Serge Brussolo MOARTEA CU MELON - CARTE BUNA

Serge Brussolo
MOARTEA CU MELON
1

Capitolul 1
Ţintuită pe o piatră, iguana îşi decupa profilul de solzi cenuşii pe fundalul nisipos al plajei, gargui
imobil căruia numai guşa palpitândă îi mai trăda încă apartenenţa de lumea celor vii. Sirio îşi fixă în
scobitura umărului patul slinos al bătrânei sale Renfield. Căldura făcea să vibreze aerul la capătul ţevii şi,
dincolo de cătare, reptila părea acum că suferă deformări stranii.
Lângă omul încremenit, un câine mic, o corcitură cu blana lungă şi neagră, aştepta lipit de nisip, cu
botul fremătând rezemat pe labe, şi nasul la nivelul puricilor-de-mare al căror balet necontenit nici măcar
nu-l mai deranja. Sirio apăsă uşurel pe trăgaci. Detunătura se rostogoli peste ocean, amplificându-se până
la a lua proporţiile unei explozii sau ale unui uragan. Capul retezat de împuşcătură al iguanei zbură
înapoi. Animalul rămase o clipă înălţat pe labele posterioare, cu creasta osoasă şi lungă de pe spinare
străbătută de spasme convulsive, apoi se rostogoli în lungul stâncii. Nu se mai auzi decât zgomotul cozii
răzuind o ultimă oară piatra.
Sirio se ridică greoi. Era masiv, cu ceafă de taur şi mustăţi hirsute decolorate de chicha. Fără a da
drumul puştii fierbinţi, se strecură între stânci. Luntrea cu vopseaua scorojită era acolo, în umbra umedă şi
caldă unde domnea parfumul algelor putrede. Se aplecă, scotoci în lada din faţă şi scoase o bucată de
pânză deja maculată cu pete brune pe care şi-o aruncă pe antebraţ.
Pe ţărm, cânele schelălăind, dădea târcoale iguanei doborâte. Iar nisipul ridicat de fuga sa
împiedicată se prăvălea peste carnea noduroasă, alungând muştele care se înghesuiau pe rană într-un
ciorchine fremătător...
Sirio apucă animalul şi îl culcă în pânza albă, străduindu-se să nu lase nicio deschizătură. Deasupra
capului său, zumzăitul devenea obsedant. Înjură. Insectele îl urmară până, la barcă, aşezându-i-se pe
umeri, bând sudoarea pieii lui înroşite, pompând rigolele sărate din riduri şi crăpături, îndesă pachetul în
lada de la prova, la adăpost de paraziţi, şi culese săculeţul de iută unde gloanţele se ciocneau cu un
clinchet de cupru.
În faţă, câinele, ocupat să adulmece băltoaca de sânge pe care nisipul o absorbea rapid, ridică
pe neaşteptate botul şi începu să mârâie.
Sirio nu-l luă în seamă şi începu să încarce Renfield-ul, fluierând. Oţelul ţevii era fierbinte, iar
vânătorul suduia de fiecare dată când degetele veneau in contact cu una sau alta din părţile metalice
expuse soarelui. În cele din urmă, vârî o batistă pe sub cureaua tolbei de vânătoare ce-i tăia umărul şi
fluieră după câine. Dar animalul nu mai era acolo...
2

Sirio bombăni o ocară nedesluşită şi o luă din loc fără să mai aştepte. O să ştie el, El Pero, săl
găsească.
De jur-împrejurul lui marea era netedă, strălucirea ei sub soare rănind privirea. Sirio ştia că e prea
devreme ca să reia vânătoarea, detunătura pusese iguanele pe fugă până în fundul găurilor lor şi trebuia să
aştepte ca frica să li se şteargă încetul cu încetul din creier pentru a le vedea reapărând una câte una,
siluete dintr-un alt veac, jalnice şi groteşti.
Sirio traversă plaja. Fire de iarbă măruntă şi uscată îi iritară tălpile, însemnând frontiera dincolo de care
pădurea îşi reintra în drepturi, apoi umbra copacilor mari îl acoperi. Nici o boare de vânt nu mişca
frunzele, iar temperatura urca, încet, inexorabil. Sirio respira cu greutate, cu gura deschisă, ca şi cum
arşiţa ar fi sfârşit prin a dizolva oxigenul, lăsându-i plămânii să se epuizezezadarnic umplându-se iar cu
bioxid de carbon. Se aşeză în mijlocul soarelui întunecat pe care-l desena pe sol silueta unui palmier.
Prundul îi juca pe dinaintea ochilor. Brusc, El Pero reapăru. Ţâşnise dintre trunchiuri iar acum, înfipt solid
pe labe, scheuna cu ochii aţintiţi asupra stăpânului său. Muşchii înnodaţi, deja gata să se destindă,
fremătau sub blana neagră. Smuls din somnolenţă, Sirio înjură. De când cu accidentul, câinele se
comporta uneori bizar, şi te puteai chiar întreba dacă nu-şi pierduse facultăţile de vânător. Omul înclină
capul în tăcere. Era o poveste idioată. Într-o seară când revenea de la pândă, cu arma sub braţ, surprinsese
doi puşti din sat în cabana sa, cu mâinile pline de peşti afumaţi şi, în mod vizibil, ocupaţi să-i prade
proviziile fără nici cea mai mică remuşcare. Îi sancţionase de îndată, cu lovituri de curea, aşa cum se
cuvine în asemenea cazuri. Surprinşi în flagrant delict, copiii nici măcar nu avuseseră reflexul de ao lua la
fugă. Trebuie mărturisit că spectacolul oferit de Sirio, care urla înjurături cu gura sucită, îi ţintuise de sol.
Accidentul avusese loc a doua zi. Dintotdeauna, câinele obişnuise să se joace cu copiii din sat. În
labirintul barăcilor de scânduri se organizau partide formidabile în care animalul avea rolul său. Ceea ce
adora el mai presus de orice era să fugă după o minge de cârpe, s-o prindă din zbor ca pe un vânat, s-o
aducă, apoi s-o ia de la capăt. Neobosit. În dimineaţa aceea, mingea conţinuse o petardă enormă, mare cât
o lumânare, furată din lada pompierilor-genişti cu ocazia ultimului joc de artificii.
El Pero îşi pierduse mai mulţi dinţi în toată afacerea, şi i se crăpase cerul gurii. De-atunci nu mai
lătrase niciodată, scoţând doar mici schelălăituri dureroase, scrâşnete răguşite şi surde care omului îi
făceau poftă să-şi astupe urechile cu mâinile.
Sirio scuipă, scârbit.
Era o crimă, se vatămi un asemenea animal care, lucru deloc neglijabil, mânca foarte puţin.
Schelălăielile se stinseseră în gâtlejul câinelui, dar nu-şi schimbase poziţia, legănând uşor
capul şi scoţând o limbă cu sgănci. Gâfâia, încăpăţânat.
3

Sirio se scutură. Asta-i aducea aminte de vânătoare, când câinele găsea câte ceva. Se ridică, făcu un
semn şi i se alătură animalului. El Pero demară dintr-un zvâcnet al şalelor, afundându-se între copaci. Era
deprins cu jungla şi se deplasa rapid, reperându-şi drumul dintr-o ochire. Se îndepărtaseră de plajă, când
Sirio auzi zgomotul... Era un fel de ronţăit susţinut pe care-l mai auzise el în viaţa sa de braconier, dar
căruia astăzi nu reuşea să-i determine originea.
Acum câinele înainta încet, cu botul deschis, la pândă. Înlăturând lianele, Sirio lungi gâtul.
— Puta!
Îl străbătu un frison. Scârţâitul care avansa printre trunchiurile putrede. Ronţăitul... Erau
furnici roşii.
Se aflau încă la o bună distanţă, dar putea vedea coloanele lungi împestriţând copacii doborâţi,
reîntâlnindu-se, contopindu-se în băltoace mobile. Porcăria dracului! Era gata s-o ia la goană spre prund
când privirea îi căzu pe urna culcată la pământ şi fixată locului cu pietre mari. O jeringura! O oală de
sacrificiu, enormă, ameninţătoare. Ridicate în picioare, ulcioarele astea monstruoase aveau înălţimea unui
om. La nivelul capului şi al picioarelor, găuri mari fuseseră practicate în modelaj pentru a permite accesul
furnicilor. Câteodată, se mai găseau la întâmplare aceşti supravieţuitori ai credinţelor străvechi. În general
se sacrifica o capră sau un porc, dar Sirio auzise spunându-se că anumite secte ermetice nu se dădeau
înapoi nici de la sacrificiul uman. Se opri, cu ochii fixaţi pe carapacea de pământ roşu. Odată intrat
înăuntru, nimeni nu mai putea scăpa, argila arsă avea mai mulţi centimetri grosime. Ridicând patul
Renfield-ului, izbi din răsputeri. Un ciob al urnei îi zgârie piciorul, dar nimic mai mult. Jeringua se ţinea
tare. De-acum, Sirio năduşea abundent, înţelese că nu-i va veni niciodată de hac în acest fel, şi
îngenunche. În faţa lui, clocotul viu se prelingea peste ierburi. Curgea, câştiga teren, îi veni să verse. Cu
repeziciune, armă puşca, introduse ţeava într-unul din orificii şi împinse până când simţi peretele opus al
oalei. Protejându-şi faţa cu antebraţul, trase.
Pământul ars zbură în bucăţi, iar Sirio auzi o schijă şuierându-i la zece centimetri de ţeastă. Ulciorul
decapitat lăsa să se zărească două picioare desculţe. Le apucă de glezne, trase. Indianca apăru, fără
cunoştinţă. Era goală, dar i se legaseră împrejurul gâtului şi al coapselor coliere rituale. Pântecul, enorm,
oferea spectacolul unei sarcini ajunse la termen. Nu mai era timp de stat pe gânduri; încordându-şi
muşchii o aruncă pe tânăra femeie pe umăr şi o luă din loc ca un nebun, cu El Pero pe urme. Cu inima cât
un purice de frică, parcurse cei două sute de metri ce-l despărţeau de plajă într-un timp record, indiferent
la lianele ce-i biciuiau faţa, la gropile în care-si sucea gleznele. Nu se opri decât când strălucirea soarelui
îl făcu să închidă ochii. Merse până la barcă şi se lăsă să alunece între şunci. Pieptul său, cu fire de păr
negre şi umede, emitea un vâjâit de forjă în plină activitate, iar sudoarea îi ardea ochii. În spinare, femeia
se simţea tot mai grea; o culcă pe fundul bărcii.
După un scurt răgaz de odihnă începu să împingă luntrea, îngenuncheat pe nisip, incapabil să
4

se ţină pe picioare.
Câinele alergă în întâmpinarea valurilor, săltând prin exploziile de spumă. Sirio îi făcu semn să
urce şi încalecă parapetul de lemn când barca începu să plutească.
El Pero i se alătură dintr-un salt, cu blana udă, linsă. Sirio aplecă ochii: fata zăcea prăbuşită pe spate
între banchetele de lemn; avea păr negru, foarte neted, şi o faţă mică, bosumflată, impenetrabilă
Traversă golful cu bătăi prelungi de vâsle, sfidând muşcătura soarelui. Creştea în el o excitaţie
înăbuşită. Era ca descoperirea unei patimi uitate, a unei iubiri stinse şi despre care te întrebi deodată cum
te-ai putut lăsa – fie şi numai o secundă – sufocat, redus la starea de jar aprins mocnind sub cenuşă.
Barca lunecă în lungul debarcaderului ce ducea spre sat şi se opri sub piloţi în franja de nămol ce
mărginea prundişul. Cu nesfârşite precauţii, o ridică pe tânăra leşinată şi sări în mâl, cu cânele pe urme.
Cabana, construită la periferia bidonville-ului, îşi înălţa ansamblul de scânduri desperecheate la o
zvârlitură de băţ de valurile muribunde. Sirio rămase nemişcat o secundă, eu ochiul treaz, asigurându-se
că greaua camionetă garată pe axul drumului îl ascundea între-adevăr privirilor. În orice caz, dogoarea
prea tare şi era ora siestei. Prea puţine riscuri ca vreun hoinar să-l surprindă asupra faptului.
O luă la fugă, alergând stângaci, cu genunchii îndoiţi, împrăştiind nisipul la fiecare pas. Când nu-l
mai despărţeau decât doi metri de uşă, aceasta se deschise şi Maria, soţia lui, apăru încadrată în
dreptunghiul uşorilor culeşi de cine ştie pe unde. Nu se remarca la ea, decât eternul tee-shirt de care nu se
despărţea niciodată şi pe care i-l întindeau mingile mobile ale sânilor cu piele lăptoasă. Părul galben cu
şuviţe grase strâns coc nu făcea decât să-i accentueze aerul ursuz şi ridurile ce-i brăzdau fruntea.
— Ce e? latră ea cu o privire lipsită de blândeţe spre burta întinsă a fetei leşinate.
Sirio nu răspunse, ridică din umeri şi pătrunse în baracă. Mirosul de saramură şi de ulei rânced i se opri în
gât. Unica fereastră, obturată cu un panou de placaj, nu lăsa să intre decât o lumină chioară ca de priveghi,
încleind adunătura heteroclită de obiecte îngrămădite în lungul pereţilor.
— Eşti nebun, îi suflă în spate Maria, n-ai avut destule necazuri pân-acum? Iar o iei de la
capăt! Asta e! O iei de la capăt!
Pe dedesubtul furiei, angoasa răzbătea în triluri vibrante. Sirio nu o luă în seamă şi depuse indianca
pe cea mai apropiată rogojină. De îndată, o rază de lumină poposi rotunjindu-se pe sfera abdomenului,
împărţind-o în două la înălţimea ombilicului, precum linia ecuatorului pe un mapamond.
— Sunt sigur că-i uri caz nou, gâfâi Sirio ca pentru sine, cei din tribul ei au văzut-o imediat, o dăduseră
prada furnicilor.
5

