citeste - Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare

Institutul de Proiecte
pentru Inovație și Dezvoltare
– IPID
Seria de proiecte / publicații
REPROFESIONALIZAREA ROMÂNIEI
vol. IV

Institutul de Proiecte pentru Inovație și Dezvoltare – IPID
DRAMA NOASTRĂ DEMOGRAFICĂ
Populația României la recensământul
din octombrie 201
Prof. Vasile GHEȚĂU
Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici
4 iulie 2012,
Academia Română

Opiniile exprimate în această prezentare sunt
personale și nu reprezintă, în mod necesar, un
punct de vedere instituțional

Asupra recensământului din octombrie 2011
cunoaștem, până acum, rezultatele provizorii și destule
aspecte referitoare la organizare și desfășurare.
Cel mai așteptat rezultat era numărul populației țării,
știindu-se că potrivit normelor Comisiei Europene
pentru seria de recensăminte 2010-2011 în populația
unei localități se includ persoanele care au în respectiva
localitate reședința obișnuită (usual residence), de cel
puțin 12 luni (sau mai puțin dar cu intenția de a locui
cel puțin 12 luni). Nu se includ deci în populația
rezidentă a unei localități persoanele plecate pentru o
perioadă îndelungată, de cel puțin 12 luni. Termenul
folosit la recensământul din octombrie pentru usual
resident population este cel de populație stabilă.

Interesul pentru cunoașterea numărului
populației la recensământul din octombrie
2011 provenea tocmai din informațiile care
existau asupra numărului celor plecați pe o
perioadă îndelungată, număr situat undeva
între 2 și 3 milioane persoane (surse
naționale și internaționale).

Odată cu publicarea rezultatelor provizorii ale
recensământului și a unor estimații asupra numărului
de locuințe și a populației nerecenzate, a apărut
suficientă substanță pentru a putea aprecia aceste
rezultate, a le plasa în evoluția istorică a numărului
populației țării și a avansa ipoteze asupra gradului de
acoperire a operațiunii, luând în considerare și
informații asupra organizării și desfășurării
recensământului. În plus, având o nouă populație a
țării, viziunea prospectivă devine o necesitate. Este și
ceea ce cuprinde lucrarea pe care o prezint.

Introducere
I. Numărul populației și componentele schimbărilor în profil
teritorial
II. A fost migrația externă mai mare în urban sau în rural?
III. Structura etnică a populației
IV. Semne de întrebare
V. O populație de 19 milioane de români în anul 2011:
ce perspective pentru mijlocul secolului?
VI. Remarci finale
Addendum. Inerția și dinamica internă a construcției demografice
(un alt fel de prognoză demografică)

Plecăm de la ipoteza că o populație stabilă de 19 043 000 locuitori în
octombrie 2011 este plauzibilă, fiind coerentă cu numărul populației la
recensământul din martie 2002, cu datele oficiale asupra mișcării naturale a
populației (nașteri și decese) și asupra migrației externe cu schimbare de
domiciliu din perioada martie 2002-octombrie 2011 și cu o migrație pentru
muncă estimată undeva între două și trei milioane persoane.
Admitem și ipoteza - fundamentală - că pentru toți cei
19 043 000 locuitori au existat și există tot atâtea formulare individuale de
recensământ P (Persoana) în care la caracteristica 10-Situația persoanei la
recensământ, apare fie răspunsul 1-Prezentă, fie răspunsul 2-Temporar
absentă.
Între numărul provizoriu al populației României la recensământ și cel pe
care ni-l vor oferi rezultatele finale ale recensământului nu pot apărea
diferențe sensibile, dacă excludem erori, defecțiuni ori nereguli importante.
Recensămintele anterioare (1992 și 2002) au evidențiat un astfel de raport.

I. Numărul populației și
componentele schimbărilor în
profil teritorial

Recensământul din octombrie 2011 ne-au arătat o populație
stabilă de 19 043 000 locuitori și, dacă vom compara această
cifră cu cea de la recensământul din anul 2002 – 21 681 000,
vedem că reculul este de 2638 mii locuitori. Numai că acest recul
provine atât din migrație cât și din scădere naturală a populației
iar descompunerea în cele două componente duce la
următoarele contribuții: 424 de mii este scădere naturală și 2214
mii reprezintă migrație externă negativă, această din urmă
valoare înscriindu-se în plaja deja amintită, luând în considerare
și o mișcare de retur în ultimii ani, provocată de criza economică
și financiară din țările în care se află cei mai mulți migranți.

Plasând cele 19 milioane de locuitori în octombrie 2011 intr-o
viziune temporală retroactivă, câteva aprecieri nu sunt lipsite
de interes. O populație de 19 milioane locuitori a fost atinsă
în România, pentru prima dată, în anul 1965. Deși natalitatea
era în scădere în prima jumătate a anilor 1960, creșterea
naturală înregistrată în anul 1965 a fost de 115 mii persoane
iar pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55
de mii. Schimbarea este dramatică.
Comparativ cu 1 ianuarie 1990, populația actuală a României
este mai mică cu 4,2 milioane (18 la sută!) iar față de
recensământul anterior, cel din anul 2002, reculul este cel
menționat anterior - de 2,6 milioane.
Dacă vom plasa acest recul la nivel teritorial, județean, îi vom
putea sesiza mai bine diferențierea și consistența,
introducând cele trei componente ale schimbării numărului
populației: creșterea naturală, migrația internă, migrația
externă.

Ilfov
Covasna
Harghita
Timiș
Sălaj
Giurgiu
Bistrița-N.
Ialomița
Satu Mare
Călărași
Dâmbovița
Cluj
Sibiu
Maramureș
Mureș
Bihor
Mehedinți
Arad
Gorj
Botoșani
Tulcea
Alba
Vâlcea
Caraș-S.
Argeș
Buzău
Vrancea
Brăila
Olt
Suceava
Teleorman
Vaslui
Brașov
Constanța
Hunedoara
Iași
Prahova
Neamț
Galați
Dolj
Bacău
Mun. București
100
50
0
Figura 1. Scăderea* numărului populației pe județe între recensămintele din anii
2002 și 2011 și componentele scăderii - în mii locuitori
*creștere doar în județul Ilfov
Scăderile cele mai micisub
50 mii loc.
Fig. 1a. Scădere totală
Scăderile cele mai maripeste
100 mii loc.
-50
-100
-150
-200
-250
-300

-40
-30
-20
-10
0
10
20
Iași
Suceava
Constanța
Bistrița-N.
Brașov
Covasna
Sibiu
Vaslui
Harghita
Ilfov
Maramureș
Bacău
Ialomița
Tulcea
Vrancea
Botoșani
Sălaj
Gorj
Satu Mare
Neamț
Galați
Mureș
Călărași
Alba
Dâmbovița
Timiș
Vâlcea
Caraș-S.
Bihor
Brăila
Mehedinți
Argeș
Cluj
Hunedoara
Giurgiu
Buzău
Arad
Prahova
Olt
Mun. București
Dolj
Teleorman
Fig. 1b. Creștere/scădere naturală

Ilfov
Timiș
Cluj
Arad
Constanța
Mun. București
Sibiu
Giurgiu
Bihor
Brașov
Mureș
Dolj
Vrancea
Dâmbovița
Călărași
Argeș
Satu Mare
Caraș-S.
Vâlcea
Covasna
Sălaj
Bistrița-N.
Gorj
Buzău
Iași
Prahova
Ialomița
Harghita
Suceava
Alba
Neamț
Mehedinți
Tulcea
Brăila
Bacău
Maramureș
Teleorman
Galați
Botoșani
Olt
Hunedoara
Vaslui
70
Fig. 1c. Migrație internă netă
60
50
40
30
20
10
0
-10
-20
-30

Ilfov
Covasna
Harghita
Sălaj
Giurgiu
Dâmbovița
Ialomița
Satu Mare
Călărași
Teleorman
Bistrița-N.
Mehedinți
Botoșani
Maramureș
Olt
Alba
Bihor
Gorj
Buzău
Mureș
Vâlcea
Tulcea
Cluj
Caraș-S.
Argeș
Arad
Brăila
Timiș
Sibiu
Hunedoara
Vrancea
Vaslui
Prahova
Suceava
Dolj
Brașov
Neamț
Galați
Constanța
Iași
Bacău
Mun. București
50
Fig. 1d. Migrație externă netă
0
-50
-100
-150
-200
-250

Ilfov
Timiș
Cluj
Arad
Constanța
Mun. București
Sibiu
Giurgiu
Bihor
Brașov
Mureș
Dolj
Vrancea
Dâmbovița
Călărași
Argeș
Satu Mare
Caraș-S.
Vâlcea
Covasna
Sălaj
Bistrița-N.
Gorj
Buzău
Iași
Prahova
Ialomița
Harghita
Suceava
Alba
Neamț
Mehedinți
Tulcea
Brăila
Bacău
Maramureș
Teleorman
Galați
Botoșani
Olt
Hunedoara
Vaslui
Ilfov
Covasna
Harghita
Sălaj
Giurgiu
Dâmbovița
Ialomița
Satu Mare
Călărași
Teleorman
Bistrița-N.
Mehedinți
Botoșani
Maramureș
Olt
Alba
Bihor
Gorj
Buzău
Mureș
Vâlcea
Tulcea
Cluj
Caraș-S.
Argeș
Arad
Brăila
Timiș
Sibiu
Hunedoara
Vrancea
Vaslui
Prahova
Suceava
Dolj
Brașov
Neamț
Galați
Constanța
Iași
Bacău
Mun. București
Ilfov
Covasna
Harghita
Timiș
Sălaj
Giurgiu
Bistrița-N.
Ialomița
Satu Mare
Călărași
Dâmbovița
Cluj
Sibiu
Maramureș
Mureș
Bihor
Mehedinți
Arad
Gorj
Botoșani
Tulcea
Alba
Vâlcea
Caraș-S.
Argeș
Buzău
Vrancea
Brăila
Olt
Suceava
Teleorman
Vaslui
Brașov
Constanța
Hunedoara
Iași
Prahova
Neamț
Galați
Dolj
Bacău
Mun. București
Iași
Suceava
Constanța
Bistrița-N.
Brașov
Covasna
Sibiu
Vaslui
Harghita
Ilfov
Maramureș
Bacău
Ialomița
Tulcea
Vrancea
Botoșani
Sălaj
Gorj
Satu Mare
Neamț
Galați
Mureș
Călărași
Alba
Dâmbovița
Timiș
Vâlcea
Caraș-S.
Bihor
Brăila
Mehedinți
Argeș
Cluj
Hunedoara
Giurgiu
Buzău
Arad
Prahova
Olt
Mun. București
Dolj
Teleorman
100
50
0
-50
Fig. 1a. Scădere totală
20
10
0
Fig. 1b. Creștere/scădere naturală
-100
-10
-150
-200
-250
-20
-30
Contribuția scăderii naturale, a migrației interne și a migrației
externe la scăderea numărului populației în Mun. București,
jud. Bacău și județele Covasna și Harghita
-300
-40
70
60
50
40
30
20
10
0
-10
-20
-30
Fig. 1c. Migrație internă netă
50
0
-50
-100
-150
-200
-250
Fig. 1d. Migrație externă netă
Ceea ce apare drept
schimbare surprinzătoare –
este dimensiunea scăderii
populației Mun. Buc., și
îndeosebi contribuția
migrației externe.

