Buletinul "Muzeului limbei române"

506 S. PUŞCARIU
maluri ale Dunării. Da întoarcere, după experienţa câştigată
în aceste anchete provizorii, chestionarele au putut
fi întregite, sistemul de transcriere stabilit şi au putut fi
puse la punct o mulţime de amănunte, mai ales de ordin tehnic,
în vacanţa Pastelor 1930 s'a început apoi ancheta
definitivă, în regiunea nordică şi vestică (Maramureş, Sălaj,
Sighet, Ardealul de miază-noapte, Bihorul), cu mici abateri
prin Banat şi prin părţile Sibiiului. Până la sfârşitul anului
1930 au fost anchetate din partea lui S. Pop 50 şi a lui E.
Petrovici 12 puncte.
Din rapoartele verbale pe care le fac din când în când
cei doi anchetori, care caută ca întoarcerea lor la Cluj
să coincidă cu şedinţele Muzeului, reiese înainte de toate,
că era timpul suprem ca aceste cercetări să înceapă, căci
influenţa limbei claselor culte orăşeneşti şi în special a
celei din vechiul Regat, exercitată prin şcoli, administraţie,
armată şi presă, este atât de mare, încât peste puţini ani
nu va mai rămânea mult, nici în cele mai dosite cătune
de munte, din prospeţimea rustică a graiului tradiţional.
Nu voesc să anticipez nimic asupra rezultatelor acestor
anchete. Mă mulţumesc să citez un singur caz, relevat de
E. Petrovici, căci acest caz arată cât de uşor poţi ajunge,
fără ajutorul cercetărilor de geografie linguistică, la concluzii
false.
într'un sat din nord-estul Ardealului, unde se palatalizează
labialele, Petrovici a găsit pe v alterat în tin, iipt,
£ine, £is, iie pentru vin, vipt, vine, vis, vie. Acest i- pentru
v apărea consecvent în toate exemplele auzite, afară de
unul: vită (nu 2ită). în faţa acestui fapt, cercetătorul limbei,
închis între cei patru păreţi ai camerei sale, îşi va zice :
,,vită este un termen aparţinător vieţii rustice, deci un cuvânt
vechiu şi autohton la sat; rostirea cu v trebue să fie
o preţioasă relictă a pronunţării latine (vita), păstrată din
vreo cauză, pe care trebue s'o aflu". Aşa s'a gândit în primul
moment şi Petrovici, dar desbrăcându-se de orice speculaţiuni
filologice, după ce s'a convins că vită nu e numai
o rostire individuală, a întrebat, dacă totdeauna s'a zis