Maria ridică din umeri cu nepăsare.
— Poate că au avut dreptate. Era singurul lucru de făcut. Nu crezi c-ar fi mai bine să dai uitării
toate astea? După anii care-au trecut...
Făcu un gest cu mâna pentru a o opri, pradă surescitării. De douăzeci de ani nu se mai
cunoşteau, practic, cazurile de acest gen.
Semnele se manifestaseră intr-un mod cu totul neaşteptat. Sirio îşi mai amintea şi azi, cu o precizie
halucinantă, ca de un biet ritual al arcanelor morbide, în 31 mai, cu o oră înainte de închiderea muzeului,
craniul de pitecantrop din Java a explodat în vitrina sa, sub ochii a cincizeci şi trei de vizitatori. Resturile,
toate de mărime identică (pătrate cu latura măsurând exact 3,1416 centimetri), înlăturau orice ipoteza
vizând să demonstreze caracterul accidental al fenomenului. Câteva zile mai târziu, maşinile de calculat
din lumea întreagă dădeau o nouă rădăcină pătrată a numărului trei. S-a. observat la toţi conducătorii
diferitelor religii recenzate la zi inversarea sensului circulaţiei sangvine. Timp de două luni consecutiv,
ouăle găinilor n-au mai avut gălbenuş, mase albe perfecte cărora niciun nucleu de culoare nu mai apărea
să le tulbure integritatea. S-au reperat aisberguri plutind cu capul în jos, sfidând legile fizicii. Luminările
şi făcliile şi-au permutat cele trei porţiuni ale flăcărilor care, pe parcursul a douăzeci şi opt de zile, au
oferit o inimă calorică pentru un vârf întunecat, contrar a tot ceea ce se putuse observa până atunci.
Da, au fost semne evidente, chiar dacă extrem de misterioase. Sirio care, în vremea aceea, lucra întro
grădină zoologică, putuse constata ciudăţenii la comportamentul animalelor. Lebedele au încremenit în
mijlocul peluzelor, după figuri precise şi invariabile. Peştii, în fundul bazinelor, nu s-au mai deplasat
decât în bancuri curios rânduite. Urşii s-au imobilizat în voia unei geometrii rigide ale cărei segmente,
imuabile, se ordonau după unghiuri precise. Din cuşcă-n cuşcă se regăseau dispuneri hieratice, obscure,
pe care studiile asupra obiceiurilor animale nu le catalogaseră niciodată până atunci; "...figuri ale paradei
rutului", avansau specialiştii fără a le prea veni nici lor să creadă. Nu de aşa ceva era vorba, Sirio o ştia
perfect. Mergea din fosă în fosă, cu un bloc de schiţe în mână şi un metru de măsurat ieşindu-i din
buzunarul halatului de lucru. Efectua relevee precise, ca un amator de şah notând febril amplasamentul de
neînţeles al pieselor campionului său favorit.
— Priveşte! i-a strigat el într-o seară Mariei, priveşte! Era evident!
Femeia a ridicat din umeri şi şi-a cufundat din nou mâna în spuma veselei Nu, nu găsea nimic
evident, chiar nu găsea. Şi totuşi, totul era evident: ordinea, proporţiile, unghiurile...
După-amiază, Sirio se declarase bolnav pentru a putea merge la biblioteca municipală. În timp ce
stătea la coadă ca să-l întrebe pe responsabil dacă desenele etalate pe blocul său nu-i aminteau de ceva
anume, un bătrânel remarcase peste umărul lui:
— Ei, vă interesează astronomia?
6

Pe dată, Sirio completase un bon pentru a obţine o harta celestă. Bine făcuse Totul era acolo, cum de
nu se gândise mai devreme? Figurile descrise de către diferitele animale corespundeau fiecare unei anume
constelaţii. Ursa major, Ursa minor... Lebăda, Peştii, Capricornul, Lupul... Dobitoacele, răspunzând nu se
ştie cărei porunci, îşi orânduiseră turmele sau stolurile ca după un curios calc al stelelor. Nu făcuseră
decât să reproducă pe peluzele grădinii zoologice o hartă a cosmosului supunându-se tuturor criteriilor
matematice în vigoare. Urşii mimau Ursa Mare sau Mică, leii Leo minor sau Leo major, maimuţele...
Sirio era uimit. Triumful său, însă, a fost de scurtă durată. A doua zi, sosind la parcul de
atracţii, a putut constata că toate cuştile erau goale.
— Ţine-ţi botu şi ocupă-te de cepele tale! i-a ordonat contramaistrul când a dat să pretindă explicaţii.
A tăcut, camuflând, sub aparenţa de nepăsare un ochi în alertă. Nu i-a trebuit mult timp ca să descopere
dincolo de gratii, sau în apa tulbura a acvariilor, urme vizibile de sânge. Noaptea, s-a ascuns în grota
cimpanzeilor, aşteptând ca locurile să rămână pustii pentru a-şi continua ancheta. Spre miezul nopţii, în
cel de-al treilea subsol al antrepozitelor, într-o sală enormă, cenuşie şi betonată, s-a împiedicat de masa
compactă a trei sute douăzeci şi şapte de cadavre, populaţia totală a grădinii zoologice. Ursi, cai, tigri, lei,
lebede. Toate erau acolo, cu capetele zdrobite de explozia gloanţelor dum-dum, ocean de blanuri şi pene
unde încă mai clefăiau franjele unei spume purpurii. Rămăsese un lung răgaz imobil, fascinat de această
arcă a lui Noe devenită cimitir, abator. O piramidă de bidoane de benzină înălţată în grabă, ca un curios
colnic funerar, lăsa să se ghicească mormântul ce se promitea a fi rezervat nefericitelor victime. Fugise,
terorizat, urmărit de fixitatea acelor pupile moarte şi, o oră mai târziu, Marta trebuise să-i smulgă din
mâini sticla de rom alb pe care o dădea de duşcă pe nerăsuflate.
Ziarele vorbiseră de o epidemie. "Dizenterie infecţioasă prezentând riscuri de contagiune pentru
om", au anunţat comunicatele televizate, "măsurile profilactice i-au determinat pe veterinari să ordone
închiderea provizorie a menajeriei şi sacrificarea pensionarilor acesteia..." Era fals, bineînţeles. Sirio ştia
mai bine ca oricine că animalele se găseau într-o formă excelentă. Nu, nu era vorba decât de o manevră de
epurare declanşată fără nicio îndoială de către un puternic funcţionar al Ministerului de Interne.
Fugise. Fără a lăsa adresa. Nu ţinea să sufere aceeaşi soartă cu animalele. Cineva l-ar fi putut vedea
pe când îşi efectua măsurătorile, putea să fie denunţat. Contramaistrul, care-l detesta, nu şi-ar fi refuzat
plăcerea de a-l înfunda. Plecaseră în plină noapte, fără a lua cu ei niciun lucru, în ciuda vociferărilor
Mariei şi a plânsetelor copilului. Sirio rămăsese inflexibil, avea dreptate şi o ştia. După câteva săptămâni,
scandalul primelor naşteri a eclipsat toate celelalte evenimente din lume.
— Am ştiut eu! clama el cât era ziua de lungă. Am ştiut eu!
Săriseră din hotel in hotel până la frontieră, sub nume false, consumându-şi toate economiile,
7

în cele din urmă cumpăraseră camioneta de la un circar bătrân şi bolnav. Era un microbuz "Schwenck" de
tablă gri, înălţat pe roţi, croit după modelul ambulanţelor militare şi complet etanş. Pe flancul drept culisa
un panou, descoperind o deschizătură laterală de şaizeci de centimetri: teatrul de marionete. Maria,
bineînţeles, strâmbase din nas. Vroia o "casă adevărată" şi i se părea indecent să facă bucătăria într-un
dulap-jgheab-reşou-cămară, să doarmă pe banchete pliante, şi mai ales, mai ales, să trebuiască să cedeze
locul unei armate de păpuşi cu cap de ghips ale căror escuade în roabe galbene, roşii sau albastre invadau
toată partea dinapoi a vehiculului.
"Ilustra companie'', anunţau literele mari şi multicolore şerpuind în jurul farurilor şi pe aripi. "Micul
teatru al lui Marie Cavalcancla şi al Signorei Petronilla''. Sirio nu socotise util să schimbe rolul social al
firmei. Lăsase să-i crească mustaţa şi se descurca de bine de rău cu micile figurine de ipsos pe care cel
mai mic şoc ajungea ca să le făcu să pocnească precum nişte ciudate fructe cu miezul de cretă. Erau
marionete-bust, a căror manipulare nu prezenta nicio dificultate. Ajungea să întinzi mâna şi să agiţi
degetele prin scurta robă de tafta pentru ca personajul să prindă viaţă. Bătuseră drumurile de ţară,
povestind istorii cu jandarmi şi hoţi care stârneau hohotele de râs ale puştimii. Seara, Sirio se instala la
volan şi punea radioul in surdină, atent să nu-i trezească pe Maria şi pe copil, care dormeau în spate, dar
deja cenzura îşi desăvârşise opera şi declaraţiile in- cendiare din săptămânile precedente dispăreau în
prezent sub acumularea "dezminţirii or ştiinţifice", a comentariilor ironice şi condescendente. "Psihoză
colectivă", spuneau specialiştii, "escrocherie gigantică'', răcneau alţii. Foarte repede, Sirio înţelese că nu
mai putea aştepta nimic de la sursele de informaţie oficiale, încetă să mai tortureze butonul pentru
schimbarea lungimilor de undă, pentru a se prăvăli peste micile publicaţii şapirografiate care începeau să
prospere în cafenelele săteşti. Aceste fascicule slinoase erau mai vioaie decât mas-media cu căluş în gură;
sub acoperirea science-fiction-ului, se vehiculau ştiri confidenţiale de maximă importanţă. Totul era să te
pricepi la cititul printre rânduri, iar el, Sirio, n-avea probleme. Două sute nouăzeci şi patru de naşteri
simetrice, cu fotografiile alături. Ce putere aveau teoriile psihosomatice faţă de aşa ceva? Maria detesta
să-l vadă cufundându-se în studiul micilor broşuri pe care chioşcurile le vindeau în prezent pe sub tejghea,
detesta să fie numită "signora Petronilla" când se ducea la cumpărături, detesta în bloc această "viaţă de
nebuni!"
— Ceea ce e pe cale să se întâmple este o nebunie! obiecta Sirio şi-şi relua căutarea.
Timpul lucra totodată pentru şi contra lui. Contra lui, în măsura în care comisiile de cenzură, din ce
in ce mai vigilente vegheau să retragă din circuite tot ceea ce – de aproape sau de departe – atingea
"subiectul". Pentru el, dat fiind că un anume soi de uitare şi apatie a maselor îi permitea să acţioneze întrascuns
cu riscuri minime, încet, puzzle-ul se reconstituise. Fusese nevoie să treacă ani de zile. Mulţi ani.
Copilul murise la două luni după ce-i sărbătoriseră a cincisprezecea aniversare. O infecţie la intestine,
8

după ce băuse apă poluată din fântâna unei ferme abandonate. Maria trecuse cu greu peste această
încercare.
— E din vina porcăriei ăsteia de existenţă pe care-o ducem! urla ea în serile de depresiune.
Nici măcar o casă n-avem! Nici măcar un bufet unde să ţinem vasele! Farfurii şi căni de carton!
La trei ani după moartea copilului, avuseseră un alt băiat, un puşti firav şi taciturn, destul de dibaci
totali cu mâinile ca să poată făuri noile capete ale păpuşilor sparte. Dar şi el îi părăsise pentru a se
îmbarca la bordul unui supercargobot. Nu-l mai revăzură niciodată.
Sirio suporta foarte bine această viaţă obscură. Cercetările lui avansau repede şi prefera
anonimatul faţă de luminile primejdioase ale renumelui. La scurt timp după "evenimente" apăruse,
bineînţeles, un profet. Predicase noua religie cu o fervoare extraordinară, adunând mii de fideli până în
ziua când o grenadă îi pulverizase tribuna în plin centrul stadionului unde ţinea o conferinţă. Atentatul
fusese, în mod evident, teleghidat de către seizii guvernului în funcţie, şi, pentru mai multă siguranţă, s-a
ajuns până la a pune comandouri gata de oricând să distrugă relicvele sfântului, expuse în cele zece
biserici înălţate pe traseul pelerinajului său. Grupe de paraşutişti mascaţi au năvălit astfel în criptele sacre,
arzând cu aruncătoarele de flăcări sărmanele rămăşiţe recuperate după explozia care-l costase pe profet
viaţa: mâini, picioare, fâşii de iele, fragmenta de viscere. Toate astea, în unicul scop de a împiedica orice
viitoare tentativă de clonare. Sirio, în ce-l priveşte, colecta informaţii, indiscreţii. Se îmbăta cu infirmierii
de la anumite spitale, cu slujbaşii crematoriilor, cu cioclii, cu patrulele de sticleţi. Toată lumea îl cunoştea
pe "Mario Cavalcando" şi pe acra "Petronilla". Se sporovăia, se şuşotea "O fac numai pentru că am
încredere-n tine, să nu mai spui la nimeni, dar...". Sirio asculta. Nota toate aceste declaraţii de oameni beţi
într-un colţ al creierului, triindu-le mai târziu. când camioneta devora drumul, noaptea, în liniştea
autostrăzilor pustii. Prin intermediul acestor relaţii de cafenea reuşise să obţină uri număr impresionant de
certificate, de recomandări, de permise de liberă trecere şi de acces la informaţii. Nu mai era un
saltimbanc, ci un artizan cunoscut şi onorabil. Patrulele nici măcar nu-l mai opreau când se întâmpla să le
taie calea, era salutat cu o ridicare de mină sau făcându-i-se cu ochiul. Ajunsese un om bine văzut...
Această trudă de furnică sfârşise prin a-şi arăta roadele. După nenumărate tentative eşuate
reuşise să depisteze "locul". Locul secret unde...
Se scutură. Pe aşternutul mototolit, indianca îşi crispa pumnii ca sub efectul unui prodigios
travaliu intern. Pentru a-i înăbuşi ţipetele, Maria îi înfundase cârpe în gură.
— Nu-i momentul s-o audă cineva! obiectase ea pentru a reteza din scurt orice reproş, ştii ce te poate
costă să-i ajuţi pe oamenii ăştia! Trebuia s-o fi lăsat acolo unde era, era cea mai bună soluţie! Cea mai
bună!
9

