezintă şi lumea sa, aşa cum
şi-a alcătuit-o: „lumea mea//stă cocoţată/pe
umerii lui Hercule/şi râde gâlgâit/lumina/îi
gâdilă tălpile/are gust/de măr verde/furat
de Adam/din grădina Evei/când s-a
împiedicat/de Cunoaştere/curată inocenţă
a lui Abel/miroase a mugur crud/şi
explodează/în Edenul împodobit/cu
bonsai/are şase ochi/trei inimi/şi un
sentiment”.
Dacă pe Prometeu, în legendele vechi
înlînţuit pentru că a furat focul, pe o stâncă
în Olimp, l-au înconjurat vulturii, ciugulindui
carnea şi bându-i sângele, pe Mihaela
Meravei în urcuşul ei, o încolţesc corbii: „de
la un timp m-au încolţit corbii/îmi ciugulesc
pielea/până la măduvă pătrund/flămânzii...”
(viaţa pe verticală).
De fapt, această viaţă pe verticală la
care face referire autoarea este urcuşul pe
care fiecare om îl are de străbătut, cu
greutăţile în spinare, precum Sisif cărânduşi
bolovanul.
Autoarea a strecurat şi un grupaj de
„definiţii în stil haiku” – concentrând în
poeme de trei silabe, în spirit nipon, esenţe
parfumate.
În poemul „stand by” – Mihaela Meravei
spune: „m-am ancorat în punctele
cardinale/ale sinelui” – ceea ce nu e rău,
dimpotrivă.
Cu mai multă aplecare asupra eului,
îndepărtând incertitudinile şi abordând cu
îndrăzneală principalele teme despre
clasica treime viaţă-iubire-moarte, Mihaela
Meravei poate deveni o poetă remarcabilă.
Visul
într-o zi poate...
nu voi mai reuși să dansez
prin pădurea întunecată
voi continua să merg
pipăind cărarea cu sufletul
poartă deschsă spre lumină
nici să pășesc nu voi reuși
înlănțuită de rugul umbrei
voi învăța să visez că zbor
cu aripi de porumbiță
spre înaltul senin
nimeni şi nimic nu mă va opri
să-mi transform visul
în realitatea unui cer
de cristal
Mihaela Meravei
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013
42