II. A fost migrația externă mai
mare în urban sau în rural?

Tabelul 3. Componentele scăderii populației urbane și rurale
între recensămintele din anii 2002 și 2011
Componente Urban Rural Urban +Rural
Scădere naturală – in mii -7 -404 -411
Migrație internă netă– in mii -298 +298 0
Migrație externă netă:
- în mii
- în %
-1077
48
-1150
52
-2227
100
Toate componentele
schimbării :
- în mii
- în %
-1382
52
-1256
48
-2638
100

Populația urbană era de 52,7% la recensământul din anul 2002 și ponderea ei
a crescut, moderat, la 55% în anul 2011, înainte de recensământ, pe fondul
importantei scăderi naturale din rural dar și al majorării mecanice a populației
urbane prin trecerea unui important număr de localități rurale în categoria orașelor.
Datele recensământului din octombrie 2011 reașează populația urbană la ponderea
din anul 2002, printr-un recul general mai mare al acestei populații (determinat de
migrația internă), comparativ cu reculul din rural, chiar dacă scăderea relativă este
identică în cele două medii – 12%. Dacă migrația externă intercensitară este
apropiată în urban și rural, celelalte două componente sunt net diferite. Migrația
din urban în rural a devenit superioară fluxului tradițional rural-urban încă din anul
1997 și această caracteristică s-a menținut în toți anii ulteriori, ceea ce – cumulat –
înseamnă un aport de populație din urban în rural de 300 mii persoane între
recensăminte. Numai că scăderea naturală din rural a depășit această migrație
favorabilă ruralului. Nu surprinde scăderea naturală mică din urban, dacă analizăm
evoluția numărului de născuți la femeile salariate din acest mediu după
introducerea, în anul 2003, a concediului și indemnizației de creștere a copilului
(Ghețău, 2008).

Reculul populației urbane a fost mai important, ca proporție, în
orașele mari. Populația orașelor care aveau peste 100 de mii de
locuitori la recensământul din anul 2002 s-a redus cu aproape un milion,
ceea ce reprezintă un recul de 15%. Față de această valoare medie,
pierderea de populație este însă considerabil mai mare în câteva orașe:
Piatra Neamț-26%, Bacău-24%, Galați-23%, Brăila-22%, Brașov-20% .
Îndepărtarea Capitalei de o populație de două milioane nu este
singura declasare a orașelor după dimensiunea populației. Am rămas,
după recensământ, cu doar două orașe având o populație mai mare de
300 de mii de locuitori, Cluj și Timișoara, ieșind din această categorie
orașele Iași, Constanța și Craiova.

Piatra Neamț
Bacău
Galați
Braila
Brasov
Craiova
Buzau
Suceava
Constanța
Iași
Satu Mare
Drobeta -Turnu Sev.
Baia Mare
Ploiești
Târgu Mureș
Arad
Rimnicu Valcea
Mun. București
Botoșani
Pitești
Sibiu
Oradea
Timișoara
Cluj
0
Figura 2. Scăderea numărului populației între recensămintele din anii 2002 și 2011 în orașele
care aveau peste 100 de mii locuitori la recensământul din anul 2002
-5
-4
-3
-10
-15
-20
-25
-30
-26
-24
-23 -22 -20 -19 -19 -18 -18 -18 -18 -17 -17 -15 -15 -14 -14 -13 -12 -12 -12 -11

Scăderea populației Capitalei apare surprinzătoare ca
dimensiune: un sfert de milion de locuitori ! Se cunoșteau nivelul
mai mic al natalității decât cel al mortalității generale și deci
creșterea naturală negativă, ca și aportul minor al migrației
interne. Scăderea naturală a fost de 29 mii locuitori iar prin
migrație internă cu schimbare de domiciliu în Capitală creșterea
fost de numai 9 mii locuitori. Rezultă că între recensămintele din
anii 2002 și 2011 populația a scăzut prin migrație externă cu nu
mai puțin de 229 de mii de locuitori, un recul greu de înțeles. O
privire asupra dinamicii populației pe sectoare, în aceeași
perioadă, relevă diferențe apreciabile, între 31 de mii în sectorul
5 și 56 de mii în sectorul 2.

0
Figura 4. Scăderea numărului populației pe sectoare în Mun. București între recensămintele din anii
2002 și 2011 - în %
-2
-4
-6
-8
-10
-12
-14
-12
-11 -11 -11
-16
-16
-16
-18
Sector 1 Sector 2 Sector 3 Sector 6 Sector 5 Sector 4

III. Structura etnică a populației

Recensământul din octombrie 2011 nu evidențiază schimbări
importante în structura etnică a populației iar cele care au avut loc erau – cu o
excepție - previzibile, dacă urmărim și schimbările care s-au petrecut între cele
două recensăminte anterioare – cele din anii 1992 și 2002. Scăderea naturală
(alimentată și de nivelul natalității dar și de accentuarea îmbătrânirii
demografice) a afectat aproape toate etniile tradiționale iar migrația a accentuat
declinul la unele dintre ele. Am văzut că reculul masiv al populației în perioada
2002-2011 este în proporție de 84% prin migrație și studiul deja menționat al
Fundației pentru o Societate Deschisă relevă că 92% din migranții pentru
muncă din perioada 1996-2006 erau de etnie română. Scăderea relativă
moderat superioară la etnicii maghiari nu are drept origine o diferențiere la nivel
de scădere naturală (natalitatea și mortalitatea generală nu diferă semnificativ
față de valorile medii naționale în județele cu proporții importante ale etnicilor
maghiari) și provine din migrație.
Pe de altă parte, reculul populației de etnie maghiara nu provine - esențial – de
la populația din județele Covasna și Harghita, cum s-ar putea crede, ci din
populația de această etnie din alte județe, îndeosebi din Mureș, Cluj, Bihor.

Ascensiunea numărului de romi continuă evoluția constatată și între recensămintele din anii
1992 și 2002. Creșterile cele mai mari ale romilor se constată în județele Mureș (+6212), Argeș
(+6073), Buzău (+5773) și Vrancea (+5103). Ne putem întreba dacă în aprecierea creșterii de 84
de mii nu ar fi mai corect să vorbim de o creștere a numărului celor care au declarat etnia romă și
nu de o creștere a numărului de romi.
O evoluție care ridică multe semne de întrebare este scăderea de la etnicii turci, o populație a
cărei fertilitate estimată la recensământul din anul 2002 era de 2,4 copii la o femeie, valoare nu
foarte departe de cea a femeilor de etnie romă – 3,1 copii la o femeie dar mai mult decât dublă față
de media națională - 1,1 copii la o femeie (Ghețău, 2007).
Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ față de cifra de la
recensământul anterior și este posibil ca în spatele acestei stabilități să se afle continuarea
scăderilor anterioare la unele etnii tradiționale, nemenționate în datele provizorii (sârbi, slovaci,
bulgari, cehi, evrei, polonezi) și creșteri la etnii care au cunoscut un progres important după 1990
prin migrație (italieni, greci, chinezi). Rezultatele detaliate vor permite evidențierea mecanismului
stabilității numărului de persoane din grupa Alte etnii iar combinarea datelor asupra structurii etnice
cu cele referitoare la structura după limba maternă și după religie ar trebui să ne ofere informații
utile înțelegerii unor caracteristici ale masivei creșteri a numărului persoanelor care nu și-au
declarat etnia (de la 2 mii în anul 2002 la 57 mii în anul 2011). Este o schimbare importantă de
atitudine/opțiune și care ar trebui să aibă echivalent în dinamica numărului de persoane care nu
și-au declarat religia (rezultatele preliminare vor oferi această distribuție a populației). Nu este lipsit
de semnificație faptul că aproape un sfert dintre cei care nu și-au declarat etnia sunt locuitori ai
Capitalei.

Germani
Ruși-lipoveni
Ucraineana
Tătari
Maghiari
Români
Turci
Alte etnii
Romi
Figura 3. Scăderea/creșterea numărului populației la principalele etnii, 2002-2011 - în %
20
16
10
0
-4
-10
-20
-15
-15
-14 -13
-12
-30
-40
-38
-33
Etnie nedeclarată:
-2002= 2 mii;
-2011= 57 mii
-50

IV. Semne de întrebare

Recensământul a fost și a rămas cea mai complexă operațiune statistică care poate fi organizată într-o
țară și problema apariției unor riscuri și conjuncturi care să afecteze desfășurarea, acoperirea și
calitatea informațiilor înregistrate a rămas la fel de importantă și actuală. Mai mult, modernizarea
societății, progresul economic, social și cultural nu au avut, peste tot, un corespondent similar în
calitatea recensămintelor, ca desfășurare, grad de acoperire și, se pare, calitate a informației. Voi
folosi în acest sens câteva informații semnificative asupra acestor aspecte, preluate din excelenta
sinteză elaborată de Comisia Economică pentru Europa a Națiunilor Unite asupra practicilor din țările
membre la recensămintele naționale din seria 2000 (United Nations Economic Commission for
Europe, 2008). Informațiile pot constitui un cadru elocvent de referință pentru unele aprecieri pe
care le vom face asupra recensământului românesc din octombrie 2011. Iată unele dintre concluziile
recensămintelor din seria 2000:
la modul general, operațiunile au fost afectate de atmosfera publică și atitudinea față de
recensământ și preocuparea pentru caracterul personal al informațiilor;
dificultățile cele mai mari au fost în faza de înregistrare: non-răspuns, în particular în cazul unor
grupuri de populație și/sau refuz în cazul anumitor informații, considerate strict personale;
dificultăți în găsirea persoanelor la domiciliu/reședință.
În același studiu, găsim și problemele pe care țările le apreciau că ar trebui mai bine acoperite în
recomandările pe care Comisia Economică pentru Europa urma să le elaboreze pentru seria
2010/2011 a recensămintelor: metode de evaluare a gradului de acoperire a recensământului și a
calității informațiilor înregistrate, folosirea posibilităților remarcabile pe care le oferă tehnologiile și
tehnicile GIS/hărți digitale, înregistrarea on-line, utilizarea registrelor pentru înlocuirea formei
tradiționale a recensământului cu recenzori și formulare.

