Buletinul "Muzeului limbei române"

496 S. PUŞCARIU
obstacolele sau neplăcerile sânt aduse în legătură cu amestecul
diavolului în trebile omeneşti; cine consultă Dicţionarul
Academiei se poate convinge că foc este cuvântul
ce exprimă, în româneşte, ideea de „furie" (a se face foc—
a se înfuria, a scuipa /cc=a-şi ieşi din fire), durere, necaz,
nenorocire, urgie, iar păcat este cuvântul care exprimă
prin excelenţă regretul (păcat! ce picat! mare păcat!); cuvintele
triviale, în sfârşit^ cuprind; i^atertr notă puternică
de dispreţ. Precum omului nestăpânit în vorbă îi „scapă"
înjurăturile în clipele când o stare surescitată sufletească
cere să fie exteriorizată şi prin graiu, tot astfel, în afecti
se ivesc aceste cuvinte ca un plus, care nu are scopul să
întregească sensul propoziţiei, ci sânt un fel de expresie
spontane ale stării sufleteşti. Ele sânt deci, ca interjecţiile,
nişte instrumente stilistice şi sânt, în momentul
întrebuinţării, lipsite de un rnjjJŢTfiţ_SPRNATITIV J
întocmai
precum francezul pas, în -je n'aime pas, sau românescul
fir în un fir de nisip (cf. Din perspectiva Dicţionarului, Cluj,
I922, p. 31) sânt goale de conţinut semantic şi au devenit
simple „instrumente gramaticale", spre a întări negaţiunea
sau spre a arăta un fel de „singular" de la un cuvânt cu
sens colectiv.
Precum fr. „pas" sau românescul „fir" nu sânt truncheri
de frază, ci cuvinte izolate, extrase prin abstracţie
din anumite construcţii, tot aşa dracu, focul, păcatele etc.
nu trebue_cansidprat,e__^_subiectele unorDroppziţiuni eliptice^
în mintea noastră există modelele a sute de fraze
construite cu aceste cuvinte, care toate exprimă o contrarietate,
un necaz, un regret, încât ideea de contrarietate,
necaz, etc. a trecut asupra cuvintelor dracu, focul, etc, pu-
\ tând, la un moment dat, să fie evocată prin ele.
în general, în analizele gramaticale uităm prea des* un lucru :
că gândirea de cele mai multe ori nu este „completă", ci
„fragmentară" şi prin urmare, că breviloevenţa este exteriorizarea
vorbirii noastre interne obicinuite şi naturale.
De la cel ce scrie limba literară putem aştepta ca „expresia