ŢARA BÂRSEI

— 361 —
In poezia descriptivă, deşi cu elemente verbale mai reduse
decât ale lui Coşbuc, ne dă, Iosif, pasteluri tot atât de reuşite.
E'n amurg. Ceasul când truditul om se lasă pe odihnă. Vitele
au venit dela păşune pe drumul scormonit de praf:
Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară dela munte
Oile, şi curg puhoi —
Cu un greu potop de ceaţă
Innainte şi 'nnapoi...
Un berbec cu coarne 'ntoarse
Tacticos şi prea cuminte,
După gât c'un clopot mare,
Merge singur înainte.
Pe la margine dulăii,
Urechiatul la mijloc,
Cu desagii grei în spate
Anevoe 'şi face loc.
Iar prin pulberea de aur
Tocma'n capul celălalt
Creşte umbra 'ntunecată
A ciobanului înalt:
Cu căciula într'o parte,
El repăşeşte plin de fală,
Sara purpurie-i schimbă
Zeghea 'n mantă triumfală..'.
Sau, în altă parte, o icoană simplă, realizată cu mijloace şi
mai simple: un tablou de-al lui Grigorescu!
Jos între care
Vitele rumegă,
In depărtare
Văile fumegă.
şi, din când în când, câte o notă minoră, chiar şi în pastel:
Drumul e glodos şi greu
Negura se lasă:
„Ştie bunul Dumnezeu
De-om ajunge-acasă!"
Câte-odată, ca picăturile de ploaie ce trec prin razele
de soare, licăreşte o notă veselă. Dar nu e veselie care să