Sirio înălţase din umeri. Pe pat, fata se zbătea sub uriaşa băşică a pântecului ei lucind de
sudoare. Coapsele desfăcute se agitau spasmodic, iar Maria trebuise să-i lege gleznele.
— O să nască! sughiţă Sirio. O să nască!
Maria îi aruncă o privire rea. Zumzetul muştelor umplea cabana peste pragul suportabilului. O
scurgere se prelinse în fine din sexul dilatat al indiencei, pătând cearşaful, iar Maria slobozi o înjurătură.
— Asta e!
Sirio simţea că-i trepidau picioarele, nu lipsea mult să se lase să cadă pe solul de pământ
bătătorit, cu capul în mâini.
— Idiotule! scuipă nevastă-sa, eşti alb ca un mort, ieşi afară.
Nu, vroia să vadă totul, totul. Lucrul se năştea între picioarele tinerei fete leşinate, ceva
lucios, argintat.
— Găleata! strigă Maria, care ghicise deja Repede!
Sirio fugi spre mare, umplu recipientul din creasta unui val şi reveni, sucindu-şi gleznele. Un obiect
ramificat ieşea în prezent din vaginul lărgit, un obiect ce biciuia partea interioară a celor două coapse, ca o
coadă... O coadă de PEŞTE. Maria apucă înotătoarea coadă cu toată mâna şi o trase cu o smucitură scurtă,
eliberând animalul ale cărui branhii stacojii palpitau cu mare iuţeală.
Cu un gest dezgustat, îl aruncă în găleată stârnind o jerbă de stropi.
— S-a sfârşit.
Da, se sfârşise. Indianca îşi regăsise calmul, abdomenul i se golea, lăsând să curgă un lichid spumos
şi tulbure. Sirio îi tampona fruntea cu batista lui. În spatele său, Maria scoase un chicotit înăbuşit. Nu-i
dădu nici o atenţie şi merse să se aplece deasupra găleţii de lemn încercuită cu fier. Animalul plutea cu
burta în sus şi botul căscat.
— Era un peşte de apă dulce! Idioato! mugi el. L-ai pus în apă de mare, a murit!
— Vai de mine? făcu Maria pe un ton fals preocupat, îşi dădu seama că o făcuse anume. Furia i se
potoli, în orice caz nu asta era important. Apucă strâns toarta recipientului şi ieşi din cabană pentru a-l
vărsa pe nisip; imediat, El Pero se precipită, cu fălcile căscate, gata să sfâşie şi să înghită carnea albă a
noului-născut. Sirio săltă din umeri şi se duse la camionetă, în care se şi instală cu o sticlă de rom alb la
îndemână. Nu întârzie să se cufunde într-o inconştienţă năclăioasă De jur-împrejurul lui, marionetele
acopereau pereţii vehiculului, ciorchini de capete colorate cu fizionomii caricaturale. Nasuri coroiate,
negi, cucuie, bărbii în formă de galoş, dinţi de cal. Într-o zi – când toate se vor fi sfârşit – avea să sfărâme
aceste mici cranii de cretă, să le zdrobească sub lovituri de ciocan prefăcând cele o mie de grimase în bălţi
de praf alb. Să le...
10

Se smulse din somnolenţă a doua zi dimineaţă, spre prânz. Căldura din interiorul maşinii era la fel cu
cea dintr-un cuptor de crematoriu. Ieşi clătinându-se, cu creierul în clocot, brăzdat de spasme dureroase.
În umbra cabanei n-o găsi decât pe Maria.
— Am trimis-o de-aici azi în zori, aruncă Petronilla, nici n-a cerut restul! Prea fericită să fi dat
peste un cretin de soiul tău.
Căuta vizibil gâlceavă. Sirio nu spuse nimic. După-amiaza ce se anunţa era prea importantă pentru a
se mai gândi să risipească o energie preţioasă, în cuvinte zadarnice. Înghiţi rapid ultimele comprimate
dintr-o sticluţă de aspirină şi inspectă materialul camionetei, căptuşeala din cauciuc şi închiderile etanşe,
presurizarea cabinei, starea parbrizului. Bomboanele de oxigen şi măştile respiratorii. Spre orele două,
hotărî să greseze ştergătoarele de parbriz al căror scârţâit îl agasa, unse portierele şi verifică direcţia. La
trei, zăvorî panoul culisant al teatrului şi se instală la volan, cu Maria alături. Nu schimbară nici o vorbă
până la ieşirea pe autostradă. Mâinile lui Sirio tresăltau suplu pe volan, microbuzul gonea, înghiţind
panglica cenuşie punctată de benzi galbene. Circulaţia era practic inexistentă, şoseaua gudronată atât de
lată, atât de goală, i-ar fi putut servi drept pistă de aterizare unui superbombardier. Cu puţin înainte de
bifurcaţia 49, semnalizatoarele roşii agă- ţate de glisiere îi mitraliară cu luminile lor intermitente,
amintind proximitatea unui drum rezervat. Un panou metalic cu latura de şase metri îi împuşcă într-un
trosnet de fulgere...
Atenţiune! Părăsiţi sectorul public pentru a pătrunde în zona interzisă! Sunteţi sigur că posedaţi
toate autorizaţiile necesare şi că vă aflaţi în măsură de a le prezenta agenţilor de control cărora le veţi
întâlni în scurt timp patrulele?
Sirio îşi simţi palmele acoperindu-se de umezeală. Cât despre Maria, îşi muşca frenetic buzele, iar gura
maltratata dădea impresia că scăpase dintr-un viol colectiv. Acum drumul cobora spre centrul unui găvan
înecat în ceaţă, o pungă de pâclă densă ale cărei falduri voalau lumina zilei, preschimbând razele de soare
într-o lucire autumnală sau crepusculară. Silueta albă a unui poliţist în ţinută ele piele răsări brusc în
mijlocul şoselei. Părea că e singur şi neânarmat, dar Sirio ştia că nu trebuie să se încreadă; cât erau de
lungi talazurile, sub copacii piperniciţi, pe gazonul rambleurilor, o teribilă reţea de mitraliere şi tunuri cu
bătaie scurtă urmăreau goana camionetei de
câteva minute încoace.
Atenţie! proclama a doua pancartă, urmează să vă angajaţi pe teritoriul roşu!
Sirio frână. Casca cromată a agentului înainta spre ei. Omul examina diferitele permise, vizită
maşina de la un capăt la altul, îi puse să se dezbrace pe marginea drumului, le pipăi hainele, controlă cu
un deget expert că nu ascundeau nici un obiect în anus (vagin) şi-si duse mâna la vizieră.
11

— Venim pentru o reprezentaţie teatrală, găsi util de precizat Sirio, arătând marionetele strălucitoare.
Poliţistul nu-şi descleştă dinţii şi se îndepărtă, făcându-le semn să-şi continue drumul.
Reintrară în camion fără a se gândi măcar să se îmbrace la loc. Ceaţa devenea atât de deasă încât
trebuiră să aprindă farurile Deodată, acul analizorului atmosferic sări pe o porţiune neagră marcată cu un
cap de mort. Intraseră în zona otrăvită. Instinctiv, Sirio încetini. Centura de protecţie înconjura locurile ca
un inel mortal, cerc de funingine din care doar câteva inhalări erau de ajuns ca sa tetanizeze muşchii
respiratorii, blocând cuşca toracică într-o imobilitate definitivă. Prin parbriz se putea urmări lenta întindere
a eşarfelor neguroase jos, peste câmpii. Pământul prezenta aspectul unui şes arid şi bolovănos a cărui
uniformitate se găsea ici şi colo întreruptă de cadavrul câte unei păsări imprudente doborâtă în plin zbor de
gazele ucigătoare. Sirio ştia ce urma să se petreacă. De-abia va fi trecut camioneta pragul, că-i vor si suda
portierele ca să le alunge orice poftă de-a coborî. Pe toată durata spectacolului, aveau să fie nevoiţi a
rămâne în interiorul maşinii, abţinându-se cu străşnicie să arunce vreo privire în exterior. Dealtfel, pânza
fundalului în faţa căruia se deplasau, păpuşile se întindea obligatoriu peste o placă de tablă groasă, lipsită de
obişnuitele ferestruici ascunse care îi permiteau mânuitorului să-şi vadă publicul. Nu, vor fi reduşi la a-şi
mişca mâinile orbeşte; la a-şi striga dialogurile cu ajutorul unui megafon. Maria întrerupse tăcerea:
— De ce a examinat marionetele atât de scrupulos? şopti ea ca şi cum ş-ar fi vorbit sieşi. Sirio se
amuză în sinea lui. Nu înţelegea niciodată nimic. Niciodată. Ridică piciorul, căutând să se orienteze,
consultând planurile afişate pe tabloul de bord. Mai coti o dată la stânga. Frână.
— Aici e, rosti el abia auzit, mă duc. Femeia îl privi nevenindu-i să creadă, cu ochii măriţi de
spaimă.
— Eşti nebun! Nu trebuie să ne oprim! Au să ne-ntrebe de ca am întârziat!
Sirio făcu un gest de nerăbdare.
— Voi zice că m-am rătăcit în ceaţă, pune-ţi masca, deschid portiera...
Maria se aruncă pe inhalatorul căruia îi încheie cureaua la ceafă. Acum ţeava neagră părea să- i
ţâşnească din gură ca un tentacul inelat, sau precum o trompă, racordând-o la micul recipient galben pătat
de rugină. Înainte de a elibera uşa făcu şi el la fel apoi luă târnăcopul agăţat deasupra capului. Era o sculă
militară cu vârf pliant, oxidată de vreme. Sări pe pământ, umezeala i se caţără în lungul picioarelor ca o
clisă impalpabilă şi-şi dădu seama că era încă gol. În faţa lor, la câţiva metri mai jos, se deschidea portalul
cimitirului. Un cimitir cu ziduri gârbovite şi acoperite de muşchi, aşa cum se pot vedea în vecinătatea
cătunelor părăsite. Grilajul de fier forjat era blocat deschis pe jumătate, iar aleea presărată cu pietroaie
mari. Frânturi de marmură, poate.
12

— Vino.
Îl urmă după o ultimă privire neliniştită spre camion. Era atât de întuneric încât trebuiau să mijească
ochii pentru a încerca să se orienteze. Sirio parcurse un prim şir de morminte. Mici morminte rectangulare
din marmură albă, nedepăşind niciunul lungimea de un metru. Cavouri de copii, ornamentate cu îngeraşi
de stuc surâzând cu beatitudine forţată. O întreagă imagerie de curbe moi şi catifelate, cu ochi goi şi care,
pe fundalul ceţii, lua dintr-o dată aluri ireale. Nu putea întârzia mai mult. Alese o dală la întâmplare şi se
opinti pentru a o da peste cap. Sicriul scurt, îngust, răsună sub avalanşa de pământ şi pietre stârnită astfel.
Sirio ridică târnăcopul şi îl repezi cu toată forţa de care era în stare. Capacul se despică pe lung, ţăndări
zburară în toate direcţiile. Maria închisese ochii... Sirio exulta. Smulse ultimele scânduri şi se aplecă peste
ladă.
— Priveşte! Priveşte!
Femeia făcu câţiva paşi timizi prin pietriş, cu pupilele dilatate de groază. Sirio îşi introduse mâna în
coşciug, degetele sale cotrobăind prin blana albastră şi stufoasă pe care timpul petrecut sub pământ n-o
afectase in niciun fel. Ursul de pluş ce se odihnea pe fundalul minusculul sicriu, umplându-l cu totul,
părea că-i priveşte cu ironie, săgetând spre cer dintr-o insolentă limbuţă de fetru. Sirio fierbea de excitare.
Cu câteva lovituri de târnăcop mai degajă alte patru morminte, scoţând la iveală un iepuraş, o oaie şi două
pisici de cârpă împodobite cu clopoţei. Jucării, nimic altceva decât jucării. Timpul trecea foarte repede, n-
avea răgaz să-şi savureze victoria, puse pietrele la locul lor, mătură aşchiile de lemn şi o luă înapoi spre
camionetă, trăgând-o după el pe Maria ca pe o somnambulă. Când trecură de grilaj, Sirio mai aruncă o
ultimă privire spre placa de aramă coclită încrustată cu litere înalte şi înclinate: "Anexă a penitenciarului
Funnyway. Cimitirul deţinuţilor."
Trânti portierele, porni presurizarea şi demară într-un urlet de pneuri. Îl umplea o exaltare
formidabilă. Se întoarse spre Maria, ţipând în mască pentru a se putea face auzit:
— Acum înţelegi de ce copoiul cerceta marionetele? Vroia să se asigure că niciuna dintre ele nu
reprezintă un animal. Nici una dintre ele nu reprezintă un animal! Nici lup pentru bunicuţa, nici corb
pentru vulpe!
Tăcu, concentrându-şi atenţia asupra drumului. Zece minute întindere. Va susţine că a nimerit
într-un făgaş, nimeni n-a să poată spune contrariul...
Microbuzul gonea prin coconul albicios al inelului de siguranţă pe care foarfecele farurilor cu
greu reuşea să-l străpungă convenabil... Într-un moment aveau să se afle la Funnyway.
..la Funnyway.
13

Capitolul 2
Nath deschise palma, lent, dezlipindu-şi degetele unul câte unul de linguriţa de plastic albastru.
Obiectul se înfipse în mijlocul farfuriei de porţelan smălţuit cu flori mari, stârnind uriaşe stropituri brune
de fiertură cu miere. O picătură zaharisită i se lipi pe obraz, chiar sub ochi, înainte de a începe să se
prelingă ca o lacrimă făinoasă. În gât i se oprise un nod. Baveţica îl sufoca. Avea să plângă, o ştia. Greşise
neglijându-şi siesta, acum oboseala îl făcea să-i cadă capul, iar mierea îi năclăia limba cu savoarea ei
dulceagă îşi căută gura cu un deget ezitant, incisivii îşi găsiră de îndată locul pe unghia înmuiată,
deformată de orele lungi de supt degetul. Sugea cu sunete umede, reconfortante. Ar fi vrut ca doica să
vină şi să-i ia în braţe, să-l ridice pentru a-l duce spre patul cu cearşafuri constelate cu omuleţi roz.
Paiaţele acelea cărora îi plăcea să le mototolească faţa înainte de-a dormi, în orice caz, era o zi proastă.
Castelul de cuburi se dărâmase de două ori încă înainte de-a fi putut înălţa turnul cel mare cu acoperişul
său conic roşu, atât de amuzant. După aceea îşi prinsese mâna într-o roată a tricicletei, şi de-atunci pielea
îi rămăsese albastră de tot. Nu îndrăznea cu adevărat s-o privească, rănile continuau să-l sperie puţin. Întro
zi avea să moară, era sigur. "Nisipul e plin de murdărie", spunea mereu Dorothee, "dacă faci buba,
trebuie să-i arăţi doicii".
Nath ştia că rău făcuse ascunzându-şi vânătaia, dar se temea de sticluţele întunecate cu miro- suri
acide pe care guvernantele le extrăgeau din dulăpioare însemnate cu o cruce roşie, agăţate sus pe pereţi,
foarte sus, aproape de tavan. Acum fiertura era rece. Dealtfel nici nu-i era foame, deloc nu-i era foame.
Era o zi proastă. Se simţea puţin bolnav, ca atunci când urmează să-ţi curgă nasul şi te-nţeapă în gât.
Atunci picioarele sunt moi şi transpiri, şi miroase urât. Lui Nath nu-i plăcea să fie bolnav. Uneori îi era
aşa de rău că făcea pipi în chiloţi. Dorothee îşi râdea de el: "Faci pipi anume pentru ca nana să se ocupe
de tine!" Nu greşea întru totul. Nu, nu.
Zbătându-se, reuşi să-şi desfacă baveiţca slinoasă. Detesta momentele acelea ceţoase când toate i se
păreau prea mari, iar el mic de tot, înainte ca – după câteva secunde – să se simtă crescând precum copiii
din poveşti când au băut licoarea magică iar picioarele li se lungesc, se lungesc!
Se îndepărtă de masă, cu greaţa în vârful buzelor, asta era, iarăşi îi creşteau picioarele. Culoarul îi juca
înaintea ochilor şi patul cu capetele de dovlecei roz care râdeau arătându-şi dinţii mari ca nişte clape de
pian. Îi plăceau mult pianele, bombarda claviatura cu pumnii. "Am să vărs!" Faptul se aprinse în craniu ca
un semnal de alarmă. O luă la fugă. Nu trebuia să vomite pe mochetă, nu, asta însemna murdărie şi
proastă creştere. Şi era dezgustător. Se împletici spre lavabou, şi-şi aplecă spre cuva de email capul cu o
fracţiune de secundă înainte ca stomacul să i se golească în jeturi prelungi. Când sughiţurile îi slăbiră,
ridică fruntea. Se simţea puţin mai bine, dar nu chiar grozav, ca a doua zi după o beţie straşnica. Îşi trecu
14

