Buletinul "Muzeului limbei române"

294 N. DKAGANU
în loc de g ca şi cujbă, etc. ; cf. legă, înnoda, î n-
ciotâ, înlănţui, etc.
Inoc, Inuc.
Prezenţa în Ardeal a unui ,,vir nobilis Comes Bozouck
filius Inok" (Zimmermann-Werner, Urkundenbuch, I, 222
şi 223, a. 1302), care dărueşte „villam suam Bozna" (Bazna,
ung. Bdzna, săs. Baassen) ,,in comitatu de Kukullu", ne
lămureşte definitiv originea dintr'un nume de persoană
a lui Inoc, ung. Inakfalva (j. Turda, aproape de Vinţ),
pe care G. Weigand, Balkan-Archiv, I, p. 13, îl consideră
unguresc şi-1 traduce prin „Sklave", ,,H6rigendorf", probabil
fiindcă se gândea la un ung. inas „ucenic, fecior
din casă". într'adevăr însă ung. inas a dat româneşte
inaş.
Recensând scrierea lui Weigand, în Dacoromania, IV,
p. 1131, eu aduceam această numire de localitate în legătură
ori cu turc. ynak, inak, ina% inay. 1. „herrlich, schdn",
2. „Freund", primit în limbile fino-ugrice, inclusiv cea
ungurească, ca nume de dignitate şi persoană 2 ) ; ori cu
rut., bg., srb., pol. junăk, ceh. junoch, jinoch < junz „tânăr",
„nou", care se întrebuinţează des în toponimie.
Având în vedere cele citate mai sus, precum şi faptul
că Inok se găseşte ca nume de persoană şi topic şi în alte
părţi (a. 1310 : Inok, nom. viri, Mon. Strig., II, 620 ; a.
1232 : ,,terra Inok, que eodem modo Craco dicitur", Wenzel,
VI, 505 ; a. 1282 : „Ketlitzen de Inoch", Fejer, V, 3, 148 ;
Inakfolde, Csânki, III, 612, în corn. Şopron; Inaktelke,
ibid., V, 361,= rom. Inuc, j. Cluj) 2 ), fără îndoială că pentru
a explică pe Inoc (j. Turda) şi Inuc (j. Cluj) trebue să pornim
de la numele de persoană Inoc, fie că ne-am gândi
la o origine turcească ori slavă a acestuia.
1
) Cf. Gombocz, Magyar Nyelv, XI—1925, p. 435—436.
2
) Id., ibid.