Buletinul "Muzeului limbei române"

292 N. DRAGASE
Impulăî.
Dicţ. Acad, II, p. 530 dă pe împulăi cu sensul de a
strigă pe cineva din depărtare cu ,,pu" (Zagra, com.
I. Corbu),, ,,a alungă cu urlete" (P. Papahagi, Graiul şi
folklorul Maramureşului).
Se adaogă o etimologie propusă de mine : Probabil,
contaminare între strigătul pu şi strigătul tuliloaie „tulai".
S'a derivat apoi un verb cu pref. în-.
Nu mai cred în această etimologie. Mai curând trebue
să ne gândim la un radical slav, care ar putea fi compusul
cu prefixul po- al lui lajg, lajati „OXaxxeîv" (cf. rus.
laju, Idjati „bellen, schimpfen, schelten, schmăhen" ; rut.
îdjaty, idem; s.-cr. lajem, lajati, bg. lajz „belle", etc, ap.
Berneker, SEW., I, 687). Ne mai simţindu-se compus,
-o- aton din prefixul -po- s'a putut schimbă în -u-, contribuind
la aceasta şi apropierea de interjecţia pu !
Incondurâ (încondorâ); inchiondoră.
Dicţ. Acad., t. II, fasc. VIII, dă verbul a (se) incondurâ
cu sensul de ,,a (se) încălţâ în conduri" (Pe glezne goale
îl taie rugii pentru picioare încondurate, Delavrancea, ap.
Tiktin, DRG.) şi f i g. ,,a se umflă (în pene), a se mândri."
(Armăsaru' să 'ncondură şi necheză pe lângă fomei, Graiul
nostru, I, 71 ; Şalupele, cu două pânze, alunecă, să întrec
ca lebedele, când îşi incondurâ aripele şi vâslesc adânc cu
picioarele lor cenuşii, Delavrancea, V. V. 161), derivându-1
din în + condur (i).
Derivarea se potriveşte pentru exemplul întâiu, dar nu
se potriveşte pentru cele două din urmă, în care se afirmă
că ar avea sensul figurat de ,,a se umflă (în pene)", „a
se mândri".
Sensul din urmă face parte din terminologia animalică,
în special a calului, cf., afară de exemplul al doilea, şi; înainte
de a-i scoate în târg, îi spală, îi ţâsală, le 'mpleteşte
topuri (plantici frumoase) în coamă şi coadă şi-i plimbă