Buletinul "Muzeului limbei române"

RECENSII 447
Săcuilor se explică şi prin îndeletnicirea cu păstoritul a
elementului românesc de altădată, când membrii unor familii
cu stare hoinăreau prin toţi munţii, oprindu-se cu
timpul în sate, atunci când diverse împrejurări îi sileau
la aceasta. Astfel elementul românesc de baştină din săcuime
intrat în descompunere cu timpul, a fost întărit
mereu cu elemente necontenit proaspete din alte regiuni,
făgărăşene îndeosebi. Desigur multe din numele pe care
autorul le dă ca româneşti, pentru simplul motiv că le găseşte
purtate de Români şi în alte regiuni, cum e Balint
(p. 109), care în realitate e ung. Bălint (b-, cf. Melich, op. cit. 158) sânt de origine ungurească
sau slave. Mai cităm Martin, Bencze, Moncza, Kârkus,
etc. pe care forma le arată ungureşti.
O comparaţie a numelor de familie din Săcuime, cu acele
din Munţii Apuseni ar fi de mare folos, fiindcă neîndoios
ar aduce constatări surprinzătoare.
în rezumat, lucrarea lui O, vrea să demonstreze cu toate
mijloacele posibile în ştiinţă, elementul românesc în alcătuirea
etnică a Săcuilor. E o frumoasă intenţie aceasta,
dar trebue întreprinsă cu multă prudenţă şi trebue să se
bazeze pe cercetări foarte îndelungate. Onomastica este desigur
în unele cazuri hotărîtoare, când ea poate să oferă un material
mai bogat. Din capul locului trebue să ne ferim însă
de ideea că numărul formelor româneşti de nume poate
să fie hotărîtor pentru constatări de natură istorică. Nu
trebue să ne grăbim să scoatem concluzii dintr'un material
găsit la întâmplare. E nevoe de cercetări minuţioase la faţa
locului, de citirea registrelor comunale din care să se adune
tot materialul pe care-1 pot oferi ele. Şi încă ceva : geograful
trebue să dea mâna filologului şi împreună să tragă concluzii.
ST.
PASCA.
MIGLIORINI BRUNO, Dai nome proprio al nome comune
(în Biblioteca dell'Archivium Romanicun", seria II, voi. 13 0
Dinguistica)—Geneve, Olschki, 1927, pp. 357.