Buletinul "Muzeului limbei române"

început a fost ajutat de câţiva elevi ai săi, astfel de A. Bylian, E.
Bacmeister şi de cel ce iscăleşte aceste rânduri. Rezultatele acestor
studii le publica pe rând în „Anuare" şi apoi în monumentalul său
Linguisticher Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes, Leipzig 1898—1000.
Alături de Gramatici (românească, bulgărească, albaneză, spaniolă),
de Dicţionare (bulgăresc şi albanez) şi de ediţii de texte comentate (româneşti,
bulgăreşti şi albaneze), el s'a ocupat, în timpul din urmă. cu
deosebită predilecţie, cu studii de onomastică şi toponomastică.
Când, la 1 Februarie 1930, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani.
elevii şi amicii săi îi aduseră — câteva luni înainte de moarte — omagiul
lor de recunoştiinţă, ei vorbeau cu drept cuvânt de o activitate prodigioasă.
Căci cei 45 de ani de muncă neîntreruptă şi devotată, de om de ştiinţă
şi de dascăl, au lăsat urme adânci în filologia românească.
Ca dialectolog, Weigand era preocupat înainte de toate, în consonanţă
deplină cu şcoala din care făcea parte, de aspectul fonetic şi fonologie
al limbei. De aceea chestionarele sale cuprindeau înainte de tcate cuvinte
interesante din punct de vedere al sunetelor din care erau compuse. Iu
privinţa aceasta cercetările sale au îmbogăţit cunoştinţele noastre în
mare măsură şi graţie lor cunoaştem azi bogăţia de sunete a limbei
noastre, mai ales cu privire la sibilante, la vocalele de tipul lui ă şi â
(numite cu termenul impropriu de ,,gedeckte Kehllaute", şi la vocalele
afonizate sau „şoptite" la sfârşitul cuvintelor. O atenţie mai limitată
dădea el problemelor morfologice. Preocupările sintactice şi cele lexicale
lipseau aproape cu totul. Astfel, când vedea că unul dintre „cuvintele
normale" nu se găsea în toate regiunile, îl înlocuia cu altul, ou structură
asemănătoare. Din cauza preocupărilor limitate şi a grabei anchetelor,
din cauza alegerii unor subiecte nepotrivite sau chestionate în afară
de satele lor (mai ales pe la târguri) şi din alte cauze relevate adesea de
critici, Atlasul linguistic al lui Weigand, n'a putut fecunda nici pe departe
ştiinţa în măsura în care a făcut-o Atlasul lui Gillieron, care se
lucra în acelaşi timp în Franţa.
Cunoaşterea, agonisită prin studii la faţa locului, a popoarelor balcanice
şi a limbilor vorbite de ele, 1-a făcut pe W. să creadă într'o înrudire
mai apropiată a lor. „Popoare balcanice"—între care ne socotea
şi pe noi. Românii — nu era pentru el un termen geografic, ci etnografic,
astfel încât el vorbea şi de „limbi balcanice", ca de un grup de limbi
înrudite. Deşi la început fusese un declarat adversar al teoriei lui Haşdeu
despre influenţa substraturilor etnice, către sfârşitul vieţii sale ajunse să
creadă că asemănările mari între limbile albaneză, română şi bulgară se
datoresc substratului comun etnic, tracic.
Dacă concluziile la care a ajuns Weigand cu privire la origine'! şi patria
primitivă a Românilor sânt discutabile, ca orice hipoteze întemeiate p£
o documentare prea fragmentară, faptele adunate de acest bun cunoscător
al limbilor din sudestul european şi harnic cercetător al toponimiei
noastre vor rămânea o achiziţie ştiinţifică de mare valoare.
Şi ceea ce va rămânea mai mult decât scrierile sale, este sămânţa sădită
în sufletele elevilor săi. în cursurile sale la Universitatea din Ueipzig
cele dintâi şi mult timp singurele cursuri sistematice de Gramatică istorică
a limbei române — în câte un „privatissimum" ţinut cu câţiva elevi mai
înaintaţi, în sfaturile cuminţi şi în îndemnuri şi îndrumări date în Seminarul
său, el ştia deştepta în ascultătorii săi focul sacru pentru ştiinţă.
Pentru aceste mari calităţi de dascăl, toţi elevii săi, chiar cei ce nu l-au
putut urma până la sfârşit în expunerile sale, îi vor purta toată viaţa
lor o mare recunoştinţă.
SEXTIE PUŞCARI'