Buletinul "Muzeului limbei române"

428 E. PETROVICI
încât priveşte propunerea autorului de a nota cele trei
nuanţe distinse de d-sa prin i, l şi i, găsim că inspiraţia
d-sale e cât se poate de puţin fericită. Teama de a confunda
cuvântul vier „verrat" cu cuvântul vier „vigneron"
e absurdă, deoarece contextul îi indică fiecăruia sensul,
deci şi pronunţarea. (Cf. pâr „poirier" — „cheveu"). O
ortografie oficială nu are nevoie de a nota funcţiunea ,,ouvrante"
sau „fermante" (v. F. de Saussure, Cours de linguistique
generale, p. 94 ss.) a unui sunet. Şi încă aşa de
nefericit cum a propus d-1 Ţ. : i ,,fermant" = » şii ,,ouvrant=î,
semnele w
şi - fiind semnele convenţionale ale scurtimii şi
lungimii. E încă admisibil de a nota elementul consonantic
dintr'un diftong prin semnul scurtimii, dar de a întrebuinţa
spre acelaşi scop semnul lungimii, este nepotrivit.
Greşala lui Ţ., şi a multor filologi care se ocupă cu ortografia
română, este că dânşii îşi închipuesc că o ortografie
fonetică este posibilă. Sunetele limbei sânt atât de
nuanţate, supuse la atâtea ezitări după indivizi, după clase
sociale, după regiuni, încât a preconiza o ortografie pur
fonetică este o absurditate. Să lăsăm foneticei studierea
lor. Ceea ce ne trebue nouă este o reglementare a ortografiei,
1
crearea unei ortografii tradiţionale ).
în al doilea articol Ţ. propune să se noteze s de câte ori
această consonantă este urmată de un sunet afon (t, c etc.)
iar 2 de câte ori este urmată de o consonantă fonică (b, d, g,
1, m etc). De fapt pronunţarea ezită şi d-1 Ţ. n'are dreptate
când generalizează o pronunţare individuală sau regională.
Nu ne rămâne deci alta de făcut decât, şi în cazul acesta,
ca în celelalte cazuri controversate, să lăsăm să se formeze
tradiţia ortografică despre care am vorbit mai sus; iar
aceasta se va forma cu atât mai repede cu cât fiecare vom
uăzui mai mult să urmăm perceptele singurei instituţii
care are autoritate în materie de ortografie — Academia
Română.
E. PETROVICI.
*) Ţ. pretinde că se pronunţă h w otsi k w opii, poiet = hoţii, copii, poet.
Exagerat. Acestea sânt pronunţări dialectale.