Buletinul "Muzeului limbei române"

N. DBĂGAXU
ochii suciţi", şi adv. „ehiorîş"), fără a-1 explica din punct
de vedere etimologic.
E sigur însă că acest verb trebue derivat din adj. chiorcuş,
-ă, derivatul lui ckiorc, chioarcă „chior", „chioară", „ceacâr"
(cf. şi bg. Rorka „Blinde" alături de Hor şi Morav
ap. Berneker, SEW., 680), pe care le cunosc în rostirile
ciorc, ciorcuş din ţinutul Năsăudului (fiind în vârstă de
10 ani am auzit strigându-se în glumă la nunta unui unchiu
al meu : Dragâ-mi-i lelea ciorcuşâ, Suflă 'n foc se uită'n
uşă, Gura-i plină de cenuşă, Zagra, j. Năsăud), iar cele
două sensuri date de Dicţ. Acad., 1. c, trebue inversate.
Se ştie apoi că turc. Mor „blind" a luat la noi deosebite
forme după limba prin care ne-a venit : chior „ceacâr"
(cf. bg. Mor, alb. Mor) şi ceur „ceacâr" (cf. srb. cor) ),
1
precum şi că r, care adeseori se confundă cu / (cf. alături
de obişnuitul fultuială, fuituială pe furtuială, Dicţ. Acad.,
11 187; invers, sălcineriu alături de sărcineriu, sărcieriu,
Tiktin, DRG , 1356 ;arşău „fante" < ung. alsâ, etc), rostit
gutural, ca şi t, trece la u şi apoi dispare 2 ). D. er. în scrisoarea
de pe la 1600 a „birăului de Bistriţă" pentru Ionaşcu
din Rodna, publicată de N. Iorga, Doc. rom. din
arhiva Bistriţei, P. I, Bucureşti, 1899, p. 1, No. I, şi Doc.
Hurm., XV, Bucureşti, 1911, p. 754, şi de Al. Rosetti,
Etude sur le rhotacisme en roumain, Paris, 1924, pp. 63—65,
şi Lettres roumaines de la fin du XVI e et du debut du XVIV
silele tirees des arckives de Bistritza (Transylvanie), Bucureşti,
1926, pp. 49—50, No. 5, dispare r din cate —
„carte" şi tâgulu = „târgalu", întocmai ca şi / din motâ—
„multă", mot — „mult", sotoze = „şoltuze". într'o colindă
urşinicul a ajuns uşunic : Cu scutic De uşunic (T. Pamfile,
Crăciunul, Bucureşti, 1914, p. 58), etc.
Date fiind aceste fapte, ceuc, -ă (Pontbriant) şi ceucuş,
-ă, ciocuş,-ă adj. „chioruş" (Rev. crit.-lit., IV, 87 şi
') Ung. tyora „orb", corn. Bacs—Bodrog, Szinnyei, MTsz., arată mai
curând fonetism bulgăresc decât sârbesc.
) Despre t < « şi dispariţia lui în româneşte cf. cele ce am scris în
2
„Omagiu lui 1. Bianu", Bucureşti, 1927, pp. 137—154.