Buletinul "Muzeului limbei române"

BECENSII 401
posedă bine. Evident că în copiile noastre avem de a face
cu o alternanţă ale cărei limite nu sânt numai două grafii,
ci şi două pronunţări deosebite.
O controversă ar fi astfel cu putinţă numai în jurul chestiunii
dacă forme ca leage mai existau în uzul copiştilor,
şi deci al vremii lor, sau dacă prezintă numai o pronunţare
moartă, din timpul originalelor copiate de ei. Dacă admitem
cazul din urmă şi rămânem, împreună cu Al. Rosetti, în
cadrele teoriei luterane a lui Densusianu, atunci rostirea
leage ar fi asigurată şi pentru secolul al XVI-lea şi n'am
pricepe dece ar trebui s'o considerăm dispărută cu desăvârşire
în intervalul atât de scurt, care ar fi trecut de la
redactarea originalelor rotacizante, până când au fost făcute
copiile păstrate nouă.
Sânt convins însă că în tot secolul al XVI-lea se mai
spunea leage. Se mai poate tăgădui lucrul acesta, când asemenea
forme sânt atestate, şi prin regiunile nordice ale
teritoriului dacoromânesc, până în zilele noastre? Foarte
răspândite sânt însă forme destul de apropriate încă prin fonetismul
lor de cele vechi cu ea. ,,E apare adesea şi ca e
(deschis), cu slabă rezonanţă în spre diftongul e a : aşeză,
cămăşe, mele, spele, şepte etc", spune d. p. T. Papahagi
în ,,Graiul şi folklorul Maramureşului", Buc 1925, pag. LV.
Doar atâta este sigur, că încă din secolul al XVI-lea îşi
fac apariţia în scrisul nostru şi forme ca lege (trebue să
cetim pentru acea epocă în cazurile acestea lege ? Probabil !),
care ar putea fi şi mult mai vechi. Coexistenţa unor forme
mai noi şi a corespondentelor lor mai arhaice nu este
nimic neobişnuit şi se poate constata şi în multe alte
cazuri.
De prisos să repet aici tot ce a zis S. Puşcariu în DR.
I, pag. 382-—388, în articolul citat şi de Al. Rosetti. Autorul
nu trebuia să lase nebăgat în seamă pentru lămurirea
probleme' nici faptul, căruia S. Puşcariu îi dă toată importanţa
cuvenită, că forme cu e pentru ei se găsesc şi
în afară de dialectul dacoromânesc. Neglijarea lui ne îngustează
orizontul şi ne întunecă vederile.
Dacoromania
VI
2
^