ŢARA BÂRSEI

— 366 —
Şi aceasta nu se va putea creia câtă vreme preoţimea e
blocată de autorităţi. Pentru lumea din jur preoţii sunt inexistenţi.
Nu-i vede, nu-i aude nimenea.
De aceea, asistenţa ce face? Cască gura, discută, râde. Unii
se plimbă de colo-colo, ca să-şi găsească loc mai potrivit pentru
importanţa pe care cred că o au. Fiindcă la noi nu omul sfinţeşte
locul, locul sfinţeşte pe om.
Tribuna va trebui deci pe viitor rezervată numai preoţilor •
(şi cel mult comandantului corpului de armată), ca să-i poată
vedea, să-i poată auzi toată suflarea. Autorităţile, cu suita de
cocoane, să stea jos, în jurul tribunei.
Iar la un moment dat — semnalat de o goarnă la un gest
al comandantului corpului de armată — întreaga asistenţă să
se imobilizeze, — cum s'a făcut în primul an după unire şi ce
emoţionant a fost! — măcar pentru un minut.
Şi-atunci, măcar pentru momentele acelea, gândurile se vor
înfrăţi, îngenunchind la aceleaşi cruci, şi sufletele vor tresări
stăpânite de acelaş fior, de aceeaş sfântă emoţie.
Cine nu se simte în stare să-si înfrâneze mâncărimea limbii
şi neastâmpărul picioarelor, să stea acasă. Iar cui ţine să sfideze
prin atitudinea sa solemnitatea si sfinţenia momentului, să i se
aplice corecţia cuvenită. Oricine ar fi.
Mărturisirea noastră e spovedania sufletelor îndurerate care,
din cauza atâtor goi de suflet, nu găsesc în această zi de reîntremătoare
pomenire — cum ar trebui să fie ! — ambianţa proprice
pe de-o parte: de a se înfiora de amintirea sumbrelor tablouri
din zilele de urgie ale anilor 1914—1918, de altă parte:
prilejul, pe care ar trebui să-1 îmbie ziua sfintei înălţări, de a-şi
purifica sufletul în atmosfera supremei jertfe a sutelor de mii
de fraţi buni, — cei mai buni — de zgura vanităţilor, fumurilor,
care niciodată nu apar mai ridicole ca în ziua închinată celor
care, încovrigaţi de chinuri, au muşcat în ţărâna sângerată a
pământului pe care ni l-au lăsat moştenire.
S. Tamba.
o°°o
°oo°