Între numărul provizoriu al populației României la recensământ și cel pe care ni-l vor oferi rezultatele finale
ale recensământului nu pot apărea diferențe sensibile, dacă excludem erori, defecțiuni ori nereguli importante.
O populație de 19043 mii locuitori în octombrie 2011 este plauzibilă, fiind coerentă cu numărul populației la
recensământul din martie 2002, cu datele oficiale asupra mișcării naturale a populației (nașteri și decese) și
asupra migrației externe cu schimbare de domiciliu din perioada martie 2002-octombrie 2011 și cu o migrație
pentru muncă estimată undeva între două și trei milioane.
Pentru a putea evalua schimbările pe care recensământul din octombrie 2011 le-a adus în numărul
populației țării și pentru a cuantifica originea acestor schimbări, vom pleca de la următoarele axiome:
1. recensământul din martie 2002 a fost o operațiune statistică reușită și numărul populației rezultat
din înregistrare a fost corect (cât mai apropiat de realitate); de altfel, singura alternativă la o astfel de
afirmație ar putea fi existența unui grad minor de sub-înregistrare (posibil în orice recensământ european),
ceea ce sporește gradul de realism al demersului aplicat în acest studiu;
2. înregistrarea născuților vii și a deceselor între recensămintele din martie 2002 și octombrie 2011 a
fost completă (sau cvasi-completă);
3. înregistrarea imigranților și a emigranților pe termen lung, cu schimbare de domiciliu în/din
România (migrația externă înregistrată) între cele două recensăminte a fost corectă; această componentă
a migrației externe este modestă ca dimensiune a soldului și nu se confundă cu masiva migrație pentru
muncă.
Admițând aceste ipoteze, rezultă că numărul populației țării la mijlocul anului 2011 estimat de
Institutul Național de Statistică - 21354 mii locuitori, poate fi luat ca reper pentru datele pe care urma să le
furnizeze recensământul din 20 octombrie 2011 asupra populației stabile a țării și a numărului de persoane
plecate pe o perioadă îndelungată (scăderea naturală din perioada 1 iulie - 20 octombrie rezultată din
datele provizorii asupra nașterilor și deceselor (INS, 2011-2012) este de numai trei mii persoane).
Numărul de la 1 iulie 2011 are la bază populația de la punctul 1 și intrările+ieșirile de la punctele 2 și
3, ceea ce înseamnă că diferența dintre acest număr și cel rezultat la recensământul din octombrie 2011
asupra populației înregistrate (19953 mii persoane) are o dublă componență: (i)-persoane neînregistrate
din populația stabilă; (ii)-persoane plecate pe o perioadă îndelungată neînregistrate la recensământ.
Această diferență este de 1,4 milioane persoane.
Migrație totală 2002-2011= 0,9 milioane + 1,4 milioane = 2,3 milioane persoane.

Estimarea numărului celor plecați pe o perioadă îndelungată
pornește deci de la o dublă ipoteză: pe de o parte, a existat la
recensământ o înregistrare aproape completă a populației
prezente și temporar absente, constituind populația stabilă a
țării (19043 mii locuitori) și, pe de altă parte, a existat o
neînregistrare masivă a persoanelor plecate pentru o perioadă
îndelungată, la recensământ fiind înregistrate doar 910 mii
persoane (din cele 2,3 milioane estimate). O astfel de ipoteză
îndeamnă la observații și reflecții.

În Comunicatul Comisiei Centrale de Recensământ se face mențiunea
că "Procentajul locuinţelor în care nu s-a putut realiza recenzarea
reprezintă 2,8% din totalul locuinţelor, adică circa 1 milion de
persoane (cuprinzând populaţia plecată în străinătate - întreaga
familie - pentru care nu a avut cine să îi declare în ţară; populaţia
necontactată). Ponderi mai ridicate s-au înregistrat la nivelul oraşelor
mari: Bucureşti (6,0%), Timişoara (5,8%), Iaşi (3,0%), Constanţa
(2,9%) etc." Dacă știm că a existat o anumită neînregistrare a
populației și, în plus, avem și estimarea procentajului de locuințe
nerecenzate și a numărului populației din aceste locuințe, demersul
firesc al specialistului este investigarea influenței potențiale a
numărului estimat al populației neînregistrate asupra populației stabile
la recensământ și asupra numărului persoanelor plecate pentru o
perioadă îndelungată. În contextul informațiilor sumare din rezultatele
provizorii, investigația reprezintă doar un exercițiu menit a explora o
arie în care s-ar putea înscrie numărul populației și al migranților pe o
perioadă îndelungată.

Pornind de la numărul populației și al locuințelor înregistrate și
de la proporția locuințelor nerecenzate – 2,8%, se poate estima
numărul total de locuințe și numărul corespunzător al populației,
rezultatul fiind o estimare a populației nerecenzate de 575 mii
persoane*. Această populație nerecenzată poate avea trei
componente:
1. persoane din familii/gospodării în care toți membrii erau
plecați și recenzorul a fost în imposibilitatea contactării și
înregistrării persoanelor respective;
2. persoane din familii/gospodării în care toți membrii sau o
parte dintre ei erau plecați în străinătate și care nu au fost vizitate
de recenzori;
3. persoane din familii/gospodării prezente la data
recensământului dar nevizitate de recenzor.
*(8,45-8.69>243 mii-2.36=575)

Nu există posibilitatea determinării celor trei proporții și a
repartizării celor 575 de mii de persoane în populație stabilă
neînregistrată și în migranți neînregistrați. Un exercițiu al
situațiilor extreme are valoarea lui și intrăm astfel în domeniul
scenariilor. Dacă toate cele 575 de mii de persoane
neînregistrate ar reprezenta populație prezentă (sau temporar
absentă) la data recensământului, populația stabilă a țării ar fi de
19043+575=19618 mii locuitori iar numărul persoanelor
înregistrate ca plecate pentru o perioadă îndelungată ar rămâne
la 910 mii. Împreună, cele două populații ar însemna 20528 mii
locuitori, reprezentând populația înregistrată la recensământ. Cu
alte cuvinte, cu ipoteza din acest scenariu populația stabilă ar fi
mai mare cu 575 mii locuitori dar numărul de migranți ar avea o
valoare departe de cea estimată (2,2-2,3 milioane) și, implicit, o
pondere redusă în întreaga populație înregistrată-doar 4,4%.

Dacă însă cele 575 de mii persoane neînregistrate la recensământ ar fi în totalitate migranți,
Tabelul 6a. Recensământul din octombrie 2011. Un exercițiu. Estimații ale numărului
populația stabilă ar rămâne la 19043 mii persoane, migrația înregistrată ar fi de 910+575=1485 mii
populației stabile și ale numărului de migranți pe o perioadă îndelungată cu luarea în
persoane și ar rezulta o migrație neînregistrată de numai 826 mii persoane. Evident, în acest
considerare a unui grad de neînregistrare a locuințelor/populației de 2,8%
scenariu migrația totală rămâne la 2,3 milioane și ar însemna să nu avem persoane prezente la
domiciliu (reședința obișnuită) și neînregistrate la recensământ, ceea ce este nerealist. De reținut în
acest scenariu ponderea migranților înregistrați în toată populația înregistrată-7,2%.
Estimații cu o populație neînregistrată de 575
mii persoane, rezultată din luarea în
considerare a numărului locuințelor
neînregistrate și a numărului mediu de
persoane / locuință: 243,4 mii locuințe x 2,361
pers./loc.=575 mii persoane.
I. Date de recensământ
Numărul
populației
stabile
(PS)
- în mii-
Numărul
migranților
perioadă
îndelungată
(MPI)
- în mii-
Numărul
populație
i
înregistra
te
- în mii-
Ponderea
migranților
în populația
înregistrată
- în %-
Grad de
neînregistrare
a populației
(față de 21354
mii loc.)
- în %-
19043 910 19953 4.6 6.6
II. Estimații (Scenarii)
S1. Toate cele 575 mii persoane
fac parte din populația stabilă
(PS) 19618 910 20528 4.4 3.9
S2. Repartizare 75% la (PS) și 25%
la migranți (MPI) 19474 1054 20528 5.1 3.9
S3. Repartizare egală între cele
două categorii: 288 de mii pers. 19331 1198 20528 5.8 3.9
S4. Repartizare 25% la (PS) și 75%
la (MPI) 19187 1341 20528 6.5 3.9
S5. Toate cele 575 mii persoane
sunt (MPI) 19043 1485 20528 7.2 3.9

Recensământul din octombrie 2011. Un exercițiu. Estimații ale numărului
populației stabile și ale numărului de migranți pe o perioadă îndelungată cu luarea
în considerare a unui grad de neînregistrare a populației de 1 milion de persoane
Estimații cu o populație neînregistrată de 1
milion de persoane în cele 2.8% locuințe
neînregistrate (CCRPL, 2012).
I. Date de recensământ
II. Estimații (Scenarii)
Numărul
populației
stabile
(PS)
Numărul
migranților
perioadă
îndelungată
(MPI)
Ponderea
migranților
în populația
înregistrată
Grad de
neînregistra
re
a populației
(față de
21354
mii loc.)
Numărul
populației
înregistrate
- în mii- - în mii- - în mii- - în %- - în %-
19043 910 19953 4.6 6.6
S1. Toate cele 1000 de persoane
fac parte din populația stabilă (PS) 20043 910 20953 4.3 1.9
S2. Repartizare 75% la (PS) și 25% la
migranți (MPI) 19793 1160 20953 5.5 1.9
S3. Repartizare egală între cele
două categorii: 500 mii pers. 19543 1410 20953 6.7 1.9
S4. Repartizare 25% la (PS) și 75% la
(MPI) 19293 1660 20953 7.9 1.9
S5. Toate cele 1000 de persoane sunt
(MPI) 19043 1910 20953 9.1 1.9

Recensământul din octombrie 2011. Un exercițiu. Estimații ale numărului
populației stabile și ale numărului de migranți pe o perioadă îndelungată cu luarea
în considerare a unei populații nerecenzate de 1401 mii de persoane
Estimații cu o populație neînregistrată de 1401
mii persoane, reprezentând diferența dintre
populația la 1 iulie 2011 (21354 mii) și cea
înregistrată la recensământ (19953 mii).
I. Date de recensământ
Numărul
populației
stabile
(PS)
Numărul
migranților
perioadă
îbdelungat
ă
(MPI)
Numărul
populației
înregistrate
Ponderea
migranților
în populația
înregistrată
Grad de
neînregistrare
a populației
(față de 21354
mii loc.)
- în mii- - în mii- - în mii- - în %- - în %-
19043 910 19953 4.6 6.6
II. Estimații (Scenarii)
S1. Toate cele 1401 mii persoane
fac parte din populația stabilă
(PS) 20444 910 21354 4.3 0.0
S2. Repartizare 75% la (PS) și 25% la
migranți (MPI) 20094 1260 21354 5.9 0.0
S3. Repartizare egală între cele
două categorii: 701 mii pers. 19744 1611 21354 7.5 0.0
S4. Repartizare 25% la (PS) și 75%
la (MPI) 19393 1961 21354 9.2 0.0
S5. Toate cele 1401 mii persoane
sunt (MPI) 19043 2311 21354 10.8 0.0

Știind că populația nerecenzată se compune din
populație stabilă nerecenzată și – preponderent
– din migranți neînregistrați, și constatând
incoerențe interne în exercițiile noastre de
distribuire a trei cifre de populație nerecenzată,
o întrebare firească poate fi pusă: provine cifra
de 19 milioane locuitori din tot atâtea
formulare P-Persoana, completate la
recensământ?

