ŢARA BÂRSEI

— 358 —
într'o limbă necrezut de simplă şi melodioasă, aşa cum o aflăm
în primul volum, în „Patriarhalele" care l-au consacrat. Dorul
după vremurile care s'au dus nu izbucneşte în valuri de revoltă
nestăpânită îndreptată împotriva acestui prezent. Doar o părere
de rău, acea pe care o citeşti la unii în ochi, Ia alţii într'un
gest, într'un oftat.
Bunicul şi nepotul stau de poveşti în faţa vetrei. E seară,
de bună seamă e seară şi, poate, e şi iarnă. Vorba începută se
continuă ca un răspuns dat copilului, pe care par'că-I vezi
cum face ochii mari. Şi focul îşi joacă flăcări jucăuşe pe pereţi,
şi afară, poate, ninge. Acesta e cadru. Iar bunicul continuă,
nu începe:
*
E mult de-atunci... e mult, nepoate,
Şi ca prin vis le văd pe toate ...
Hei! să te miri, să te cutremuri '
De câte-au fost 'nainte vremuri
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate!
Spre deosebire însă de Eminescu, nu trecutul glorioşilor
voevozi, ci unul mult mai apropiat ni-1 desvăluie Iosif. E acel
pe care l-au apucat bunicii, părinţii sau chiar el Trăind cu sufletul,
în lumea acista patriarhală, nu Ia bucuriile tinereţii îi e
gândul:
Aş vrea să fiu un biet bunic,
Adus de spate şi pitic,
Să-mi mângâiu barba albă;
Să stau la foc, de somn să pic,
Visând la vremea dalbă.. .')
„Bunica", „cu părul nins, cu ochii mici şi calzi de duioşie",
„Fusul" care — ce frumos spune! — „tot mai iute stoarce din
caier lâna mută". Apoi „Nucul" copilăriei lui, pe sub care ce mai
hore se încingeau odată, singur rămas mărturie a altor vremuri,
căci:
De mult s'au risipit şi-acei
Bătrâni ce'n umbră ţi-au stătut
La sfaturi cu părinţii mei
Şi frunza ce-o călcară ei
Ţărână s'a făcut!
') ,De ziua mea". Poezii, ediţia Socec, 1908 p. 27.