Buletinul "Muzeului limbei române"

ETIMOLOGII 289
trebue să pornim de la cel concret (Dicţ. Acad., II, 506,
zice „special") privitor la cal, pe care se transportau chilele.
Cal împilat a trebuit să însemneze la început „cal împovărat
cu chile de bucate", căruia i se „îndoia" spatele
din pricina greutăţii (cf. şi întărniţat). Figura din cel dintâiu
exemplu pe care-1 avem (Biblia de la 1688, ps. 56, 8)
se rapoartă tocmai la cal, cum arată traducerile din psaltirile
vechi (deşelară, zgârciră).
Calul încărcat cu poveri abia se mişcă, e împiedecat.
Altfel este, fireşte, un cal ne'mpilat, când îi pune bunul
călăreţ frâul în gură (Gorjan, Halima, IV, 120).
Calul poate fi împiedecat însă şi prin alte mijloace decât
„încărcarea" sau „împovărarea" cu chile; astfel prin „apăsarea"
în jos a capului, care se leagă de un picior dinainte
ca să nu poată fugi (cf. chiostec, păivan, răvan, în buestru,
etc, ap. V. Bogrea, Dacoromania, III, 811—812 ; buestru
ap. G. Giuglea, Dacoromania, II, 372—373 ; S. Puşcariu,
ibid., 683—686). E uşor de înţeles că, după dispariţia
chilei, verbul împila, care şi-a pierdut astfel familia, a
ajuns să ia acest sens „special" de împiedecare a calului,
care are o extensiune geografică destul de mare, explicabilă
prin negoţul de cai. Totuşi centrele de iradiaţiune
sânt Principatele, cum se vede clar din datele culese de
Puşcariu din răspunsurile la chestionarul „calul", şi adecă
judeţele Dâmboviţa, Prahova, Dolj şi Muscel, apoi Ardealul
sudestic ; dar cuvântul se aude şi în alte părţi, de
exemplu în jud. Someş. înţelesul este destul de precis :
se împilează calul când i se leagă capul de un picior de
dinainte, „când se forţează să stea cu capul în jos". E
deci vorba tot de o „apăsare" a capului.
Chilele s'au putut întrebuinţa şi la „îndesarea" s'au
„apăsarea" fânului împilat: Fânul eră dus şi aruncat
într'o groapă adâncă şi, când se făcea grosimea fânului
de două sau trei palme, se aşezau peste dânsul scânduri,
pe care se puneau după aceea bolovani de piatră şi orice
alte greutăţi, ie apăsă fânul... Acesta se numeşte fân incitat
(Ghica, Scrisori, 543—544).
Dacoromania
VI
T
9