Gradul de înregistrare/neînregistrare a populației la recensământul din octombrie
2011 are dimensiuni și implicații neobișnuite în cazul municipiului București și al
altor orașe unde s-au constatat proporții mai mari de locuințe/populație
nerecenzate. Pentru București neînregistrarea este estimată la 6%, ceea ce înseamnă
107 mii persoane, număr estimat prin luarea în considerare a numărului locuințelor
neînregistrate și a numărului mediu de persoane la o locuință (51,3 mii locuințe x
2,0876 pers./loc.=107 mii persoane). Cele 107 mii persoane cuprind atât migranți
neînregistrați, cât și persoane prezente (temporar absente) la/de la reședință dar
neînregistrate. Pe de alta parte, luând drept reper populația stabilă a Capitalei la 1
ianuarie 2011 – 1937,4 mii locuitori (scăderea naturală din anul 2011, până la
recensământ, a fost de doar două mii locuitori), populația rezultată la recensământ
este cu 13,4% mai mică (259 mii persoane). Nu avem un număr înregistrat la
recensământ al migranților pe o perioadă îndelungată, ceea ce înseamnă că întreaga
diferență de mai sus este compusă din persoane prezente la reședință și nerecenzate
și din persoane plecate pentru o perioadă îndelungată (în alte localități și în
străinătate) și nerecenzate. Menționăm că scăderea naturală a populației Capitalei
după recensământul din anul 2002 (de 29 de mii persoane) este inclusă în populația
de la începutul anului 2011.

Cazul Mun. București este unul extrem de complex și orice apreciere comparativă a rezultatelor
recensământului nu poate omite un număr de caracteristici economice, sociale, demografice și
de locuire tipice Capitalei: un oraș care a avut un sold pozitiv al migrației externe (cu
schimbare de domiciliu) înregistrate după recensământul din anul 2002; un oraș care, în aceeași
perioadă, a avut o rată a șomajului (înregistrat) mai mică de 3% (DRS a Mun. București, 2010 și
2011); o aglomerație urbană în care există o migrație a populației înspre zonele din jurul
orașului, aflate în expansiune economică și imobiliară și în care, în același timp, migrația
internă cu schimbare de domiciliu pentru întreaga perioadă 2002-2011 a fost pozitivă, soldul
începând să fie negativ numai începând cu anul 2007. Ar putea exista omisiuni importante în
înregistrarea statistică a migrației cu schimbare de domiciliu ?
Semnele de întrebare în cazul Capitalei au și o altă origine: reduceri dezechilibrate ale
numărului populației pe sectoare. Apariția și extinderea a numeroase rețele de migrație pentru
muncă în străinătate sunt cunoscute (Sandu, 2006) dar se referă la fluxuri de câteva sute, poate
mii de migranți din același loc de origine. În cazul Capitalei vorbim de multe zeci de mii de
migranți și logica rețelei nu pare a fi susținută. Față de recensământul anterior, sectorul 5 a
pierdut 30 de mii de locuitori în timp ce reculul din sectorul 2 este aproape dublu.
Dacă motorul schimbărilor se află în migrație, ar rezulta o propensiune diferită spre
migrație după cartierul de locuire (posibil, dar atipic).

Gradul de înregistrare a populației la recensământ poate fi examinat și dintr-o altă
perspectivă. Construcția demografică se distinge printr-o coerență de excepție și
ridică semne de întrebare atunci când apar dezechilibre ori parametri demografici
care ies din normalitate. Cazul unora dintre valorile ratei natalității calculate pe
etnii este semnificativ. În statisticile demografice anuale este cunoscută distribuția
născuților vii după etnie. Numărul populației pe etnii este cunoscut numai în anii
de recensământ, ceea ce face ca estimarea natalității pe etnii să fie posibilă doar în
anii respectivi. Dacă apropiem numărul născuților în anul 2010 după etnia
acestora, cea declarată de părinți, de numărul populației pe etnii la recensământul
din octombrie 2011, obținem o anumită estimație a ratei natalității pe etnii.
Prudența se impune în evaluarea acestor rate pentru că fiabilitatea și realismul lor
depind de o dublă calitate a declarării etniei, în circumstanțe diferite: cea a
născuților, la oficiile de stare civilă, și cea a populației, la recensământ. Rata
natalității la populația de etnie turcă a fost în anul 2002 de 22 născuți la 1000 de
locuitori, valoare determinată prin tehnici de analiză pornind de la distribuția
femeilor pe vârste după numărul de copii născuți vii la data recensământului din
anul 2002 (la nivel național, rata a fost de 10 la mie).

Numărul născuților de etnie turcă a fost în anul 2011 de 979 iar populația de aceeași
etnie la recensământul din anul 2011 a fost de 28226 persoane, ceea ce duce la o rată a
natalității, grosier estimată, de aproape 35 la mie. O astfel de valoare nu poate fi
acceptată. Numărul de născuți la această etnie este mai mare în anul 2011 iar această
creștere ar trebui să provină dintr-o creștere a numărului populației de etnie turcă. La
recensământul din anul 2011 etnicii turci erau însă cu aproape patru mii mai puțini (12%).
Se știe că populația de etnie turcă este masiv concentrată în județul Constanța și, în
număr mult mai mic, în județul Tulcea, în ambele județe fiind o populație preponderent
urbană. Față de recensământul din anul 2002 se constată o reducere a minoritarilor turci
cu 13% în județul Constanța și cu 43% în județul Tulcea (și conservarea unui număr
semnificativ la București). În ambele județe reculul populației urbane a fost deosebit de
mare - 15% la Constanța și 26% la Tulcea, iar în cele două municipii capitale de județ
reducerea a fost și mai drastică - 18 și, respectiv, 27%. Mai edificator pentru dimensiunea
reculului populației din cele două municipii este proporția acestui recul în întreaga
scădere a populației celor două județe: două treimi la Constanța și aproape jumătate în
cel de-al doilea județ. Este această reducere masivă a populației urbane în cele două
județe și municipii - inclusiv a etnicilor turci, rezultatul doar al migrației sau și al unui
grad important de neînregistrare? Să nu omitem faptul că la Constanța (ca și la București)
au existat defecțiuni în asigurarea numărului de recenzori, prin abandon în primele zile, și
că înregistrarea populației a continuat și după încheierea perioadei de înregistrare (31
octombrie), motivarea fiind tocmai gradul de recenzare. Rata natalității la etnicii turci
indică un deficit consistent de populație la această etnie.

Menționam la începutul acestei secțiuni a analizei
dificultățile pe care le întâmpină recensămintele în țările din
aria de acțiune a Comisiei Economice pentru Europa a
Națiunilor Unite. Le reluăm aici:
• la modul general, operațiunile au fost afectate de
atmosfera publică și atitudinea față de recensământ și
preocuparea pentru caracterul personal al informațiilor;
• dificultățile cele mai mari au fost în faza de înregistrare:
non-răspuns, în particular în cazul unor grupuri de
populație și/sau refuz în cazul anumitor informații,
considerate strict personale;
• dificultăți în găsirea persoanelor la domiciliu/reședință.

Toate aceste caracteristici pot fi regăsite la recensământul
românesc din octombrie 2011. Ele erau și previzibile.
Recensământul din octombrie 2011 se contura, de la bun
început, ca fiind cel mai dificil recensământ efectuat până
acum în România, cel puțin începând cu a doua jumătate a
secolului trecut. Felul în care a fost organizat și s-a desfășurat
este expresia fidelă a stării societății românești în anul 2011: o
societate profund marcată de criza economică, socială și
politică, divizată, disoluție a autorității instituțiilor, indiferență a
populației, frecvente cazuri de spirit civic îndoielnic, atitudine
iresponsabilă a unor oameni politici față de recensământ, o
presă superficială, în bună măsură, în problemele
recensământului, cu vizibilă și violentă atitudine
anti-recensământ. La modul general, eșecul unui recensământ
nu este numai cel al guvernării, este eșecul întregii societăți,
pentru că recensământul populației este singura operațiune
statistică în care este implicată toată populația, prin cele trei
caracteristici majore ale unui recensământ: universalitate,
simultaneitate și înregistrare individuală (United Nations
Economic for Europe, 2006).

Recensământul de probă efectuat în luna mai 2011 a relevat, în mare
măsură, problemele pe care le va întâmpina operațiunea din octombrie
2011. Iată-le pe cele mai importante:
• în multe localități hărțile sectoarelor de recensământ au fost vechi iar
marcarea clădirilor nu a fost lizibilă;
• între informațiile asupra locuințelor și persoanelor din locuințe din
documentul (borderoul) pe care îl avea recenzorul și realitatea din teren
erau neconcordanțe și diferențe considerabile;
• refuz de a primi recenzorul;
• declarare de informații incorecte din partea populației, refuz de
comunicare a CNP-ului;
• cunoaștere parțială a informațiilor asupra persoanelor plecate pe o
perioadă îndelungată în străinătate;
• indemnizația recenzorului este prea mică în raport cu volumul de
muncă;
• actele de identitate nu sunt actualizate;
• probleme la declararea etniei la persoanele de etnie roma;
• nevoia unei campanii eficiente de promovare a recensământului.

Doar o parte dintre aceste probleme putea fi corectată
până la înregistrarea din octombrie. Problema hărților
sectoarelor de recensământ, instrument esențial în munca
recenzorului, s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile.
Aceste hărți trebuiau să fie digitale și să combine informații
asupra clădirilor/locuințelor cu cele asupra persoanelor din
locuințe (ANC). Hărțile digitale nu au fost elaborate cu
tehnologie GIS și s-a recurs la hărți tradiționale întocmite
doar prin luarea în considerare a numărului de locuințe.
Sectoarele de recensământ deveneau, în felul acesta,
imprevizibile ca dimensiune, dezechilibrate ca număr al
populației și volum de muncă al recenzorului. Nu știu dacă
eșecul cartografierii digitale a provenit din lipsă de timp
(bugetul recensământului a fost aprobat cu nepermisă
întârziere – în decembrie 2010), din lipsă de mijloace
financiare adecvate operațiunii (în bugetul recensământului
a fost prevăzută suma de 11 milioane lei pentru
cartografiere) ori din lipsă de know how.

