Buletinul "Muzeului limbei române"

RBCENSII 403
imagini a acestor şovăiri cu aspectele lor regionale şi cu
coloritul lor individual la fiecare scriitor în parte. Aceasta
este însă o premisă indispensabilă pentru justa lor apreciere.
De unde această siguranţă a autorului că şovăirea dintre
o şi u nu poate avea, în toate cazurile, decât o explicaţie
unică? Că d. p. molţi şi scolatu ar fi exemple, de înlocuirea
lui u prin o, de aceeaşi categorie, nu este de loc un lucru
evident. Da scolatu d. ex. s'ar fi putut ajunge de la scol
pe calea aceleiaşi analogii care motivează şi prezenţa lui
o în dormit, participiul lui dorm, dar molţi n'ar mai putea
fi explicat în acelaşi fel.
Mă mai întreb dacă vreun linguist ar putea să susţie
după 3—400 ani că în zilele noastre s'a zis numai adică
sau numai adecă, numai biserică sau numai besericâ etc,
sau că n'am zis nici adică, nici adecă, nici biserică, nici besericâ,
că am avut deci în silabele în cari grafiile şovăie
între e şi i un fonem intermediar între vocalele e şi i, sau
să susţie că alternanţa aceasta între e şi * se datoreşte
faptului că în asemenea cazuri aceste două vocale au fost
foarte apropiate una de alta prin timbrul şi felul lor de
articulaţie? Fiecare din aceste trei hipoteze, întemeiate pe
faptul că în scrisul nostru se găsesc grafii duble ca adecă şi
adică, adese chiar la acelaşi autor, pe aceeaşi pagină şi în
acelaşi cuvânt, ar exprima câte un adevăr valabil pentru
o anumită regiune sau un anumit individ, dar nici una
n'ar putea avea pretenţia de a îngloba întreg cuprinsul
limb ei şi scrisului românesc şi întreg tezaurul lexical. Tustrele
ar neglija însă faptul esenţial al coexistenţei formelor cu
e şi chiar de la acelaşi cuvânt, chiar în acelaşi graiu
vorbit în cutare regiune sau de cutare individ. Dar aci
intervine tendinţa generală de prefacere a lui e neaccentuat
în i, comună tuturor dialectelor, care poate duce
şi a dus de fapt pe alocuri la aspecte fonetice uniforme.
Nu dispunem însă de elemente corespunzătoare, spre a
Bucarest, 1907; S.D. = Studii şi documente, p. p. N. Iorga, Bucarest
1901 et suiv. •