o mână peste faţă, peste obrajii ţepoşi neraşi de trei zile. Greaţa se mistuia, avea senzaţia că iese dintr-o
comă artificială. Îşi apropie mult nasul de oglindă, observându-şi fără indulgenţă micile riduri de la
colţurile ochilor, începutul de calviţie ce-i prelungea tâmplele. "Golfurile!" Nu-i trebui mult timp de
gândire pentru a-şi da seama că iarăşi avusese unul din momentele acelea afurisite de regresiune. I se
putea întâmpla indiferent când, indiferent unde. Lepădă pijamaua, pe care boabe de mazăre roz se
amestecau cu suzete multicolore. Avea un trup osos, cu burta cam moale, acoperit de pilozităţi abundente.
Făcu duş cu apă rece încercând să nu se privească în oglinda mare de pe perete. Nu-i plăcea propria
goliciune şi, dealtfel, se străduia să facă întotdeauna dragoste pe întuneric. Se şterse. Pe piept, în deşişul
firelor de păr, se distingeau areole anormal dezvoltate pentru un bărbat. Această particularitate îl jena.
("S-ar zice că-s sfârcuri de sâni femeieşti!" De ani de zile, amantele ocazionale nu pierdeau niciodată
ocazia de-a remarca.) Circumferinţele mari şi brune i aflau acolo ca o acuzaţie de hermafroditism ca
indicele unei naturi "feminine", întrerupse curentul electric. La încheietura mâinii, ceasul de oţel emise o
serie debip-uri stridente. Trebuia să plece fără întârziere. Deja ar fi trebuit să se afle în prăvălioara sa,
ridicând oblonul de fier. Clienţilor nu le plăcea ca fantezia să dea peste cap orarele oficiale. Trase repede
o pereche de jeanşi, un tee- shirt nişte bascheţi scâlciaţi. Se mulţumea să fie băcan săptămâna asta, ţinuta
neglijentă ajuta să suporte constrângerile acestei munci. Nu, un simplu şorţ albastru cu buzunar mare
pentru carnet şi creion. Un creion gros, roşu lustruit, pe care să-l muşte cu savoare gustând trosnetele
vopselei netede sub dinţi. Uneori si-l strecura după ureche, dar avea urechile un pic cam clăpluge iar
creionul nu mânea niciodată mult timp acolo. Luna trecută trebuise să ocupe postul de P.D.G.1 la banca
centrală. O muncă păcătoasă şi plictisitoare, pentru care nu-l invidia nimeni. Bineînţeles, exista
posibilitatea de a face pachete de bancnote. Bancnote galbene, bancnote roşii, verzi, dar repetarea îi trezea
curând lâncezeala, şi apoi îşi înţepa degetele cu ace şi imediat doicile soseau cu alcool, cu dezinfectant, cu
leucoplast. Trebuise să ocupe postul până să i se fi tras din nou cartea.
În stradă, aerul rece îi făcu enorm de bine, pielea îl absorbea ca un burete avid de oxigen. Avu
certitudinea că pielea îi redevenea netedă, că ridurile ce-i striau colţurile ochilor se ştergeau ca sub efectul
unei creme dermice vrăjite. Roti manivela oblonului de fier cu o vigoare plăcută la vedere, şi imediat
şuvoiul clienţilor inundă prăvălia, începea baletul. Nath adora să-şi vâre mâna din raft în raft, alergând în
căutarea câte unei, cutii de conserve cu eticheta colorată ţipător. Inimi e anghinare extra. Mazăre
Casoulet2 veritabil cu untură. Trăncăneala gospodinelor îi umplea urechile, iar gura lui îmbrăca haina
amabilităţii pentru a lăsa să şiroiască banalităţi zaharisite: rochia cea nouă, coafura cea ouă, copilul care a
mai crescut. Iar conservele îşi jucau hora lor etichetată. Spre orele cincisprezece închise magazinul, alese
o cutie; fasole cu roşii şi se retrase în partea dosenică a prăvăliei cu gând să prânzească.
Acolo, ceva derapă. Ceva impalpabil care-i umplu venele cu un torent arzător şi veninos. "Nu- şi mai
credea". Deschizătorul de conserve refuză să pătrundă prin tablă şi să decupeze capacul, ochii i se
împăienjeniră iar în secunda următoare Nath îşi dădu seama că nu ţinea în mâini decât un cilindru de lemn
masiv pe care fusese lipite o etichetă apetisantă. Un soi de butuc grijuliu şlefuit şi pictat cu vopsea
argintie destinată să-i dea un aspect metalic. Cuprins de panică, se repezi în magazin, scotocind prin
stelaje. Toate conservele se vădiră false, constând din ambalaje lipite pe bucăţi de lemn, cuburi piramide,
15

paralelipipede. Nici măcar un singur articol din stoc nu era real, şi din zorii zilei, nu făcuse decât să vândă
rondele botezate "bidoane de ulei de măsline virgine extra" sau... "E normal", îi strigă o voce interioară,
"ştii bine că nu e vorba decât de simulacre, nimeni nu se lasă înşelat..."
Nimeni nu se lăsa înşelat în afară de el, se cufunda prea adânc în activităţile sale, dând uitării
realitatea.
Îşi smulse şorţul şi ieşi în stradă trântind uşa după el. Frecvenţa revenirilor la starea lucidă îi neliniştea cu
adevărat, la fel cu modul lipsit de nuanţe în care i se întâmpla să se "prindă în joc''. De ce se decupla tot
mai des în vreme ce toţi ce-l înconjurau puteau rămâne sub control zile întregi? Îl încerca un sentiment de
nedreptate amestecat cu spaima de a se simţi altfel. În anumite momente nu mai făcea parte din
mascaradă, în altele făcea parte prea mult.
Un factor poştal urca bulevardul în sens invers, cu cureaua taşcăi sale de piele oblic peste
pântec. Naht se ghidi că amândoi aveau probabil aceeaşi vârstă.
— Aveţi ceva corespondenţă pentru mine? întrebă el când slujbaşul ajunse la mvelul său.
Acesta zâmbi, îşi vârî mina până la cot în geanta căscată şi pescui trei scrisori, LA ÎNTÎMPLARE.
— Poftiţi!
— Mulţumesc, ziua bună!
Nath rămase nemişcat în mijlocul trotuarului. Plicurile purtau toate trei numele de Dl şi D-na
Lefèvre. Un sistem adeziv permitea să fie deschise şi închise în voie, şi – bineînţeles – erau goale. Privind
de aproape, se remarcă imediat că timbrul şi adresa fuseseră tipărite. Toată corespondenta era fabricată în
serie, ca şi coletele. Toate erau expediate din Morbihan şi aveau destinaţia "Dl. şi D-na Lefèvre, str.
Cypres, 13". Le mototoli cu furie.
Oraşul era cenuşiu, în pofida abundentei vopsele roz cu care se mânjiseră blocurile de locuinţe şi
instituţiile. Faţadele aveau în ornamente, în cariatidele lor, ceva fals şi găunos care-ţi dădea ghes să te
înarmezi cu un ciocan pentru a izbi pietrele şi a te asigura totodată că nu crăpau sub lovituri ca nişte
mulaje de mucava sau coloane din stuc. Un autobuz venea spre el. În picioare pe platformă, un controlor
îşi agita cleştele cromat strigând denumirile staţiilor.
— Vreţi să urcaţi? se interesă el ajungând la nivelul lui Nath.
— Da .
— Unde mergeţi?
Nath se bâlbâi căutând ceva care să sune drăguţ:
— Strada Cenuşie, făcu el în disperare de cauză. Controlorul înclină capul gânditor.
— Hm! lăsă el să-i scape, nu într-acolo mergem, dar o să facem un ocol. Nu rămâneţi pe
platformă, mergeţi şi luaţi loc, domnule.
Nath avansă, se prăvăli pe primul scaun liber şi se cufundă în contemplarea scrisorilor şifonate
16

pe care încă le mai ţinea între degete.
—Veşti proaste ? îl întrebă o voce peste umăr. Se întoarse, roşi. Fata nu era tocmai frumoasă. \
O brunetă, foarte slabă, cu păr lung şi negru şi gură cu buze groase, pofticioase.
— Mă cheamă Patricia. Nath făcu un gest vag.
— Da, veşti proaste.
Trebuie că avea vârsta lui, poate puţin peste. O aluniţă mare îi marmora tâmpla stingă. Căută
în poşetă şi scoase un plic, tot mototolit.
— Eu, eu mă mărit! făcu ea cu un cloncănit ascuţit. Logodnicul meu mi-a scris ca să hotărâm
data ceremoniei.
Agita misiva sub nasul lui Nath, şi nu-i fu greu deloc să descifreze adresa: "Dl. şi D-na Lefèvre, str.
Cypres, 13." Se întoarse la loc. Deodată avu impresia că merge cu autobuzul de ore întregi.
— Biletul! Biletul! striga controlorul, vânturându-şi cleştele peste capetele călătorilor.
— Când ajungem? întrebă Nath, aplecându-se pe culoarul central.
— Peste trei zile.
Îi era de-ajuns.
— Durează prea mult, cobor.
— Nu! urlă slujbaşul, n-aveţi dreptul să părăsiţi autobusul în mers!
Nath îşi împinse scaunul, care scârţâi pe asfalt, şi făcu un pas lateral. O fracţiune de secundă, privi cu
stupefacţie şirul scaunelor din lemn aliniate pe trotuar, unele în spatele celorlalte. Zece cu totul. Pe
primul, cel aflat în capătul şirului, un tip tânăr se făcea că învârte un volan imaginar şi schimbă vitezele.
Nu exista niciun autocar. Nu, nimic decât scaune cu fundul de paie împletite care fuseseră dispuse unul
după altul în lungul rigolei. Se dădu înapoi, cu gura moale umplută de un gust amar.
—: Treceţi la loc! se răsti controlorul, sau vă amendez!
Nath se îndepărtă cu pas grăbit. Oraşul n-avea decât o singură stradă, dar totuşi se temea să
nu se rătăcească. Nu-i plăcea să le întrebe pe doici încotro s-o ia.
Plânsete izbucniră în spatele lui. Incidentul din autobuz lua o amploare neplăcută Era de rău. Grăbi
pasul. Capul i se învârtea uşor şi-şi aduse aminte că nu luase masa. Împinse uşa primului restaurant ieşit
în cale şi se instală la o masă, departe de stradă acolo unde penumbra îl ascundea privirilor. Ceru
specialitatea zilei.
— Cuşcuş merghez ca la mama acasă! anunţă chelnerul cu o volută a şervetului. Şi vin. N-ar fi
trebuit să bea vin o ştia, dar avea nevoie de o biciuire serioasă. De îndată ce farfuria aburindă se găsi în
faţa lui începu să mănânce ca un lup, golind pahar după pahar. Vinul roşu îi înţepa limba cu ferocitate,
adăugându-se arsurii mirodeniilor Deodată, fără tranziţie, furculiţa i se poticni pe fundul farfuriei goale. O
farfurie perfect curată, pe care mâncarea nici măcar n-o atinsese. Sticla de pe masă, care purta eticheta
"vin de cupaj, 12°", nu 'conţinea decât apă. În sală, nepăsători în faţa fenomenului, oamenii continuau să-
17