Impact negativ asupra desfășurării
înregistrării au avut, cu siguranță, defecțiunile
constatate în recrutarea recenzorilor și asigurarea
numărului necesar îndeosebi în prima parte a
perioadei de înregistrare. Recurgerea la
acoperirea golurilor prin recrutări precipitate de
studenți sau funcționari publici și instruirea
superficială au diminuat într-o anumită măsură
gradul de neînregistrare dar rămâne de văzut
impactul asupra calității datelor înregistrate.

Înregistrarea, neînregistrarea și din nou înregistrarea CNPului
a fost, cu certitudine, o eroare și o mare gafă și
consecințele acesteia nu trebuie subestimate. Este un exemplu
grăitor de lipsă de comunicare promptă și competentă. Eroarea
a dăunat întregului recensământ, prin atmosfera creată,
favorizarea atitudinilor detractoare și încurajarea refuzului de a
fi recenzat. S-a motivat nevoia înregistrării codului prin
posibilitatea pe care acesta o oferă de eliminare a dublei
înregistrări a persoanei, ceea ce este corect. Există însă o
rațiune mult mai importantă și cu implicații în viitor. Un
recensământ cu un înalt grad de acoperire a populației și cu
CNP pentru populația înregistrată ar fi permis construirea unui
autentic registru al populației și ținerea lui la zi după
recensământ ar fi putut constitui componenta majoră a
efectuării viitorului recensământ abandonând formula de până
acum – formulare și recenzori, și trecerea la un recensământ
efectuat pe bază de registre, surse administrative elaborate între
timp și cercetări selective.

La recensămintele efectuate în Europa în anul 2011 au trecut la astfel
de practici un număr considerabil de țări: Austria, Belgia, Elveția,
Estonia, Germania, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Rep.
Cehă, Slovenia, Spania, fără a omite faptul că în Danemarca,
Finlanda, Norvegia și Suedia, recensămintele se efectuează de mai
multă vreme numai pe bază de registre. Țările care au efectuat
recensământ în formula clasică au devenit puține: Bulgaria, Grecia,
Irlanda, Malta, Portugalia, Regatul Unit, Slovacia și Ungaria (a se vedea
și Avdeev et al., 2011). Cu mențiunea că în cele mai multe din aceste
țări înregistrarea on-line și cea prin poștă au fost încurajate, pregătite
metodologic și tehnic și consistent utilizate. Trecerea la o altă metodă
de recenzare are o dublă motivare: reducerea costului
recensământului și găsirea unei soluții de contracarare a tendinței de
refuz al populației de a fi recenzată ori de a furniza informații eronate.
Actualul registru al populației, gestionat de Ministerul Administrației și
Internelor, este de calitate îndoielnică (a se vedea apariția unui număr
mare de persoane decedate pe listele electorale provenite din acest
registru), el nu poate fi reconstruit pe baza datelor recensământului,
lipsind informațiile personale (cu CNP) asupra populației stabile
înregistrate, asupra celei neînregistrate, cât și asupra persoanelor
plecate pentru o perioadă îndelungată.

Eroarea înregistrare/neînregistrare/înregistrare a CNP-ului și consecințele sale
negative asupra desfășurării ulterioare a recenzării au evidențiat, brutal, o realitate
dură și care este o fațetă a menționatei stări a societății românești: recensământul nu a
fost apărat în cele mai dificile momente ale sale de cei care trebuiau să o facă. Nu au
intervenit prompt și convingător nici președintele Comisiei Centrale de Recensământ,
nici primul ministru și nici miniștrii pentru care datele recensământului ar trebui să fie
indispensabile fundamentării programelor și strategiilor de dezvoltare sectorială:
sănătate, educație, muncă și protecție socială, administrație, infrastructură, dezvoltare
regională, transporturi. Nu poate fi subestimat ca importanță și implicații faptul că
toate guvernele pe care le va avea România în următorii zece ani, până la următorul
recensământ, vor fi obligate să folosească rezultatele acestui recensământ pentru acei
indicatori care nu au o altă sursă decât recensământul. Iată o parte dintre aceștia:
populația după limbă maternă, etnie și religie, toți indicatorii asupra condițiilor de
locuit ale populației în corelație cu structurile demografice, socio-economice și
culturale ale populației, structura întregii populații după nivelul de educație, număr de
gospodării și familii după dimensiune, structură și caracteristici socio-economice și
culturale, structura populației pe categorii socio-profesionale, distribuția femeilor după
numărul de copii aduși pe lume, vârstă, situație economică și nivel de educație,
persoanele cu anumite forme de dizabilități după caracteristici demografice și socioeconomice.
Pe de altă parte, există un număr important de alți indicatori care pot fi
estimați anual, după recensământ, dar vor fi determinați plecând de la ceea ce ne-a
oferit recensământul ca informație statistică: numărul populației pe localități,
distribuția populației pe sexe și vârste, după starea civilă, populația activă economic
după ramura de activitate, statut profesional, nivel și tip de educație.

Gradul de acoperire a recensământului și implicațiile sale pentru stabilirea
numărului final al populației și, în unele cazuri, a structurii acesteia pe sexe și
vârste, se află în centrul activităților de după recensământ în toate țările.
Reamintim că la recensămintele din seria 2000 în țările din aria de activitate a
Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite procentajul de
neînregistrare a variat între 0 la sută și 3,95 la sută (doar ca informație proaspătă
vom aminti rapid că la recensământul din anul 2010 în S.U.A. rata de ne-recenzare
deja estimată este de 2,5% la afro-americani și, posibil, de 1,7% la copiii sub 18
ani; ancheta post-censitară va stabili însă rata exactă (Mathier et al., 2011)). În 19
țări metoda principală de evaluare a gradului de acoperire a recensământului a
fost Ancheta post-censitară (Post Enumeration Survey). Dintre țările care au
evaluat gradul de acoperire a recensământului și au constatat sub-înregistrare,
opt au aplicat ajustări ale datelor de recensământ în funcție de rata de
neacoperire, patru au corectat numărul populației pe subdiviziuni geografice și
populația pe sexe și vârste, două au corectat numărul total al populației și cel pe
subdiviziuni geografice și o țară a ajustat numărul total al populației pe sexe și
vârste. În plus, alte două țări au folosit cifrele ajustate (corectate) doar pentru
fundamentarea prognozelor demografice (United Nations Economic Commission
for Europe. 2008).

Singura posibilitate de corectare/ajustare a datelor de la recensământul din
octombrie 2011 în situația unei neacoperiri complete a locuințelor și populației era
Ancheta post-censitară, cercetare selectivă efectuată la câteva zile de la
încheierea înregistrărilor (în perioada 5-9 noiembrie 2011) pe un eșantion
reprezentativ de sectoare de recensământ. Această anchetă avea menirea de a
măsura gradul de înregistrare/neînregistrare dar și calitatea informațiilor
înregistrate la recensământ. Este puțin probabil ca această anchetă, fie ea și
foarte bine organizată, să ne fi furnizat informații fiabile și realiste asupra
numărului persoanelor înregistrate, prin dificultățile în parte obiective deja
amintite. În condițiile cunoașterii - la sfârșitul perioadei de înregistrare, a
ne-recenzării unui număr important de locuințe și populație, Ancheta
post-censitară (cu majorarea numărului de sectoare de investigare) devenea
instrumentul indispensabil pentru cuantificarea proporției ne-recenzării și,
eventual, pentru corectarea numărului populației și a structurii pe sexe și vârste
până la un anumit nivel administrativ. Din păcate, Ancheta post-censitară,
efectuată într-un anonimat total, se pare că a întâmpinat și ea, în unele locuri,
rezerve și refuz din partea populației (cazul Capitalei) (INS, 2011b), ceea ce ridică
un mare semn de întrebare asupra calității rezultatelor anchetei și, implicit, asupra
măsurii în care aceste rezultate pot fi utilizate la măsurarea gradului de acoperire
a înregistrării și la efectuarea de corecții/ajustări ale rezultatelor.

Rezultatele preliminare ale recensământului urmau a fi
publicate în luna mai 2012. Excluzând erori și defecțiuni în
pregătirea și publicarea rezultatelor provizorii, cele preliminare ar
trebui să confirme cifra de 19 milioane ca populație stabilă și să
adauge doar structura populației pe sexe și după religie. Va trebui
să așteptăm publicarea rezultatelor finale ale recensământului, la
mijlocul anului 2013, pentru a avea structuri detaliate, îndeosebi
cele demografice și socio-economice, și a putea judeca din
multiple perspective o populație stabilă de 19 milioane locuitori la
20 octombrie 2011, cu răspunsuri posibile și la semnele de
întrebare din acest studiu. Rămâne de văzut dacă pe lângă
problemele de acoperire a înregistrării ar putea exista și o alterare
a calității informațiilor înregistrate.

Calitatea organizării și efectuării recensământului a depins,
direct, de activitatea comisiilor de recensământ ale localităților și
județelor, de implicarea și competența primarilor, ale consiliilor
locale, județene și ale prefecturilor. Secretariatul tehnic al
recensământului, asigurat de Institutul Național de Statistică, a
pregătit corespunzător partea de metodologie, aplicând practic
numeroasele norme și recomandări venite din partea Comisiei
Europene (Parlament, Consiliu, Eurostat), norme care – la rândul
lor – sunt aliniate la detaliatele recomandări ale Națiunilor Unite
(United Nations Economic Commission for Europe, 2006; United
Nations-DESA/Statistics Division, 2008). Conceptele, definițiile,
formularele, manualele și instrucțiunile nu sunt departe de cele pe
care le putem găsi în nu multele țări care au efectuat
recensămintele din seria 2010 în formulă clasică, cu formulare și
recenzori.

Noua populație stabilă și câteva implicații demografice
Noua populație a României la recensământul din octombrie 2011 aduce unele schimbări în
nivelul indicatorilor demografici. Datele provizorii pe anul 2011 asupra numărului de
născuți și de decedați (INS, 2011-2012)
permit două estimări ale natalității și mortalității generale: cu populația de la mijlocul anului
și cu populația de la recensământ. Iată aceste valori (la 1000 locuitori):
Cu populația de la
1 iulie 2011 recensământ
• Rata natalității 9,2 10,3
• Rata mortalității generale 11,8 13,2.
O populație pe vârste mai mică la recensământ modifică și rata fertilității totale și speranța
de viață la naștere. Dacă cei 196 de mii de născuți din anul 2011 ar avea distribuția relativă
pe vârste ale femeilor din anul 2010, rata fertilității totale ar fi de 1,6 copii la o femeie și nu
de 1,4. Această nouă valoare a fertilității este cea folosită în proiectarea populației
prezentată în secțiunea a V-a a studiului. Efective mai mici ale populației la vârstele tinere și
adulte au drept corespondent rate de mortalitate majorate la vârstele respective și, implicit,
valori mai mici ale speranței de viață la naștere. Aceasta era de 70,1 ani la bărbați și de 77,5
ani la femei în anul 2010 și ar ajunge la valori cu aproximativ un an mai mici cu distribuția
pe vârste estimată la recensământ – 69,1 și 76,9 ani.

