Buletinul "Muzeului limbei române"

ETIMOLOGII 265
Buzdugan.
Buzdugan s. a. cu sensul de „unealtă de tors, de făcut
aţe la opinci" (Dicţ. Acad., I, 715, şi com. I. Al-George din
Neamţu) este identic cu buzdugan „un fel de armă".
„Toarcerea" aţelor de opinci se face cu un obiect greu
(piatră, cârlig), care se loveşte cu mâna pentru ca să să se
învârtească. în vremea mai veche a putut fi întrebuinţat!
pentru acest scop buzduganul 1 ). De-aici numele.
Buzur.
Buzur „cu pete roşii pe bot" este, evident un derivat
din buză, de felul lui fumur = ,,iummiu", „de coloarea
fumului" (Banat, Buzău, Dâmboviţa şi Ialomiţa), care,
cum a arătat Puşcariu, Conv. Lit. XXXIX, 303, derivă
din lat. f u m u 1 u s, cu schimb de sufix în loc de fumidus
(vezi şi Dicţ. Acad., II, 190—191, şi Candrea-Densuşianu,
Dicţ. et., I, nr. 676, p. 106). Din buzur derivă apoi buzurină
„epitet dat oilor" (j. Dolj), pe care-1 atestă Dicţ. Acad.,
I, 716, fără a-1 explică.
Călăbaş.
Dicţ. Acad., I , 30, dă acest cuvânt, cunoscut numai
din Transilvania, cu sensul de „omul care face negoţ cu
bucate (grâu, cucuruz) aducându-le de la ţară cu căruţa
şi văzându-le în munţi" (Roşia, etc, Viciu, Glosar) ; de-asemeni
şi derivatul călăbăşi „a aduce bucate de vânzare",
id., ibid. După răspunsurile primite la chestionarul privitor
la cal călăbăşi înseamnă, nu numai prin Munţii Apuseni,
„omul care poartă greutăţi sau mărfuri pe spatele
calului", iar prin extensiune „negustor de cai" (S. Pop,
Câteva capitole din terminologia calului, Cluj, 1928, p. 50).
*) Acesta, cunj se ştie, este din turc. bozdogan „ghioagă, măciucă" (bulg.
buzdugan, bozdagan, rut., pol. buzdugan).