şi mimeze prânzul, tăind aripi de pui inexistenţi, servindu-se din sosiere cu sosuri imaginare. Unii simulau
că le ghiorţăie maţele sau că-şi curăţă o pată de pe un costum. Cineva îşi împinse taburetul chiar lângă el.
— E bun ce-aţi comandat? Fata din autobuz.
Dădu din cap instinctiv, aşa, ca să fie lăsat în pace. Dar Patricia reveni la atac:
— Ce este?
— Cârnat albastru cu fragi, trânti el împingându-şi tacâmul. Se simţea ca un idiot, sugându-şi
astfel furculiţa goală timp de un sfert de oră pentru a înghiţi dumicaţi enormi de neant. Fata
comandă şi pentru ea:
— Doisprezece cârnaţi albaştri şi patru kilograme de zmeură, îmi place mai mult zmeura.
Ospătarul reveni după două minute, aducând un recipient neatins de vreun aliment.
— Poftiţi, poftă bună!
Nath o apucă pe Patricia de umăr:
— Dar farfuria dumitale e goală!
Îl privi cu uimire:
— Bineînţeles, se ofuscă ea, e un joc.
Strânse din dinţi. Iarăşi uitase.
— Nu v-aţi purtat cum se cuvine adineaori, atacă tânăra, conductorul s-a dus să se plângă la
guvernantă. Precis o să v-alegeţi cu o pedeapsă.
Nath îşi simţi contracţia fugară a stomacului ca efect al spaimei, încercă să se îmbărbăteze:
— In orice caz, nu-mi cunoaşte numele, adresa.
Fata ridică din umeri.
— Idiotule! Te numeşti Dl. Lefèvre şi locuieşti pe strada Cypres la numărul 13. Toată lumea o
ştie!
Nath îşi muşcă buzele. Eventualitatea unei sancţiuni îl paraliza. Putea fi pedepsit într-o mie de feluri.
Să i se interzică de-a trage cartea "Doctorul" la jocul meseriilor. Tare i-ar mai fi plăcut să fie doctor. Ca să
atingă fetele. Roşi. Da, medic, era o meserie agreabilă. Toţi băieţii sperau într-ascuns să tragă cartea
"Doctorul'', iar fetele făceau rugăciuni pentru ca hazardul să le acorde "bolnavul". Iar el însuşi, era oare cu
adevărat bolnav? Condiţionarea nu părea să mai acţioneze asupra lui decât cu intermitenţe, însuşi că
folosea termenul "condiţionare" dovedea că nu se mai afla în starea sa normală. Odată ajuns în faţa
doicilor, trebuia să-si controleze limbajul, să ia seama să nu scape vreun cuvânt fără sens sau suspect.
— Te plictiseşti? întrebă tânăra femeie molfăindu-si furculiţa. Nu-ţi place jocul ăsta?
Nath se reculese pe dată. BA DA, îi plăcea mult jocul. ADORA să se joace. Dealtfel, nici nu
18

concepea că s-ar fi putut face şi altceva. Pe cuvânt de onoare.
— Sigur că da, observă fata, nu trebuie să ne plictisim. E ca o boală... Da, asta e!
În restaurant era cald iar Nath simţea că-i renaşte greaţa de dimineaţă.
— Ştii, făcu Patricia, dacă te-alegi cu vreo pedeapsă, am să spun că n-ai făcut-o anume, că ai
crezut că erai în staţie.
— Foarte drăguţ din partea ta, fu Nath de acord, am să te citez ca martoră. Dă-mi nişte date
despre tine...
— D-na Lefèvre, strada Cypres, numărul 13. Ajunge doar să-mi scrii.
Ridică din umeri, descurajat Avea poftă de-un duş, de un pahar de alcool.
— Haide, aruncă el ridicându-se, putem merge la mine, am un joc de-a cele şapte familii nou-
nouţ.
— O.K.
Părea brusc obosită, într-o oră, cel mult, avea să iasă din cloaca drogului A drogului?
Încă un termen care trebuia radiat din vocabular.
Cincisprezece minute mai târziu, Nath închidea după ei uşa apartamentului său. Imediat scoase din
ascunzătoarei sticla de scotch şi umplu două pahare. Avea certitudinea că alcoolul combătea efectul
drogului.
— Ar trebui să faci un duş. Fata se supuse fără să protesteze. Era semn bun, îşi regăsea
personalitatea reală, altfel ar fi trebuit să o dezbrace şi s-o spele el însuşi. Poate chiar s-o fi condus la
toaletă ţinând-o de mână, şi să-i fi dat jos chiloţii înainte de-a o pune să se aşeze. Patricia reapăru după
câteva minute, înfăşurată într-un halat prea mare pentru ea. Şuviţele părului ud semănau cu nişte cureluşe
din piele neagră.
— Am să mă-ntorc. Mai pune-ţi un pahar. Plecă la rândul lui spre cămăruţa toaletei. Aveau să facă
dragoste, era cel mai bun procedeu de a se remonta pe care-l ştia. Făcu un duş rapid, se spălă pe dinţi. Era
nerăbdător să se târască între coapsele Patriciei, să se afunde în ea cu împingeri puternice din şale,
ţintuind-o pe cearşaful cu căpăţâni de dovleac. Când închise uşa băii, coridorul ce-o despărţea de cameră
era cufundat în întuneric. Se forma astfel un tunel lung de patru metri. Patru metri de tenebre străpunse
doar de micul ochi roşu al ceasului amplasat sus, atât de sus încât Nath avu impresia că ar trebui să se
urce pe un taburet ca să-l atingă. Dar nu-i plăceau taburetele. Ameţeala îi umplea capul cu un vânt negru,
şi se clătina. Îl dureau mâinile şi genunchii. Se agăţă de tocul uşii, riscând o privire prudentă în tronsonul
de noapte unde trebuia să se-avânte. Chiar îi era frică, îşi amintea de o povestire pe care o citise,
"Coridorul diavolului"'. O poveste oribilă ce-i dăduse coşmaruri. Era un coridor în aparenţă normal, dar
19

dulapurile erau nişte uriaşe guri căscate pentru a înhaţă copiii mici, iar diavolul Cacouna lua chipul unei
umbrele uitate sau al unui impermeabil agăţat de un umeraş. Iar trenciul se mişca, aşa, cu mânecile sale
goale. Şi pătratele de pe duşumea, negre ca tot ce le înconjura, se prefăceau într-o mare de cerneală.
Atunci, diavolul Cacouna, care de fapt era o pălărie melon, se aşeza pe capul băieţelului şi îi aspira
creierul prin firele de păr... La amintirea acestui moment, lacrimile îi podidiră ochii, şi se ghemui lângă
cada de baie. Nu, dacă doica nu venea după el, n-avea să fie în stare să traverseze coridorul pentru a o
reîntâlni pe fetiţa ce-l aştepta acolo, ca să sa joace de-a mama şi de-a tata. Dealtfel, frica îl făcea să-i vină
pipi, şi nu reuşea cu niciun chip să-şi descheie nasturii prea tari ai pantalonilor. Avea să se murdărească,
să...
Palma îi arse obrazul. Deschise pleoapele. Patricia era lângă el, aplecată deasupra, cu privirea
aspră şi în aceiaşi timp gravă.
— Ţi-e mai bine?
Înghiţi cu greutate.
— Acum e mai bine. Îl apucă de mână şi-l trase spre pat.
— Lasă-te-n voie, comandă ea.
Se înfipse în el luându-i palmele pentru a i le călăuzi peste trupul ei. Când totul fu gata,
începu să cotrobăie febrilă în poşetă:
— Căcat! Căcat! Căcat!
— Ce cauţi? o întrebă el, trăgându-şi cearşaful cu capete de dovleac pe piept.
— Ţigări.
Nath îi întinse pachetul pe care-l păstra în buzunarul noptierei, nu pentru că l-ar fi încercat dorinţa
de-a fuma ci fiindcă îi plăcea să se înconjoare cu simbolurile unei vieţi adulte: ţigări, alcool, cremă de
ras...
— Mulţumesc. Te simţi bine? îl întrebă ea revenind să se culce alături. Adineaori ai avut un
moment prost. O ameţeală?
Nath îi întinse pachetul pe care-l păstra în memoria oamenilor care-l înconjurau. Patricia nu păstra nicio
amintire a trecerilor ei de la o stare la alta, îşi uita pur şi simplu parantezele. Dacă putea fi şi ei ca ea, s-ar
fi bucurat în sfârşit de o comportare coerentă. Fumară în tăcere, cu creierul neplăcut golit ca la ieşirea
dintr-o laborioasă munca intelectuală. Mai făcură o dată dragoste, apoi Patricia adormi, cu ţigara între
degete. Nath o scăpă de chiştoc şi se apropie de geamul uriaş. În sfârşit stinseseră proiectoarele cerului, la
fel şi soarele, şi doar un miliard de steluţe de o suta de waţi sclipeau deasupra norilor pictaţi, difuzând
20

peste acoperişurile de ardezie cenuşie o lucire albăstruie, ireală. În capătul orizontului, enorma sculptură
bara zidul, înălţându-se până la plafon. Două coapse desfăcute în formă de V ale căror pulpe se rezemau
pe suporţii mesei de naşteri, în furca picioarelor, acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se afle sexul, o
poartă blindată, etanşă, îşi etala angrenajele prodigios de complexe ale zăvoarelor. Era singura deschidere
spre exterior şi, din cât îşi putea aminti Nath, n-o văzuse niciodată deschizându-se. Dealtfel, doicile
pretindeau că pe toţi cei ce s-ar hazarda afară îi pândea moartea. Moartea. O secundă, Nath se întrebă ce
formă îşi asuma... Cea a lui Cacouna şi a pălăriei lui melon, sau... Se scutură, alungind miasmele agăţate
de meandrele creierului. "Nu trebuie să ieşiţi spuneau doicile, trebuie să rămânem aici, la căldurică, în
căuş de puf, cu urechile pline de poveşti şi gura plină de lapte..."
Oraşul era gol, cu unica sa stradă în cerc, parcurgându-l de jur împrejurul imobilelor. Se împărţea în
centru şi centură, conform trotuarului pe care te aflai. "Oraşul se numeşte Marele- Oraş, explicau
guvernantele, "dar puteţi să-i găsiţi şi alte nume. N-o să se supere..."
Copiii râdeau. Copiii?!
"Când eraţi mici de tot", povesteau doicile, "aţi scăpat de moartea de-afară alunecând pe un tobogan
maro care v-a adus aici, unde vă aşteptam noi. Am fost atât de bucuroase să vă primim... Atât de
bucuroase..."
Intr-atât era de cufundat în gânduri, încât nu simţi prezenţa Patriciei decât în momentul când
tânăra îi pusa mâna pe umăr.
— Nu dormi?
— Nu, mă uitam.
Rămase nemişcată, lipită de el, studiind în detaliu spectacolul zidului pictat, cu peisajul său în
culori prea vil: munţi, pajişti, un curs de apă.
—S-ar zice că suntem nişte paznici de far, murmură ea cu o voce uşor încleiată, lampa e arsă
iar tu vii să repari lumina. Da, tu ai fi reparatorul!
Nath înjură. Fata se încruntă. Văzându-i bărbia care tremura, îşi dădu seama că era pe cale să
plângă.
— Nu-i nimic, interveni el pentru a îndigui torentul lacrimilor ce-o inundau, priveşte copacii.
Sunt frumoşi, nu? Avu o bruscă inspiraţie.
— Ştii de ce s-au inventat pornii?
Patricia înălţă sprâncenele, deconcertată.
Într-o fracţiune de secundă îşi uitase tristeţea.
— Au fost inventaţi ca să facă umbră, mormăi ea înainte de-a adăuga imediat: sau mai
21

folosesc şi ca să-ţi crestezi numele cu un cuţitaş. Sau ca să aduni frunzele şi să faci un buchet.
Tăcu, absorbită de un fantastic efort de cugetare, în sfârşit, după un minut, trânti:
— Nu, folosesc ca să te-ascunzi după ei când ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Nath îi trecu o
mână prin păr!
— Du-te şi de culcă.
Fata se supuse, îi trecu prin minte că ar trebui să facă şi el acelaşi lucru. Gândul la ziua următoare îi
deşteptă neliniştea. Azi comisese mai multe greşeli... Mai întâi prăvălia, din care fugise, apoi autobuzul,
îşi trecu mâna peste faţă, barba îi crescuse la loc, înăsprindu-i obrajii. Trebuia să se pregătească pentru o
convocare în toată regula, să-şi gândească argumentele. Va fi oare capabil să joace comedia corect?
Nimic mai puţin sigur ca asta. Oboseala îi plumbuia pleoapele. Se târî până la pat şi se lungi lângă
Patricia. Avea sâni rotunzi, puţin lăsaţi şi, la colţurile ochilor, aceleaşi riduri ascunse, discrete. Oribile
crăpături mici ce nu cereau decât să se răspândească, să se adâncească, în zig-zag, să se ramifice intr-un
cumplit război teritorial pe care erau sigură că-l vor câştiga. Adormi imediat. Când deschise ochii a doua
zi dimineaţă, o senzaţie neplăcută de umezeală între picioare îi dădu de veste că urinase pe el în timpul
somnului. Alături, cu părul revărsat ca o corolă pe pernă, Patricia îşi sugea degetul mare cu mişcări uşoare
ale buzelor flămânde. Nath se sculă şi se şterse bombănind. Drogul îi neutraliza sfincterii, de-asta era
sigur. De câte ori, pe vremea când condusese banca centrală, nu-si udase pantalonii pentru că nicio doică
nu se afla prin preajmă ca să vină să-l descheie? La fel se întâmpla şi cu mâncarea. Adesea, mâinile lui,
devenite neîndemânatice şi stângace, se dovedeau incapabile să apuce o lingura prea grea, degetele nu
mai reuşeau să strângă mânerul enorm al unei furculiţe care dintr-o dată se hotăra să cântărească tone
întregi. Atunci rămânea cuminte, cu palmele pe masă, aşteptând să se apropie guvernanta, să-şi susure
eternul refren: "Deschidem guriţa maare... Atenţie!..."
Drogul poseda o putere inhibitorie deosebit de intensă. Drogul? Care drog?
Ieşi, îşi căută cheile. Era o idioţenie – cheile, de formă, nu încuiau nicio broască. Se mulţumeau să zornăie
pe un ton liniştitor. Nimic mai mult. Când se va trezi, cât de cu rând, Patricia probabil nu va fi în stare să se
îmbrace sau să se spele. Va rămâne fără îndoială chircită pe mochetă toată ziua, sugându-şi visătoare
degetul sau un colţ de cearşaf. N-avea nicio poftă să asiste la acest spectacol deprimant. Nu ţinea nici să se
mai întoarcă la prăvălie, nu, avea să... În clipa când puse piciorul pe trotuar, umbra doicii îl acoperi, enormă.
Rămase împietrit, ţinându-şi respiraţia, precum un tăietor de lemne hipnotizat de copacul ce se prăvăleşte
peste el şi căruia frica îi opreşte orice tentativă de fugă. Când inima sa îşi regăsi în fine ritmul l normal,
ridică ochii. Femeia era gigantică. Cinci metri, poate şase. Lângă piciorul ei, se simţea minuscul, dezarmat.
Corespundea în toate privinţele imaginii caricaturale pe care ne-o putem forma despre o doică, cu şorţul ei
alb, imaculat, susţinut de ace; sânii umflaţi întindeau mătasea bluzei ca două mapa- monduri în suspensie
instabilă. Când se aplecă asupra lui, Nath văzu globurile acelea monstruoase dezlipindu-se de toracele
femeii, antrenate de atracţia gravitaţională. Nu mai îndrăzni să se mişte, şi totuşi cele două mamele atârnau
peste el, asteroizi de carne roz gata să-l zdrobească, găurind trotuarul în punctul de impact. Făcu un pas
înapoi. Giganta avansa. Cât cântărea oare? Probabil cât o căsuţă cu tone mobilele din ea. în comparaţie cu
restul, capul părea infim de mic, cu cocul său vertical descoperind o frunte netedă şi obraji lucioşi ca merele
ce-au fost frecate cu un şervet da lână. În clipa când doica îşi plie mijlocul şi întinse mâna spre el, lui Nath i
22