V. O populație de 19 milioane de
români în anul 2011:
ce perspective pentru mijlocul
secolului?

Publicarea rezultatelor recensământului din octombrie 2011 și consemnarea unei
populații de numai 19 milioane locuitori îndeamnă specialistul la plasarea acestui
număr în timp, pentru a-i discerne mai bine semnificația în istoria demografică a țării.
Există o istorie demografică trecută și se poate construi o istorie demografică viitoare.
Va trebui să ne întoarcem cu 46 de ani în urmă, în anul 1965, pentru a găsi o populație
de 19 milioane locuitori în România. Diferența dintre caracteristicile situației
demografice în cei doi ani este majoră: populația României a avut în anul 1965 o
creștere naturală de 115 mii persoane; datele provizorii pe anul 2011 (INS, 2011-2012)
indică o scădere naturală de 55 mii persoane.
Pentru a putea plasa populația de la recensământ într-o viziune prospectivă, ca
dezvoltări potențiale, este nevoie de elaborarea unei proiectări demografice. Structura
pe vârste a populației este indispensabilă unei astfel de abordări. Distribuția pe sexe și
vârste a celor 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 urmează a fi cunoscută abia
la mijlocul anului 2013, ceea ce înseamnă că ne aflăm și ne vom afla într-o
necunoaștere a acestei structuri demografice fundamentală pe întinderea a doi ani și
jumătate – 2011, 2012, prima jumătate a anului 2013 (în Polonia, țară care a efectuat
recensământul populației în aprilie-iunie 2011, numărul populației în vârstă de muncă
(18-64 ani la bărbați și 18-59 ani la femei) și ponderea acestei populații, ca și rata
șomajului, au fost publicate în martie 2011 (Polish News Bulletin, 2012).
În contextul unei populații cu 2,4 milioane mai mică și cu o structură pe vârste
afectată semnificativ de masiva migrație, mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în
anul 2011 și ce fel de programe se elaborează în acest an și pentru anul 2013 la
ministerele și la celelalte instituții unde cunoașterea structurii pe vârste a populației, a
unor subpopulații, este indispensabilă. Este vorba de sănătate, educație, pregătirea și
utilizarea forței de muncă, dezvoltare regională.

Estimarea structurii pe vârste a populației stabile la recensământul din
octombrie 2011 este o întreprindere dificilă și delicată. Dar nu imposibilă și
cred că între a nu avea o estimație a acestei structuri fundamentale până la
mijlocul anului 2013 și a avansa, prudent, o distribuție pe vârste a celor 19
milioane de locuitori, investigând astfel contururi posibile ale noii populații a
României în deceniile următoare, cea de-a doua opțiune se impune.
Din punct de vedere tehnic, problema care a impus soluție a fost
"extragerea" din populația pe vârste la începutul anului 2011 a unei
subpopulații de 2,4 milioane persoane reprezentând migranții pe o perioadă
îndelungată. Am folosit structura pe grupe de vârstă a celor aproape un
milion de migrați dintre recensămintele anterioare, 1992 și 2002, apreciind că
la dimensiuni atât de mari ale migrației nu ar trebui să existe diferențe
radicale între structura pe vârste a migranților 2002-2011 față de migranții
1992-2002. Odată astfel estimate efectivele migranților pe sexe și grupe de
vârstă, la detalierea distribuției pe ani de vârstă s-a recurs la structura
populației de la începutul anului 2011 (în interiorul fiecărei grupe).
S-ar putea să existe unele diferențe între cele două structuri, pe care le
vom putea cunoaște doar la publicarea structurii pe vârste a celor 910 mii
persoane plecate pe o perioadă îndelungată. Avem însă în față o construcție
prospectivă doar exploratorie și prudența este implicită.

Populația României pe sexe și vârste la 1 ianuarie 2011
(21,4 milioane locuitori)
100 101
Bărbați
96 95
91 90
86 85
Femei
81 80
76 75
Gen. R M 2
71 70
66 65
Gen.
1957-19
66
61 60
56 55
51 50
46 45
Gen.
1967-1
989
41 40
36 35
31 30
26 25
21 20
16 15
Gen. 1990-2010
11 10
6 5
250
200
150
100
50
0
1 0
0 50 100 150 200 250
- Efective pe vârste – în mii -

50000
40000
30000
20000
10000
100
95 95
90 90
85 85
80 80
75 75
70 70
65 65
60 60
55 55
50 50
45 45
40 40
35 35
30 30
25 25
20 20
15 15
10 10
5 5
0 0
0
100
95 95
90 90
85 85
80 80
75 75
70 70
0 10000 20000 30000 40000 500006565
60 60
55 55
50 50
45 45
40 40
35 35
30 30
25 25
20 20
Structura pe sexe și vârste
a celor 2,4 milioane de
migranți –ESTIMAȚIE
la 40-44 ani=Gen. 1967-1974;
la 45-50 ani=Gen. 1961-1966
15 15
10 10
5
5
250000
200000
150000
100000
50000
0
0
0
0 50000 100000 150000 200000 250000

250
250
200
200
150
150
100
100
50
50
100
95 97
90 91
85
80
79
75
70
73
65 67
60 61
55
50
49
45
40
43
35 37
30 31
25
20
19
15
10
13
75
10
0
100 0 50 100 150 200 250
97
95
91 90
85
79 80
75
73
70
67 65
61 60
55
49
50
45
43
40
37 35
31 30
25
20
19
15
13
10
7 5
1 0
0 0 50 100 150 200 250
Structura pe
sexe și vârste a
populației de
21,4 mil. loc. –
înainte de
recensământ, și
a populației de
19 mil. loc. - la
recensământ

Structura pe sexe și vârste a populației de 21,4 mil. loc. – înainte de
recensământ, și a populației de 19 mil. loc. - la recensământ
250
200
150
100
50
0
100 100
96
95
92
90
88
84 85
80 80
76
75
72
70
68
64 65
60 60
56
55
52
50
48
44 45
40 40
36
35
32
30
28
24 25
20 20
16
15
12
10
8
4 5
0 0
Aceasta este
noua
populație a
României.
Din ea se va
modela
starea
demografică
viitoare a țării
(cu toate
implicațiile
economice,
sociale și de
altă natură)
0 50 100 150 200 250

Tabelul 8. Indicatori demografici selectivi ai populației României, 2010-2050. Date INS pentru anul 2010, estimații
pentru anul 2011 și proiectări pentru anii 2015-2050
Sursa: anul 2010: INS, 2010; 2011c; 2012a și calcule ale autorului; anul 2011: populația totală de la recensământ
(CCRPL, 2012) și estimații ale autorului (a se vedea și Caseta 3); pentru ceilalți ani: proiectări ale autorului.
Anul
Numărul
populați
ei
-în mii -
Rata
natalității
-la 1000
loc.-
Rata
mortalităț
ii
generale
-la 1000
loc.-
Speranța de viață
la naștere - ani
B
F
Populația pe grupe de
vârstă – în mii
0-19
ani
20-64
ani
65 ani
și peste
Ponderea
populației
de 65 ani
și peste –
în %
Raportul de
dependență
a
vârstnicilor
2010 21431 9,9 12,1 70,1 77,5 4448 13788 3195 14,9 23,2
2011 19043 10,3 13,2 69,1 76,9 4076 11918 3049 16 26
2015 18777 9.6 13.6 70.3 77.7 3923 11708 3146 17 27
2020 18337 8.5 13.9 71.1 78.3 3733 11228 3376 18 30
2025 17827 8.2 14.1 71.9 78.9 3505 10722 3600 20 34
2030 17290 7.9 14.3 72.7 79.6 3207 10497 3586 21 34
2035 16718 7.8 15.0 73.6 80.2 2934 9891 3893 23 39
2040 16109 7.8 15.5 74.5 81.0 2743 9388 3978 25 42
2045 15483 7.6 15.8 75.4 81.7 2600 8803 4080 26 46
2050 14849 7.2 15.9 76.4 82.5 2459 8280 4110 28 50

Până la recensământul din octombrie 2011 știam care sunt perspectivele
populației României din mai multe surse: Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de
Populație a Națiunilor Unite (United Nations Population Division, 2011),
proiectările Eurostat (Eurostat, 2010), din proiectările Institutului Național de
Statistică (INS, 2009) cât și din propriile proiectări (Ghețău, 2010) și cifra
prognozată pentru mijlocul secolului era de 16,8-17 milioane locuitori în
ipoteza menținerii fertilități totale la 1,3 copii la o femeie (nivel aproape
constant în toată perioada 1995-2010), pornind de la 21,4 milioane locuitori,
populația la mijlocul anului 2010. Proiectarea bazată pe noua populație stabilă
a României duce, cum era de așteptat, la rezultate și mai sumbre: sub 15
milioane de locuitori în anul 2050. Diferența dintre numărul populației în anul
2050 în proiectările anterioare recensământului -16,8 milioane și numărul
populației rezultat din această proiectare -14,8 milioane ar putea ridica o
anumită problemă de consistență a acestei diferențe cu cea, mai mare, dintre
populațiile inițiale ale proiectărilor - 21,4 și 19 milioane. Explicația se află în
efectul compensatoriu al unei fertilități moderat superioare în actuala proiectare
-1,6 născuți la o femeie, comparativ cu o rată a fertilității totale de 1,4 în
proiectările anterioare.