se păru că aude o serie de şuierături hidraulice, ca şi cum nişte sisteme complexe de pistoane ar fi intrat în
funcţi- une, articulând biele, frânând masa prodigioasă a corpului în translaţie. Doicile nu erau reale, o ştia.
Cel puţin, încerca să fie convins de asta. Nu putea fi vorba decât de nişte automate, de roboţi oferind toate
asemănările cu fiinţa omenească. Odinioară, cu treizeci de ani în urma, când Nath şi camarazii săi fuseseră
aduşi în oraş, androizii nu trebuiau să depăşească un metru şi şaizeci de centimetri. Fuseseră legănaţi de
aceste paiaţe de cauciuc şi oţel, cu glas scârţâitor. Cu timpul, copiii crescuseră, bărbaţii depăşiseră înălţimea
da un metru şaizeci. Pentru a păstra intact raportul de dominare doicile se adaptaseră şi ele, triplându-şi
mărimea iniţială. Mecanismele autoconstructoare se puseseră în mişcare, secretând alte piese, alte structuri,
clădind pe scheletul primitiv astfel ca adulţii reduşi la dimensiunile unor pitici artificiali să rămână într-o
poziţie de inferioritate. Dar poate că toate astea nu fuseseră cu adevărat concertate? La urma urmei se putea
presupune că ordinatorul central ce regiza viaţa oraşului nu ştiuse să analizeze schimbarea de context în
lipsa unei noi programări adecvate. De ce nu?
— Nath dragă? gunguri vocea cu o curioasă stridenţă amintind de un megafon mai mult decât
de un laringe. Ieri i-ai supărat pe micii tăi tovarăşi, nu e bine...
Mâinile roz coborâră spre el, îl apucară de subsuori şi-l ridicară în aer. O panică fără nume puse
stăpânire pe Nath. Îşi spunea adesea că mecanismul se va gripa într-o bună zi iar el se va sfărâma pe
trotuar, nereuşind să se agaţe de pânza apretată a sorţului. Apăsată pe coastele lui, pielea degetelor era
caldă, moale parfumată. Privind mai de-aproape se distingeau miile de striaţii ale amprentelor digitale, şi
chiar un puf blond şi fin implantat în piele. Îl cuprinse îndoiala. Maşinării, roboţi? Chiar aşa? Nu-i mai era
teamă decât de-un singur lucru, că-şi va desface nasturii corsajului pentru a scoate sânul, că-i va strivi
mamela pe gură, indiferentă la contactul ţepos cu obrajii nebărbieriţi ai bărbatului. Apoi laptele avea să
pulseze printr-o întreagă reţea de canale aducându-şi în gâtlejul lui Nath provizia de lichid, drogat,
înceţoşându-i încă odată creierul. Adesea, imediat, ce doica se răsucea pe călcâie, Nath îşi vâra degetele
până-n amigdale, încercând să regurgiteze poţiunea halucinogenă, dar procesele chimice se vădeau mai
rapide decât el, şi îl răpea valul regresiunii. Redevenea un copil, cu spaime de copil, dorinţe de copil.
Rezistenţa nu-i servea la nimic, îşi vedea luciditatea risipindu-se, fugind ca apa dintr-o găleată găurită, iar
Cacouna revenea, diavolul cu melon...
— De ce ai fost aşa de rău? uruia vocea lângă obrazul lui. Ar fi vrut să tragă cuiul unei grenade şi s-o
arunce acolo, în gaura nării ăleia, în peştera acelei guri. Se mulţumi să facă pe prostul...
— Nu ştiu, era cald, îşi mestecă el degetul. Voiam să conduc şi eu maşina...
— Haide, haide a trecut, mârâi dulce monstrul parfumat care mirosea frumos a talc şi vaselină, va
trebui să fii mai drăguţ pe viitor. Uite, îţi dau o floare frumoasă. Ştii de ce au fost inventate florile?
— Da, florile au fost inventate pentru că vazele să folosească la ceva.
— Ce mititel e! Hai, du-te la joacă.
23

Pistoanele braţelor îl depuseră pe jos, cu macul de hârtie creponată în mână. Fiara se îndepărtă, îi plăcea
să-şi imagineze că îşi regla bazooka, şi că făcea să explodeze ceafa aceea rozalie cu o rachetă bine plasată.
Nu rupse în bucăţi floarea decât după ce guvernanta dădu colţul străzii. O luă în susul bulevardului,
dezorientat. Poate ar fi făcut mai bine să rămână acasă? Când vru să traverseze şoseaua pentru a intra întro
librărie, un grup de băieţi se precipitară spre el, trăgându-l cu violenţă înapoi şi ţipând că strada era un
fluviu cu apele în creştere şi că trebuia să se resemneze la a înainta în echilibru pe bordura trotuarului...
Nu avea chef de gâlceavă şi bătu în retragere sub ochiul teribil al puştilor. (Puşti?) Puţin mai departe, când
vroia să intre într-un imobil pentru a se spăla la robinetul din curte, trei fete ale căror vârste păreau să se
eşaloneze între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani îi interziseră accesul peste prag sub pretextul că aceea
era o baracă, "suntem pe mare de multă vreme şi nu luăm pasageri decât când ajungem în port". Din nou
dădu înapoi. Refuzând jocul, îşi dovedea sieşi propria luciditate. Hotărî sa se întoarcă acasă. Nu băgase
nimic în gură din ajun iar înaintea ochilor începeau să-i joace fluturi negri. Se temea de apa robinetelor,
de felurile gata preparate dispuse mereu din abundenţă în galantarele cofetăriilor. Când se silea să reziste
ghiorăiturilor de foame şi se cantona într-o dietă riguroasă, luciditatea nu-i suferea nicio alterare.
Dimpotrivă, de cum ducea la gură un aliment oarecare, pâcla îi înceţoşa mecanismele logice. Drogul era
pretutindeni.
Fără îndoială că altă dată, cu mult timp în urmă, oraşul acela închis ca un ou trebuise să-şi dubleze
penitenciarul, de locuinţe de serviciu rezervate personalului încadrat. Astăzi nu mai rămăsese mare lucru
din împrejmuirea iniţială. Nath bănui vag că prizonierii se aflau probabil grupaţi în centru iar temnicerii
pe centură, dar toate astea nu erau decât o ipoteză imposibil de verificat. Odată cu sosirea doicilor, se
renunţase la folosirea celulelor. Oraşul, prea vast ca să îndrăzneşti cu adevărat să te aventurezi în el îi
speria pe "copii". Unii din ei riscau, în rarele lor momente de luciditate, aducând tutun, băuturi alcoolice,
ţigări, descoperite în fundul dulapurilor prăfuite. Bineînţeles, deţinerea unor asemenea obiecte era
prohibită, dar doicile, ţinând seama de mărimea lor, nu se puteau strecura în interiorul apartamentelor
pentru a le scotoci. Trebuia totodată să ai grija să tragi perdelele la primele două etaje, astfel ca să evitaţi
riscul de-a fi spionat, capetele lor ajungând uneori fără dificultate la obloanele de la etajul doi. De îndată
ce fuse capabil s-o facă, Nath citise mult, cotrobăind cu ambele mâini în enorma bibliotecă a deţi- nuţilor.
Pentru a face acest lucru postea câte trei zile în şir, strecurându-se printre rafturile acoperite de mucegai,
după o lungă furişare prin dedalul acoperişurilor şi al hornurilor. În oraş nu se găseau decât benzi desenate
sau albume cu imagini de colorat. Ca să citeşti trebuia – fără ştirea guvernantelor – să te târăşti pe
ardeziile cenuşii, să-ţi însângerezi coatele, până la sala aceea întunecoasă unde mirosul de piele şi
legătorie se combina cu putregaiul şi al ciupercilor palide ce creşteau pe pereţi. Odată ajuns acolo, surd la
spasmele ce-i sfâşia stomacul, Nath galopa peste pagini, sărind de la un paragraf la altul, căutând să
înmagazineze o savoare ce li se refuza. Iar după aceea foamea devenea prea puternică, setea de asemenea,
şi atunci se repezea la mâncarea drogată şi iarăşi regresa... Opt ani, şase ani, cinci ani de vârstă mintală, şi
bineînţeles că nu mai ştia sa citească. Se trezea uneori în faţa unui album de colorat, cu degetele pătate de
vopsele şi cu obrajii galbeni şi albaştri... Ca să înveţe, ca să cunoască, trebuia să flirteze cu leşinul, să se
plimbe în echilibru pe marginea de prăpastie a morţii prin inaniţie, să-si retragă rezistenţa mult înapoia
24

limitelor comune. În prezent i se întâmpla să rămână şi patru zile fără a în- ghiţi nimic, sugând din sarea
grunjoasă pe care o găsise într-un sertar pentru a evita deshidratarea. Cunoaşterea merita acest preţ. Cât
despre ceilalţi, cedând în faţa tiraniei viscerelor lor, nu împărtăşeau decât rare momente de inteligenţă O
simplă privire aruncată morfologiei pensionarilor permitea să-ţi faci o idee justă asupra stării lor
intelectuale
Erau borţoşii, obezii, trăind o copilărie perpetuă, traşi pe pantă decerbării de către propria lor
lăcomie, şi slabii, osoşii. Cei a căror asceză se ghicea după încheieturile mâinilor, prea subţiri, după
obrajii scobiţi, după tenul ca de cenuşă. Alimentaţia furnizată de ordinatorul lagărului, şi de care era din
păcate imposibil să te lipseşti, conţinea şi alte adaosuri printre care doze masive de anticoncepţionale
dizolvate, asigurându-le femeilor deţinute o sterilitate totală cu condiţia să înghită cel puţin un pahar de
apă la fiecare cincisprezece zile, ceea ce era inevitabil. Teoria eşafodată de către Nath tindea să explice
situaţia lor prin ipoteza unei ocne pentru copii amenajată cu mulţi ani în urmă, şi în care erau, din cine ştie
ce motiv obscur, prizonieri pe vecie.
Cufundat în gânduri, nu observă decât în ultimul moment umbra guvernantei prelingându-se la colţul
străzii pentru a merge să se ridice pe vârfuri, de cealaltă parte a şoselei, asupra unui imobil cu obloanele
trase. Nath se aruncă sub prima poartă întâlnită-n cale, şi-şi dădu seama că, din fericire, cunoştea pe
cineva acolo. O pictoriţă care, din lipsă de pânză, picta pe pereţii apartamentului ei fresce vertiginoase
într-a căror contemplaţie Nath rămânea câteodată ore în şir. Se ascunse la ea acasă. Auzindu-i numele,
femeia veni să-i deschidă, târându-şi picioare. Era complet goală şi de o slăbiciune atroce, în ciuda
tinereţii ei, sânii, reduşi la starea unor pungi flasce, ii atârnau pe pieptul adâncit. Pielea, de o nesănătoasă
tentă pământie, se întindea pe arcu- rile coastelor, subliniind detaliile celor mai mici cartilagii, ale cele
mai mărunte articulaţii. Era imaginea întruchipată a începuturilor descompunerii. Făcu un pas lateral, se
clătină şi se agăţă de gâtul tânărului. Nath o luă în braţe şi o duse până la patul care ocupa unul din
unghiurile sălii. Pereţii dispăruseră sub mărturia unui penel vizionar şi baroc. Oameni-eşichier se
dărâmau, călcaţi în picioare de o hoardă de regi şi turnuri în debandadă, o femeie naufragiată,
cramponându-se pe o plută din valize, naviga în derivă pe o mare de cerneală roşie ea însăşi rând pe rând
băută şi urinată de o armată de înecaţi cu burţile întinse. Zboruri de nicovale traversau faţadele unui oraş
palid ca moartea, stranie încărcătură de alice trase dintr-o puşcă gigantică culcată pe linia orizontului.
— Nel, ţi-e bine?
Femeia nu-i răspunse. Neth nu se putea hotărî să acţioneze. Nu era pentru prima oară că o
descoperea pe Nel în starea aceea. Pentru a reuşi să picteze îşi impunea lungi diete absolute, refuzând
energic să accepte cea mai mică înghiţitură a cărei compoziţie i-ar fi putut altera procesul de creaţie, şi
asta atâta vreme cât pensulele ei nu-şi terminau ceea ce începuseră să schiţeze, îşi decupa aşadar subiectul
25

în pătrate corespunzând fiecare unei perioade de post ce atingea uneori de la opt la zece zile. După care se
întrerupea, se îndopa cu zaharicale, cu terci, regresa alături de ceilalţi timp de o suptămână, şi apoi o lua
de la capăt. Abandonându-şi albumul de colorat la prima criză de luciditate, smulgându-se de lângă
bazinetul cu nisip pentru a se târî în atelierul ei şi a confecţiona o paletă orbitoare de culori sumbre. La fel
ca şi Nath suporta cu greu prostirea provocată de drog. Odată ca hrana, talentul i se risipea, se evapora,
opera i se dilua în toiul spaimelor infantile, începea să-i fie teamă de Cacouna diavolul cu melon, iar
cuvântul creaţie nu mai însemna pentru ea nimic. Nath sfârşi prin a găsi o sticlă de coniac în maldărul de
tuburi şi cârpe. Strecură gâtul sticlei între dinţii decopertaţi ai tinerei. Gingiile îi sângerau. Bău, şi tuşi.
Nellie se temea de două lucruri: de-a nu mai putea să scape într-o bună zi de nisipurile mişcătoare ale
drogurilor distilate de către doici, şi de a-i lipsi pictura.
— Îţi dai seama, gemea ea adesea cuprinsă de angoasă, într-o bună dimineaţă tuburile mele
vor fi goale, pensulele uscate! Cred c-am să mă omor...
Nath încerca de bine de rău s-o liniştească. El fusese cel care, scotocind prin imobilele cele mai
vechi, găsise trusa de culori în ulei pe care o folosea ea de-atunci. Nu, n-avea să se sinucidă. Nu va
deschide într-o zi fereastra pentru a se azvârli în gol, nu va împleti un nod glisant ca sa se spânzure. Nu,
nu va avea decât să-şi mănânce regulat terciul cu miere. Tot aia era, Acum, plângea lipită de coapsa lui.
La fiecare suspin s-ar fi zis că oasele claviculelor aveau să-i crape pielea pentru a ţâşni în aer liber.
— Ştii, murmură ea între două sughiţuri, n-am putut să rezist. Muream de sete, am băut un
pahar de apă. Priveşte!
Se răsuci. Începută cu o mână de maestru, fresca se sfârşea într-unul din acei omuleţi-cartofi
ce împodobesc de obicei caietele copiilor mici.
Rămase cu ea până se stinse soarele. Foamea îi scurmase o gaură neagră în abdomen. Stelele se aprindeau
una câte una, câteodată cu un mic ţăcănit sec, când câte un bec se ardea. Nellie sfârşise prin a adormi.
Nath o acoperi şi părăsi clădirea, urcând strada pe lingă pereţi. Reuşi să ajungă acasă fără încurcături.
Patricia nu se clintise. Zidită în egocentrismul copiilor, îşi dăduse oare seama de absenţa lui?
— Ştii, spuse ea mestecându-şi una din şuviţele lungi şi negre, m-am gândit la copaci; ei
bine, dacă iarna copacii îşi pierd frunzele, asta-i pentru că dacă nu mai e soare umbra
lor nu mai foloseşte la nimic, nu mai avem nevoie, nu ?
Pe masă, un castronaş cu fiertură de miere scos din distribuitorul automat îşi termina sleirea. Nath
era prea înfometat ca să mai poată rezista, afundă lingura în pasta brună si dulceagă, înghiţind-o pe
nemestecate ca şi cum această măsură de prevedere i-ar fi permis să scape de efectele nefaste ale
produsului. Aproape instantaneu, i se păru că penumbra lua forme ameninţătoare, făpturi de fum,
nedesluşite, ca de funingine, care aveau s-o pornească târâş pe mochetă pentru a sfârşi prin a se strecura în
26

cracii pantalonilor lui şi a-i smulge puţulica. Instinctiv, strânse coapsele, foarte puternic. Dar mâinile de
funingine încă nu ajunseseră acolo. Fără a şti prea bine de ce, se gândi apoi la prăjitura-fantomă, a cărei
poveste le-o spusese doica în urmă cu două nopţi, când îşi făcea rondul în jurul bulevardului circular.
Nath, culcat pe patul său, cu ochii mijiţi, privea uriaşul cap trecând pe la înălţimea etajului doi, spunând
pe nas peripeţiile din poveste copiilor înghesuiţi îndărătul faţadelor. (Copiilor?) Iar pantofii gigantei
scârţâiau în cadenţă pe asfaltul drumului, zdrobind jucăriile uitate, vocea i se scurgea în camere ca o apă
rece ca gheaţa, înteţind spaimele plozilor, prefăcând fantasmele nocturne într-o tortură subtilă. Şi ceea ce,
în mod normal, i-ar fi făcut să râdă pe bărbaţii şi femeile acelea ghemuite sub cuverturile lor înflorate,
acum le strângea inima şi făcea să le ţâşnească lacrimile.
Seară de seară se contura astfel o geografie înspăimântătoare a oraşului. Un ghid al groazei străzilor cu
capcane, al bulevardelor bântuite. Un traseu presărat cu curse de unde, în orice moment, putea răsări
Cacouna, diavolul cu melon şi seizii săi demoniaci. Nath, asemeni camarazilor săi, învăţase să se ferească
de momelile cele mai grosolane, din vicleşugurile ce înfloreau din prăvălie-n prăvălie. "Patiseriile,''
spuneau guvernantele, "sunt locurile pe unde se hrăneşte oraşul." Patiseriile îşi vedeau noaptea galantarele
palpitând de o infamă lucire roşie ce le dădea mokaurilor şi eclerelor aspectul respingător al unor prăjituri
de pe lumea cealaltă. Vai de copilul care, cedând imboldurilor lăcomiei, trecea pragul acestor magazine
pustii pentru a se ghiftui cu cozonăcei şi choux à la creme-uri. Neîntârziat avea să descopere sub crusta
roz delicioasă a glazurilor, sub cununile de cireşe zaharisite sub şirurile de migdale, creme oribile
preparate pe bază de excremente omeneşti, dulceţuri de cadavre (marmelade din limbi de femei, jeluri de
plămâni), plăcinte al căror răvaş se vădea a fi un deget de la mână sau de la picior secţionat la prima
falangă. Iar hârtiile albastru suav al bomboanelor se umflau peste cocoloaşe de zahăr candel ascunzând,
ca un sâmbure secret, măsele cariate sau pilitură de unghii, îngheţatele şi siropurile confecţionate din
urină de muribund se disimulau sub ambalaje amuzante, turtele dulci cuibăreau în pântecele lor brune
smocuri de păr gras. Dar cea mai mare mistificare consta în faptul că arome puternice, şi magice mascau
gustul acestor deşeuri, şi înghiţeai asemenea orori fără a-ţi da seama pe moment, lucru care nu se întâmpla
decât după aceea, când greaţa brutală te azvârlea icnind, pe marginea trotuarului, pe gură ţâşnindu-ţi
dumicaţi şi gunoaie de tot felul. Patiseriile însă mai ascundeau şi alte capcane încă mai primejdioase:
biscuiţii-clei al căror zahăr îţi suda dinţii pentru totdeauna ca un ciment de coşmar, interzicându-ţi din
acel moment orice mişcare a fălcilor, condamnându-te să mori de foame, cu gura mai pecetluită decât a
unei statui. Şi caramele blestemate care-ţi albăstreau limba, obligându-te să nu mai lipăi decât cerneală şi
să mănânci doar hârtie cu pătrăţele. Şi mai aleles, prăjitura-fantomă căreia nimeni nu i putuse rezista
vreodată. O singură îmbucătură, una singură, era de ajuns ca să te transforme în turtă dulce, şi sfârşeai
devorat de alţi copilandri, care îţi smulgeau un braţ, un picior, pentru a musca din toţi dinţii, indiferenţi ia
urletele mute proferate de gura ta desenată cu o trăsătură de zahăr surâzătoare. Nath se temea mai presus
de orice să nu întâlnească vreodată prăjitura-fantomă a cărei formă varia fără încetare, adaptându-se
27

lăcomiei fiecăruia. Guvernantele istoriseau adesea povestea lui Jacky, copilul sfânt care ani de-a rândul
rezistase vertijului patiseriilor. La sfârşit dia- volul îi trimise prăjitura-fantomă ca să-l ispitească, iar Jacky
sucombase seducţiei ei, la fel ca atâţia alţii.
Da, capcanele erau numeroase, imprevizibile. Nath încerca să le recenzeze într-un colţ al creierului
dar uita (băieţaşii nu-şi pot aminti prea multe lucruri, nu-i aşa?), şi câteodată era convins că-şi va găsi
sfârşitul cu ocazia uneia dintre acesta uitări. Ar fi trebuit să noteze, să scrie (dar copilaşii nu ştiu să scrie
prea bine, nu?). Adesea, în momentele când unghiurile din stomac deveneau sfâşietoare, se gândea la
blestemul puştiului-de-ciocolată, la tableta aceea învelită într-o hârtie lucioasă şi atractivă pe care puştiul
o devorase din două muşcături. După câtva timp, îşi văzuse calea închizându-se la culcare, devenind
cafenie, aproape neagră, şi, de-a lungul unei nopţi, tot trupul i se prefăcuse în ciocolată, cu plămâni de
ciocolată şi intestine de ciocolată. Când făcea pipi, din puţică îi ţâşnea ciocolată lichidă, când făcea caca,
burta sa slobozea o spumă moale şi vanilată unde imediat îţi venea cheful să-nfigi linguriţa. De atunci,
viaţa copilului-de-ciocolată a devenit un îndelungat calvar. Trebui să fugă de soare şi de căldură; vara,
membrele i se înmuiau, se pleoşteau. Nici mai putea să se aşeze sau să pună mâna pe ceva, fără a lăsa în
urmă pete mari cafenii. Faţa i se deforma, nasul îi atârna, ca o uriaşă picătura brună, ochii coborau în
mijlocul obrajilor, urechile i se scurgeau pe umeri şi trebuia să se ferească de lumina zilei, să trăiască
înghesuit într-un frigider, să se folosească de cel mai slab curent de aer pentru a-si întreţine duritatea
corpului. Când adormea, închidea pleoapele cu groaza că va sucomba unui raid de prichindei mâncăcioşi
care-l vor rupe în bucăţele şi îl vor aşterne între feliile de pâine ale gustării. Da, viaţa copilului-deciocolată
era cu adevărat atroce, iar Nath n-ar fi vrut aşa ceva pentru nimic în lume. Dealtfel, povestea
istorisea că micuţul, cedând unui acces de deprimare, se sinucisese scufundându-se într-o cadă plină cu
lapte în clocot. Alte versiuni – mai fanteziste – pretindeau că puştiul, torturat de un apetit irepresibil,
sfârşise prin a se autodevora, ronţăindu-şi câteva degete, apoi o mână întreagă, un braţ, un picior, până ce
nu mai rămăsese din el decât un cap pe care o rază de soare o preschimbase repede în băltoacă întunecată.
Sub imperiul acestei viziuni, Nath se deştepta urlând de groază, se ridica în pat, încâlcit tot în faldurile
cearşafurilor cu scăfârlii de dovleci...
Dar oraşul are şi alte guri, şi alte boturi dinţoase, iar scuarurile nu erau cu nimic mai puţin
sinistre, cu peluzele lor artificiale, verzi, atât de verzi, şi manejurile lor...
Manejul imobil mai ales, cu atât de trista sa reputaţie. Un carusel împestriţat pe care nimic nu-l punea
vreodată în mişcare, un titirez de lemn paralizat definitiv refuzând cu încăpăţânare să mai funcţioneze.
Copiii care se rătăceau acolo puteau să facă mult şi bine tămbălău, să dea din mâini, să tropăie pe fundalul
maşinuţei roşii, pe-al rachetei verzi sau al autobuzului în miniatură, nu folosea la nimic. Manejul părea
sudat pentru totdeauna de sol, incapabil să amorseze cea mai mică rotaţie. Plictisiţi, puştii se îndurau
atunci să-şi părăsească nacelele pentru a se îndrepta spre alte distracţii şi – în clipa când puneau piciorul
28

pe pământ – ei înşişi începeau să fugă în cerc, din ce în ce mai repede, posedaţi ele o vrajă demonică. Se
învârteau, se învârteau, ore, zile, nopţi în şir, până ce încălţările le zburau zdrenţuite, până ce picioarele
începeau să sângereze şi casele dezgolite râcâiau asfaltul, rabotând falange şi calcaneuri de fiecare dată
încă puţin. În alte locuri, imediat ce o bandă de puştani urcau la bordul discului rotitor, un farmec elibera
de îndată rablele pestriţe, bicicletele ca roţi uriaşe, astronavele de placaj, care porneau cu voioşie prin
oraş, ca nişte prizonieri care găsesc într-o bună dimineaţă poarta lagărului deschisă şi gardienii morţi de
vreo epidemie. Băieţi şi fete trebuiau atunci să ia locul fugarilor, transformând baraca într-un manej de
copii în patru labe... Da, scuarurile se puteau vădi la fel de periculoase ca un câmp de mine. Se vorbea
despre obiecte-capcană, despre solarii cu nisipuri mişcătoare înghiţindu-i pe preparatorii de cozonaci şi de
castele în mai puţin timp decât ne trebuie pentru a o spune. "GLUB!" făcea nisipul, şi nu mai rămânea din
victimă la suprafaţă decât o găleţică, decât o lopăţică de plastic galben, o jumătate de duzină de forme în
chip de stea, o minge cu buline albastre... Nath evita toboganele. Doicile pretindeau că jgheabul lor fin şi
înclinat, din lemn, era guvernat de legi ce sfidau fizica. De îndată ce-ţi puneai fesele în vârful construcţiei,
coborai panta cu o viteză de peste două sute de kilometri pe oră, zdrobindu-te la sosire – cu trei metri mai
jos – la fel de sigur ca un pilot de curse percutând peretele tribunelor în plină competiţie. "Un morman de
carne şi oase sfărâmate", explicau guvernantele, "un terci de băieţel prea naiv". Nath nu traversa grădinile
publice decât cu cea mai mare circumspecţie, trecând departe de balansoarele despre care se spunea că
după câteva mişcări de du-te-vino te catapultează în aer astfel încât căzând să te tragi în ţeapă pe vârfurile
ascuţite ale grilajului ce împrejmuia scuarul. Nu se oprea nici la loteriile cu numerele de culoare etalate.
As, pică, roşu, în vreme ce marea roată presărată cu strasuri şi pietre începea să huruie, topindu-şi cifrele
într-o spirală indescifrabilă de unde ţâşnea veselia sau înfrângerea. Totuşi se simţea atras spre acel
dreptunghi de lumină la fel de sigur ca de către im flux invizibil şi hipnotic. Iar roata se învârtea, se
învârtea... Ca în toate celelalte locuri din oraş, nu plăteai nimic, ajungea să ceri un fişic de jetoane pentru
a-ţi încerca norocul, mizând pe zero verde, pe opt roşu, trei negru, atu, rege, regină. "Toată lumea
câştigă!" striga stăpânul locului. Şi era adevărat, toată lumea câştigă premii oribile de care nici nu se putea
pune problema să te desparţi, sub pedeapsa de a cădea imediat pradă nebuniei, bolii sau morţii. Borcane
pline cu formol conţineau fetuşi agitaţi ce tamburinau pe peretele de sticlă arătându-şi dinţii oţeliţi, gata să
sfâşie, cufăraşe surpriză legate cu panglicuţă, umflate de măruntaie viermuinde, colonuri sau intestine
subţiri ce începeau să ţi se târască pe genunchi, încolăcindu-ţi gâtul ca şi cum ar fi fost dresate. Picioare şi
mâini cangrenate, biete rebuturi ale ablaţiunilor succesive, care-ţi ţopăiau pe urme, întovărăşindu- te
oriunde te duceai, zgâriindu-te sau călcându-te pe picioare la cel mai mic semn de bună dispoziţie.
Anumiţi circari smulgeau dinţii şi unghiile plozilor când nu ieşea numărul pe care mizaseră. Bineînţeles,
Nath nu văzuse cu proprii săi ochi nimic din aceste lucruri, dar guvernantele ştiau ele ce spuneau şi puteai
avea încredere, asta da... Dealtfel, le urma întotdeauna sfaturile, nu ţinea să sfârşească precum copilulsugativă,
sau ca Nicolas pe care-l găsiseră devorat de cartea- canibal ale cărei file erau toate tăioase ca
29