250
200
150
100
50
0
100
100
97 95
94
90
91
88 85
85
82 80
79
75
76
73 70
70
67 65
64
61 60
58
55
55
52 50
49
46 45
43
40
40
37 35
34
31 30
28
25
25
22 20
19
16 15
13
10
10
7 5
4
1 0
Anul 2050
(14,8 mil.)
0 50 100 150 200 250

- în mii persopane-
- în % -
Vârstnici la 100 adulți
4500
4000
3500
Figura 7. Populația pe grupe mari de vărstă în anul 2011-
estimație la recensământ și cea proiectată pentru anii
2012-2050
- in mii persoane -
Fig. 7a. Populația de 0-19 ani
14000
12000
10000
Fig. 7b. Populația de 20-64 ani
3000
8000
2500
2000
6000
1500
1000
500
Figura 9. Populația 4000 feminină de 15-49 ani la 1 ian. 2010,
cea estimată la recensământ și cea proiectată pentru anii
2012-2050
-in 2000 mii persoane -
0
6000
2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045
5000
4500
4000
3500
3000
2500
2000
1500
Fig. 7c. Populația de 65 ani și peste
4000
- număr și pondere în populația totală-
3000
30
20
18
0
2010 2015 2020 2025 2030 2035 2040 2045 2050
80
28
2000
70
26
1000
60
24
0
50
2010 2015 222020 2025 2030 2035 2040 2045 2050
40
30
20
Figura 8. Raportul de dependență a vârstnicilor,
estimație pentru anul 2011 și proiectări pentru anii
2012-2050
Persoane de 65 ani și peste și de 60 ani și peste la 100
de adulți
80
70
60
50
40
30
20

Numărul de ani în care populația ar urma să se reducă cu un nou
milion de locuitori
15
2049
8

Vom mai menționa că populația de vârstă școlară (6-23 ani)
era la începutul anului 2011 de 3,92 milioane persoane,
estimația pentru data recensământului este de 3,53 milioane
iar valorile proiectate indică o scădere drastică după anul
2030, când la vârstele respective se vor afla generațiile care
vor proveni de la noua populație feminină de vârstă
fertilă: 2020-3,53 mil., 2030-3,16 mil., 2040-2,63 mil., 2050-
2,34 mil.
Populația de 18 ani și peste era de 17,5 milioane la 1
ianuarie 2011 iar la data recensământului este estimată la
15,4 milioane.

VI. Remarci finale

Conceptul recomandat de Comisia Europeană pentru înregistrarea populației la
recensămintele din țările Uniunii Europene – cel de populație cu reședința obișnuită într-o
localitate/țară (usual resident population), definind populația stabilă la recensământul
românesc, a avut drept rațiune armonizarea statisticilor demografice din țările Uniunii
Europene. Se poate ușor observa că prin introducerea acestui concept în practica
recensămintelor din spațiul comunitar migranții sunt incluși în populația stabilă a țărilor în
care se află pe o perioadă de cel puțin 12 luni. Este și cazul românilor aflați la muncă în
străinătate. Populația țărilor dezvoltate a primit astfel (aproape gratuit) un aport de persoane
tinere și adulte, în defavoarea țărilor de origine a migranților. Implicațiile demografice
viitoare ale celor 2,3 milioane de români aflați în străinătate și incluși în populația stabilă a
țărilor respective (potrivit menționatelor norme ale Comisiei Europene) nu pot fi neglijate.
Dacă nașterile și decesele în rândul migranților sunt înregistrate și în România (ceea ce este
cazul, dar nu știm în ce proporție), ne vom confrunta cu o problemă tehnică la calculul ratei
natalității și al ratei mortalității generale: se include numărul celor două tipuri de
evenimente la numărătorul formulei dar nu se include și numărul populației respective la
numitorul aceleiași formule, ceea ce majorează de fapt valorile celor două rate. Pe de altă
parte, este de admis că o parte dintre cei plecați, neincluși în populația stabilă a României la
recensământ, se vor întoarce dar nu există instrument statistic pentru a-i re-include în
populația stabilă a țării (decât la următorul recensământ), după cum nu există instrument
statistic de înregistrare a numărului celor care vor pleca pentru o perioadă îndelungată (și
aici, doar la următorul recensământ).
O populație la recensământ cu doar câteva sute de mii de locuitori inferioară celei
dinainte de recensământ nu ar fi justificat analize comparative atât de detaliate, semne de
întrebare, estimații structurale prudente și abordare prospectivă exploratorie încă în stadiul
disponibilității doar a rezultatelor provizorii. Avem însă în față un recul care depășește 10%
din populația țării, cu multiple implicații, și perspectiva publicării rezultatelor finale,
detaliate, doar la mijlocul anului 2013.

Am arătat câteva schimbări pe care o populație de 19 milioane le aduce asupra unor
indicatori demografici majori – rata natalității și a mortalității generale, precum și felul în
care posibile schimbări în structura pe vârste a acestei populații își vor pune amprenta pe
doi indicatori demografici de sinteză – rata fertilității totale și speranța de viață la naștere.
O populație în scădere cu 2.4 milioane de locuitori va modifica însă toți indicatorii
economici, sociali și de altă natură care iau în considerare numărul populației. Iată câțiva
dintre aceștia: produsul intern brut și datoria externă pe locuitor, consumul de bunuri și
servicii pe locuitor/sau la 1000 de locuitori, rata infracționalității, rata analfabetismului,
cheltuieli cu protecția socială, ș.a. Ne vom opri succint la doi indicatori importanțipopulația
activă economic și șomajul. După datele Cercetării statistice asupra forței de
muncă în gospodării (AMIGO), populația activă economic era în trimestrul IV al anului
2011 (deci, în perioada recensământului) de 9793 mii persoane iar numărul șomerilor -
potrivit definiției internaționale a Biroului Internațional al Muncii - atingea cifra de 751
mii persoane, ceea ce a însemnat o rată a șomajului de 7,7 la sută (INS, 2012b). Numărul
populației active rezultat din cercetarea menționată nu putea diferi semnificativ în luna
februarie 2012 și reculul numărului de șomeri (ajuns la 706 mii) reduce rata șomajului la
7,1 la sută (INS, 2012c). Este de așteptat ca datele recensământului asupra populației pe
vârste să modifice aceste cifre. De fapt, recensământul va modifica doar dimensiunea
populației active, nu și numărul de șomeri (BIM). Populația activă economic era la mijlocul
anului 2010 de 9965 mii persoane (INS, 2012a) ceea ce însemna – în raport cu populația în
vârstă de muncă (15-64 ani) - 66,5%. Cu aceeași proporție, dacă luăm în considerare
populația de 15-64 ani estimată la recensământ, populația activă ar fi de 8655 mii
persoane. O reducere a populației active are drept corespondent o majorare a ratei
șomajului: la cei 751 mii de șomeri în trimestrul IV 2011 ar corespunde o rată de peste 8,5
la sută (INS, 2 iulie 2012=744 mii=7,7% în luna mai)(VG=8.6). Rezultatele finale vor permite
analize detaliate ale schimbărilor structurale survenite, fie că ne referim la cele
demografice sau la cele socio-economice.

Rezultatele recensământului din octombrie 2011 reașează România pe harta
Europei intr-o altă poziție, cu o populație sub 20 de milioane locuitori și o masivă
migrație pentru muncă. Va trebui să urmărim dacă și în ce fel o populație mai
mică cu 11 la sută decât cea pe care o știam înainte de recensământ va avea
implicații asupra poziției României în Parlamentul European și în organisme ale
Comisiei Europene, ca și în alocarea de fonduri comunitare pentru acele domenii
și programe care iau în considerare și numărul populației.
Nu trebuie omis faptul că proiectarea este elaborată fără a include migrația
externă, componentă care va eroda numărul populației rezultat din proiectare, cel
puțin pentru următorii 10-15 ani, dacă avem în vedere decalajul economic și social
dintre țara noastră și țările dezvoltate și intențiile de plecare confirmate de
cercetări selective recente (Stănculescu et al., 2011)
O populație de 19 milioane locuitori în anul 2011 rezultată din scăderi
neomogene în profil teritorial și concretizată în potențial uman masiv dezechilibrat
la nivelul județelor, ca și perspectiva continuării declinului în ritm mai rapid în anii
care vin, ar putea constitui unul dintre argumentele favorabile redesenării
unităților administrativ-teritoriale ale țării.
Abordarea prospectivă se dorește a constitui doar un reper pentru evoluții
viitoare posibile ale unei populații de 19 milioane locuitori, care își conservă un
nivel scăzut al fertilității etalat pe două decenii și care a cunoscut o migrație
masivă pentru muncă. Publicarea structurii pe vârste a acestei populații, la
mijlocul anului 2013, va permite refacerea prognozei, incluzând și valori noi ale
fertilității și speranței de viață la naștere rezultate din noua structură pe vârste.

Un ultim aspect, care nu poate fi subestimat ca importanță, este cel al corectării
numărului populației: există o astfel de nevoie? Potrivit rezultatelor provizorii, se
estimează o populație nerecenzată de 1 milion de persoane (populație stabilă și
migranți). Dacă la populația recenzată de 19043 mii+910 mii=19953 mii adăugăm cele 1
milion de persoane neînregistrate ajungem la o populație totală de 20953 mii locuitori.
Cele 1 milion de persoane neînregistrate ar reprezenta o proporție de 4,8 la sută în
întreaga populație la data recensământului (a se vedea și rezultatele din
studiul/sondajul IRES, 2011). Unui grad de neînregistrare de aproape 5% la nivelul
întregii populații îi corespund, cu siguranță, proporții mai mari decât aceasta la nivel
teritorial. Gradul general de ne-recenzare estimat în rezultatele provizorii a fost
determinat pornind de la informații la nivel de sector de recensământ și localitate.
Corectarea numărului populației și a structurii pe sexe și vârste la localitățile în care
gradul de ne-recenzare a populației stabile este de cel puțin 5% ar trebui luată în
considerare. Populația de la recensământ este baza calculelor numărului populației pe
sexe și vârste pentru toți anii de după recensământ, până la următoarea înregistrare (în
jurul anului 2020). Corecțiile ar fi utile pentru că numărul populației și structura pe
sexe și vârste ar trebui să constituie indicatori majori în programele de sănătate,
educație, ocupare a forței de muncă, asistență socială, locuințe, infrastructură și
transport. Dintr-o altă perspectivă, la fel de importantă, corectarea numărului
populației și a structurii pe sexe și vârste ar fi benefică elaborării prognozelor
demografice. Fundamentarea acestora pe un număr al populației subestimat prin nerecenzare
duce la agravarea decalajelor dintre numărul proiectat și cel real în anii
acoperiți de prognoze, cu implicații asupra programelor de dezvoltare economică și
socială.

Corecții ale rezultatelor nu se vor putea face decât după prelucrarea
finală a datelor din cele 19043 000 formulare individuale P. Aceste
corecții ar trebui să vizeze numărul populației la nivel de localitate
(sector-la București), plecând de la următorii indicatori:
1. numărul populației la 1 iulie 2011 (date INS);
2. numărul total al locuințelor pe sectoare de
recensământ;
3. numărul locuințelor recenzate;
4. numărul populației stabile din locuințele recenzate;
5. numărul persoanelor plecate pe o perioadă
îndelungată din locuințele recenzate.
Ar rămâne de stabilit modul de corecție la nivelul unor caracteristici
demografice și socio-economice. Recurgerea la expertiză din afară nu
ar trebui respinsă.

Addendum. Inerția și dinamica internă a
construcției demografice
- un alt fel de prognoză demografică -

Prognoza exploratorie prezentată în acest studiu este un exercițiu
fundamentat pe o estimare a structurii pe vârste a populației României la
recensământul din octombrie 2011 (date provizorii) și în ipoteza menținerii
fertilității din ultimii ani. Mortalitatea pe vârste ar urma să-și continue trendul
descendent iar speranța de viață la naștere să progreseze în continuare.
Varianta fertilității constante este apreciată a fi o variantă reper pentru alte
variante din setul de proiectări, concepute pe alte ipoteze asupra evoluției
posibile/probabile a fertilității (în practica internațională: variantele medie,
superioară și inferioară). În cazul țării noastre, constanța fertilității se
motivează și prin stabilitatea ratei fertilității generale la 1,3-1,4 copii la o
femeie în toată perioada 1994-2011.
Dacă prin ipoteza constanței fertilității perspectivele populației României
sunt atât de sumbre, o întrebare firească se impune: ce ar însemna pentru
numărul populației și structura pe vârste o redresare considerabilă a
fertilității? Cu aceeași filozofie a exercițiului prospectiv și îndeosebi cu
prudența proprie acestui tip de demers am elaborat și o a doua variantă de
prognoză în care fertilitatea ar avea, începând chiar din anul 2013, nivelul
care asigură înlocuirea în timp a generațiilor - 2,1 copii la o femeie.

Este varianta cunoscută sub apelativul de instant replacement level. Rezultatele
unei astfel de variante oferă alte dimensiuni și fațete asupra întinderii și durității
declinului demografic românesc și, deopotrivă, asupra gradului de deteriorare a
structurii pe vârste a populației în perioada 1990-2012. Este vorba de posibilitatea
determinării numărul de ani în care scăderea naturală a populației va mai
continua, prin inerția și dinamica internă a demograficului, după instalarea unei
fertilități de 2,1 copii la o femeie. Conexiunile dintre starea și mișcarea populației,
definite prin număr și structură pe vârste-în cazul stării și prin dimensiunea
fluxurilor anuale de intrări și ieșiri în/din populație, prin nașteri și decese-în cazul
mișcării, și inerția tipică fenomenelor demografice, impun în această variantă a
redresării fertilității un orizont mult mai mare al proiectării, până la sfârșitul
secolului. Doar la un astfel de orizont apar efectele unei redresări consistente a
fertilității. Elaborarea acestei variante a impus adoptarea unei ipoteze
corespunzătoare de continuare a ascensiunii speranței de viață la naștere după
anul 2050, anul final al variantei cu fertilitate constantă. Din extrapolările pe care
le-am folosit a rezultat o speranță de viață la naștere în anul 2100 de 81 de ani la
bărbați și 86 de ani la femei, valori apropiate de cele pe care le găsim, pentru țara
noastră, în deja menționata Seria 2010 a perspectivelor demografice elaborate de
Divizia de Populație a Națiunilor Unite (81,7 ani și, respectiv, 87,4 ani) (United
Nations Population Division, 2011).

Rezultatele sunt edificatoare: declinul demografic prin
scădere naturală va continua până în jurul anului 2075, după
care o creștere naturală firavă dar fermă ar urma să se instaleze.
În acest punct de stopare a scăderii naturale, populația ar urma
să ajungă la 17,7 milioane locuitori iar natalitatea ar fi de
aproape 13 născuți la o mie de locuitori, cu puțin peste nivelul
mortalității generale dar suficientă ca nivel pentru reinstalarea
unei creșteri naturale minime. Cu alte cuvinte, plecând de la
numărul populației la recensământul din octombrie 2011 și de la
actuala structură pe vârste, și admițând că fertilitatea ar fi de
2,1 copii la o femeie începând din anul 2013, vor trebui să treacă
aproape 65 de ani pentru a se reface structura pe vârste a
populației și a ajunge la un număr anual de născuți mai mare
decât numărul deceselor. Implicațiile economice ale
schimbărilor din structura pe vârste, asociate unei astfel de
redresări a situației demografice, sunt spectaculoase prin
comparare cu cele din varianta cu fertilitate constantă . Le vom
menționa pe cele mai importante.

Populația în vârstă de 65 ani și peste reprezintă
astăzi 16% din întreaga populație și menținerea
actualei fertilități ar împinge această proporție la 28%
în anul 2050 și la neverosimila valoare de 34% la
sfârșitul secolului. O redresare a fertilității la nivelul
care asigură simpla înlocuire în timp a generațiilor-
2,1 copii la o femeie, ar schimba radical dinamica
procesului de îmbătrânire demografică în țara
noastră. Ponderea persoanelor vârstnice ar continua
să crească dar cu un ritm net inferior, astfel că în anii
2050 ar ajunge la valorile cele mai ridicate de numai
23%, ar manifesta un foarte ușor recul în anii 2060-
2070 și ar ajunge la valori relativ stabile, cu puțin
peste de 22%, în ultimul deceniu al secolului.

Folosim frecvent raportul de dependență a vârstnicilor
pentru a evidenția și cuantifica implicațiile economice ale
îmbătrânirii demografice. Este raportul dintre populația
vârstnică, preponderent inactivă economic, și populația adultă
în vârstă de muncă, activă economic în cea mai mare parte,
rezultatul indicând sarcina economică a acestei din urmă
populații față de persoanele vârstnice. Accentuarea
îmbătrânirii demografice în populațiile europene și implicațiile
economice și sociale care i se asociază explică de ce folosim
atât de frecvent acest indicator. Am văzut că în prognoza
elaborată cu fertilitate constantă, raportul de dependență a
vârstnicilor ar urma să crească de la 26 de persoane vârstnice
la 100 de adulți în 2011 la 50 de persoane la mijlocul secolului .
Dacă extindem exercițiul prospectiv din această variantă la a
doua jumătate a secolului, constatăm o majorare în continuare
a acestui raport și atingerea unei valori de 66 vârstnici la 100
de adulți la sfârșitul secolului .

Nu trebuie să omitem însă faptul că populația adultă are o sarcină
economică importantă și față de populația tânără, preponderent inactivă
economic și ea. În condițiile unui nivel scăzut și relativ stabil al fertilității
în cele mai multe dintre populațiile europene, raportul de dependență a
tinerilor nu are cum să crească și manifestă o relativă stabilitate. Este și
cazul țării noastre, unde raportul de dependență a tinerilor ar urma să
oscileze moderat în jurul valorii de 30 persoane de 0-19 ani la 100 de
adulți pe întinderea celei mai mari părți a acestui secol. Nu la fel stau
însă lucrurile în ipoteza unei redresări masive a fertilității. Cu o fertilitate
de 2,1 copii la o femeie raportul de dependență a vârstnicilor s-ar majora
până la mijlocul secolului dar valorile sale ar urma să oscileze în jurul a 40
de vârstnici la 100 de adulți în a doua jumătate a secolului, departe de
nivelul de 60-65 vârstnici la 100 de adulți în cealaltă variantă. Mecanismul
acestui recul al raportului este relativ simplu: aceeași populație vârstnică
este raportată la o populație adultă mai mare, provenită din redresarea
natalității și schimbarea structurii pe vârste a populației.

. Această stabilizare a raportului de dependență a vârstnicilor nu ar
avea efecte economice generale pozitive deoarece redresarea
considerabilă a fertilității duce în mod automat la majorarea
celuilalt raport de dependență - al tinerilor: de la 35 de tineri la 100
de adulți astăzi, la valori moderat sub și peste 45 în a doua
jumătate a secolului. Schimbările structurale și implicațiile
economice ale acestor schimbări trebuie privite în ansamblul lor:
raportul total de dependență, obținut ca sumă a celor doua
rapoarte, ar urma să fie mai mare în varianta redresării fertilității
până aproape de anul 2070 și ar coborî apoi ferm sub raportul total
din varianta cu fertilitate constantă. Schimbarea este rezultatul
echilibrării structurii pe vârste a populației în ipoteza redresării
fertilității. Costul economic al acestei redresări, exprimat în valorile
cumulate ale raportului de dependență a tinerilor și vârstnicilor,
este mare dar pe termen foarte lung – după anul 2070, se
dovedește a fi mai mic decât cel care ar rezulta din conservarea
nivelului actual al fertilității: valori între 80 și 90 persoane tinere și
vârstnice la 100 de adulți, comparativ cu 95 în varianta cu fertilitate
constantă.

2010
2015
2020
2025
2030
2035
2040
2045
2050
2055
2060
2065
2070
2075
2080
2085
2090
2095
2100
2010
2015
2020
2025
2030
2035
2040
2045
2050
2055
2060
2065
2070
2075
2080
2085
2090
2095
2100
2010
2015
2020
2025
2030
2035
2040
2045
2050
2055
2060
2065
2070
2075
2080
2085
2090
2095
2100
70
Figura A. Raportul de dependență a
vârstnicilor
Persoane de 65 ani și peste la 100 de
adulți (20-64 ani)
60
50
40
60
Figura B. Raportul de dependență a
tinerilor
Persoane de 0-19 ani la 100 de adulți
(20-64 ani)
30
20
10
0
Cu 1,4 copii Cu 2,1 copii
50
40
30
20
10
0
100
90
80
70
60
Figura C. Raportul total de dependență
Tineri (0-19 ani) și vârstnici (65 ani+) la
100 de adulți
(20-64 ani)
50
Cu 1,4 copii
Cu 2,1 copii
40
Cu 1,4 copii
Cu 2,1 copii

O redresare a fertilității la nivelul de înlocuire a generațiilor, 2,1
copii la o femeie (ca valoare medie), după aproape 20 de ani de
fertilitate stabilizată la 1,3-1,4 copii la o femeie, nu poate fi
susținută cu argumente realiste. De altfel, voci de mare autoritate
ale demografiei contemporane au susținut încă de la sfârșitul
anilor 1990 că revenirea la nivelul de înlocuire în populațiile a
căror fertilitate a coborât considerabil sub acest prag nu mai
este posibilă și un număr dublu special al prestigiosului Population
Bulletin al Națiunilor Unite a fost dedicat acestei probleme (United
Nations Population Bulletin, nr.40-/41, 1999 - Below Replacement
Level, United Nations, New York).

Alegerea unei fertilități aflată la nivelul de înlocuire
a generațiilor în acest exercițiu prospectiv este pur
exploratorie, urmărind a oferi și o altă perspectivă
deteriorării situației demografice a țării. Chiar dacă un
astfel de nivel nu va mai putea fi atins, o redresare
situată între 1,7-1,8 copii la o femeie ar diminua
sensibil ritmul și proporțiile deteriorării structurii pe
vârste și ale declinului demografic catastrofal rezultat
din menținerea fertilității la valorile actuale.
Numai că o astfel de schimbare a fenomenului
ar putea avea loc atunci când societatea
românească va realiza pericolele dramaticei
depopulări a țării, când vom avea un alt standard
general de viață și vom dispune de resurse
adecvate pentru conceperea, adoptarea și aplicarea
unei politici de populație etalată pe termen lung și
foarte lung.