nişte lame. Câteodată, noaptea, se vedea urmărit de volumul căruia i se deschidea coperta, pentru a se
închide la loc clănţănind ca o mandibulă avidă de carne proaspătă, şi ale cărei pagini se frecau precum
nişte dreptunghiulare limbi plate. "Nu trebuie să ne atingem de cărţi!" spuneau guvernantele. Mare
dreptate aveau. Cât despre jucăriile ce populau magazinele de soldăţei de plumb, mai bine să nu vorbim
despre ele. Se ştia bine că obiectul cel mai mic dobândit din acele prăvălii ale diavolului era atins de o
dezagreabilă înclinaţie spre creşterea accelerată. Foarte repede, trenul miniatural se mărea, se dilata până
la a atinge proporţiile unei căi ferate reale, ieşind din baie sau din toaletă. Acelaşi lucru era valabil pentru
bilele de agat sau mingile de buret pe care gigantismul brusc le ridica la rangul de asteroizi, făcând să
explodeze faţada clădirii sau să te năruie parchetul. Toate acestea nu aveau nimic liniştitor, dimpotrivă, iar
micuţii simţeau prea bine că fără protecţia doicilor viaţa lor n-ar fi preţuit mare lucru. Diavolul Cacouna,
în umbră, pândea cea mai mică greşeală, cea mai neînsemnată im- prudenţă, absolut decis să-i livreze ca
tain demonilor lui... Dar Nath se întreba dacă n-ar trebui să fie încă şi mai circumspect, să urmărească la
propria sa locuinţă manifestările maligne. Colţurile de masă ce-i loveau coatele, ţâţânile uşilor mereu gata
să-i prindă degetele. Bufetele însele, uriaşe guri deschise pline de mâncare, părând că stau la pândă,
căscate la nivelul parchetului în aşteptarea de a te apropia prea mult pentru ca "HOP!" să te înghită şi să te
digere. De jur împrejurul lui nu vedea niciun loc unde să doarmă în siguranţă cu excepţia sânului doicilor.
Patricia îl trezea în zori, trăgându-l de mâneca halatului. Stătea în patru labe pe covor, goală, cu
bărbia unsuroasă de terci. Lui Nath îi era foame, foarte foame şi lui, dar era destul de lucid ca să nu se
atingă de farfuria cu fulgi de cereale în care tânăra râmase la greu.
— Ştii, făcu ea sâsâind, mă tot gândesc. Cred că drumurile au fost inventate ca să despartă oraşele,
sau dacă nu, ca să se poată folosi maşinile. Iar frunzele pomilor, ca să se ascundă fructele de mâncăcioşi.
Nu?
Nath nu găsi util să se angajeze într-o polemică. Hotărâse să afişeze un comportament normal, să "joace
jocul'', iar pentru asta trebuia să se ducă la magazin, să-şi reia postul pe care i-l distribui se cartea
"meserie" trasă cu cincisprezece zile în urmă. Din păcate nimic nu se întâmplă aşa cum prevăzuse, în
momentul când trecea pragul prăvăliei, se ciocni de un grup de bărbaţi şi femei ocupaţi să se bombardeze
cu cilindri de lemn. Falsele cutii contrafăcute şi salamurile din ipsos pictat. Când vru să intervină pentru a
restabili ordinea, un tânăr obiectă "că ne găsim la bordul unei corăbii de piraţi şi tragem cu tunurile
înaintea abordajului, şi că nimeni n-are dreptul să umble aşa între două nave!". Într-un colţ, o fată aduna
cu răbdare "muniţiile" rătăcite pe care apoi le stivuia unele peste altele ca pe nişte cărămizi cu etichete
multicolore. La apropierea lui, îi ceru să nu pătrundă pe un "şantier interzis publicului", i se furase deja
destul material. Nath ieşi, bănuind că nu asta era cea mai bună soluţie, dar vacarmul ce domnea în
interiorul magazinului îi devenise insuportabil. Opta pentru un şiretlic grosolan, îşi confecţionă o capelă
30

de jandarm dintr-o coală de ambalaj, o puse pe cap şi-şi vârî o coadă de mătură la cingătoare. Dacă-l vor
aresta, va putea oricând să pretindă că se juca de-a poliţistul şi patrula în lungul frontierei indiene. Da, era
o idee bună. Adoptă un pas săltăreţ, mimând hurducăturile jeep-lui. Din când în când se oprea ca să
slobozească un geamăt de pneuri, schimbă o viteză imaginară şi-şi reluă drumul, întâlni două doici fără ca
vreuna să manifeste intenţia de a-i adresa un cuvânt. Se simţea mai puţin oprimat. Un moment fusese pe
punctul de a comite o greşeală de neiertat imitând atitudinea unui călăreţ în şa, dar ţinând căpăstrul, cu
pumnul pe şold, aşa cum putuse vedea în ilustraţia unei vechi enciclopedii găsite în biblioteca interzisă.
Cât de curios ar fi putut să pară, niciunul dintre "copiii" ce-l înconjurau nu văzuse, nici măcar o dată în
viaţă, reprezentarea fotografică a unui animal. Cuvântul în sine nu însemna nimic pentru ei. Era un
concept lipsit de fundament real, o bulă goală şi albă, o suită de sunete îndărătul cărora era definitiv
imposibil de a aşeza o semnificaţie. În două sau trei rânduri îşi privise în ochi câte un congener pentru a-l
întreba: "Ştii ce-i ăla un animal?" Iar celălalt, măsurându-l cu un aer bovin, o trântise de fiecare dală: "O
prăjitură?" Nici chiar reflectând pe îndelete nu-şi explica motivele acestei cenzuri misterioase. Descifrând
coloanele dicţionarelor, nu găsise niralo care să fi putut justifica o asemenea punere la index. Animalele
păreau utile omului, nu practicau – cel puţin din câte ştia el – nicio religie pervertită. Nu păreau să se
folosească de droguri prohibite. Şi atunci?
În timp ce încetinea la colţul străzii umbra unei guvernante îi îneca în băltoaca ei rotundă. Strânse clin
dinţi, inundat de o sudoare îngheţată, se reculese, îşi agită volanul fictiv şi emise un uruit ca de motor.
Vocea scârţâită coborî până la el, caldă, dulce. O voce adormitoare din tors hipnotic care-ţi dă
chef să închizi pleoapele şi să te laşi în voia lui.
— Nu vrei sa te-ntorci alături de micuţii tăi tovarăşi? şuieră monstrul zâmbitor. Caută un al
şaptelea partener ca să se joace de-a Oedip!
— Da! Da! făcu el ambalat, aşternându-şi pe chip o expresie de beatitudine prostească pe
care şi-o spera convingătoare. Unde? Unde?
Un deget trandafiriu se dezdoi, gros cât piciorul lui, arătând buchetul verde al unui mic scuar unde
câţiva "copii" păreau să se fi adunat în cerc. Ţâşni ca o săgeată, şi se înfipse între ei dând din coate. Pe
peluză, marele traseu îşi etala căsuţele şi săgeţile multicolore. Cuburile zarurilor, şapte de persoană,
teancurile de cărţi cu figurinele lor naive, stilizate. Pionii destinaţi să marcheze înaintarea jucătorilor.
Femeile se ghemuiseră ca nişte puştoaice, cu fustele ridicate în susul coapselor, nepăsătoare că-şi arătau
chiloţii. Doi sau trei bărbaţi erau goi. Probabil fuseseră incapabili să se îmbrace, cel puţin dacă nu cumva
îşi smulseseră de pe ei hainele ca să alerge nestânjeniţi în urmărirea vreunei mingi. Avu loc o ciorovăială,
două fete refuzând să se joace cu un tip de vreo treizeci de ani pe care-i considerau "prea mic", şi trebui să
intervină doica.
31

Lui Nath nu-i plăcea câtuşi de puţin jocul de-a Oedip. Într-o societate fără părinţi, nu înţelegea de ce-ţi
puteai bate capul sa trezeşti îndoiala faţă de ei, să susciţi frustrări, întrebări. Dar poate că toate acestea nu
aveau alt scop decât aceia de a-i tortura. Deja se distribuiau cărţile. Ţelul partidei era invariabil: câştigător
va fi cel care reuşea să se culce cu maică-sa, să scape de castrare şi să-şi ucidă tatăl. Graţie lecturilor sale,
Nath ştia ce ascundeau aceste cuvinte, pentru ceilalţi nu era vorba decât; de un joc, iar cei mai mulţi dintre
ei ar fi putut înlocui termenii de "tată" şi "mamă" cu "pompier" sau "cofetar", fără a provoca nici cea mai
mică jenă. De asemenea, "a te culca" însemna "a dormi"; cât despre înlănţuirea acestor acţiuni diferite, nu
părea să ridice prea multe probleme. Interogat de către Nath, un câştigător, la încheierea partidei, îi
declarase: "Dacă sunt doi în pat, trebuie să omori unu; ca să ai loc unde să dormi. E şi normal. Atunci, îl
omori pe bărbat, fiindcă fetele sunt mai dulcişoare ca să dormi lângă ele... I se dădură şase cartoane
reprezentând diverse obiecte: foarfeci, cuţite, lumânări, creioane, chei. Altele, după cum ştia, arătau
imaginea broaştei, a agăţăturii într-o haină, a gropii în pământ... Juca destul de prost, lăsându-se încercuit
de adversari necoborându-şi niciodată atuurile atunci când trebuia, în general îşi spărgea hornul, îşi rupea
luminarea intrând în biserică, încă din primul tur al partidei. Asemenea incidente erau aspru penalizate,
fără ca să ştii cu adevărat de ce. Strecurarea cheii în broască pentru a deschide uşa îţi aducea o sută de
puncte, după cum şi luarea pustii şi tragerea unui foc în ţintă implica o bonificaţie de zece căsuţe. Toate
aceste mişcări strategice erau contabi- lizate cu grijă, determinând poziţia jucătorului în raport cu "tatăl" şi
cu "mama" şi influenţau avansul pieselor în direcţia patului. Cu puţin noroc, slăbeai poziţia paternă prin
intermediul cărţilor "şomaj", "salariu mai mic decât cel al nevestei" sau "ridicarea permisului de
conducere". Când toate formele de apărare erau doborâte, te instalai în pat şi se aprindea o lămpiţă roşie
cu cuvântul "INCEST", pe care nu-l înţelegea nimeni. Pentru mulţi, acest termen devenise dealtfel
sinonim cu "Câştigat!" şi, preumblându-se prin oraş, nu rareori îi auzeai pe aruncătorii de bile ce reuşeau
o lovitură frumoasă strigând "Incest! Incest!" pentru a-şi revendica victoria. Nath, în ce-l privea, nu
reuşise niciodată să termine un parcurs complet. Tatăl îl prindea după primele o sută de căsuţe şi,
invariabil, trântea cartonaşul reprezentând foarfecele pătate de stropi mari şi roşii. "Puţulica tăiată!"
strigau atunci mititeii în cor, "Puţulica tăiată! Puţulica tăiată!"
Foarte complicată, înfruntarea putea dura o zi întreagă. În alte momente lucrurile se derulau rapid. Pe
scurt, era un joc imposibil. Nath simţi deodată nevoia unui pahar de tărie, şi cineva îi smulse boneta de
jandarm. Îşi spuse alarmat cit ar trebui să mimeze un acces de furie, dar doica era departe şi se putu abţine
de la orice demonstraţie teatrală.
"Mâine vin marionetele! declară plină de emoţie o femeie brunetă cu faţa trasă. Nath ciuli urechea.
Se întâmpla peste măsură de rar să vină cineva din exterior. Oraşul trăia complet închis iar Nath nu-şi
amintea să fi văzut o singură dată întredeschizându-se portalul dintre uriaşele coapse de ghips pictat. De
32

câtva timp însă, copiii deveneau apatici, o letargie din ce în ce mai manifestă le încetinea jocurile, o
plictiseală crescândă îi făcea pe zecile de bărbaţi şi femei să Se moleşească.
— Mâine? repetă el, bătând cărţile.
— Mâine! afirmă interlocutoarea sa.
Nath se simţi cucerit de o excitaţie fără nici o măsură comună cu importanţa absolut relativă a
evenimentului, în trecut, putuseră deja asista la un spectacol de umbre chinezeşti. Nu păstrase o amintire
de neşters. Siluete mici dansau îndărătul unui ecran, psalmodiind o istorioară cam tâmpită care totuşi pe
unii îi speriase. Cea mai mare parte din puşti erau convinşi că paiaţele trăiau în camion ca într-o lume
miniaturală montată pe roţi, şi că erau singurii ei locuitori. Nath ştia că nu era vorba decât de nişte păpuşi
de lemn şi cârpă şi că înapoia pereţilor de tablă ai vehi- culului erau oameni. Oameni veniţi din
EXTERIOR. Cu o mutră nepăsătoare, la sfârşitul reprezentaţiei hoinărise în jurul camionetei şi putuse
vedea portierele sudate cu flacără autogenă. Trebuie să ţină piept dorinţei de a ciocani cu degetul în
cochilia de metal unde se ascundeau cei ce puteau trai în lumea otrăvită de-afară. Atunci venise o doică,
să-l ia de mână: "Acum trebuie să mergem la culcare, marionetele sunt obosite, au să se odihnească..." A
doua zi dimineaţă, însă, scuarul era gol. Maşina fugise în timpul nopţii, trecând prin valva de ieşire în sens
invers, fără niciun martor. La bibliotecă putuse citi istoria unui deţinut care profitase de spectacolul dat în
curtea închisorii pentru a evada luând locul unei false mumii pe fundul unui sarcofag din carton.
Bineînţeles, aici nu era câtuşi de puţin posibil să te substitui unei marionete, dar ideea era dulce la
atingere. Dorea el cu adevărat să fugă din oraş? Ce-ar fi făcut în exterior? L-ar fi prins fără întârziere, nu
ştia decât prea puţine lucruri despre viaţa reală, sursele lui de informaţie, dicţionare, enciclopedii, romane,
datau toate de mai mult de-un secol. Trebuie că din epoca aceea şi până acum se produseseră răsturnări
considerabile. Nu, nu plănuise niciodată într-adevăr să scape (cum s-o fi făcut?) dar nevoia de-a şti îl
chinuia mai presus de orice. Jocul se prelungea la nesfârşit şi-i era destul. Se descurcă să comită două, trei
greşeli tactice care-l eliminară imediat, în huiduielile participanţilor. "Marionetele, mâine... " Cuvintele ii
jucau în cap. Câte reprezentaţii aveau să se dea? Se va putea aşeza foarte aproape de scenă, aşa cum îi
plăcea lui, animat de speranţa secretă că într-o zi sau alta paiaţele cu chipuri pictate îi vor adresa cuvântul,
vor răspunde întrebărilor lui. Hotărî ca de astă dată să rişte o lovitură de teatru, ceva aparent anodin, ca de
pildă să se ridice pentru a-i da Polichinellei o floare şi – în timpul acelui scurt contact – se atingă mina
manipulatoare prin roba de tafta sclipitoare, să-i dea de înţeles printr-o apăsare discretă că ştia. El, Nath,
ştia că păpuşile nu erau decât nişte păpuşi. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe peluză; această eboşă de plan îl
făcea să se umfle-n pene de plăcere. Se întrebă dacă să-i vorbească despre asta şi Nelliei, decise că da şi
începu să reflecteze la modalităţile exacte de a acţiona.
33
Îşi aminti o poveste pe care o citise cu puţin timp înainte de trecerea circarilor: un trubadur puţin
cam vrăjitor se ducea la un castel pentru un spectacol de umbre chinezeşti. Era lăsat să se producă fără

teamă, iar după plecarea lui toţi încercau să reproducă, răsucindu-şi mâinile, personajele pe care le
văzuseră dansând pe un perete timp de-o după-amiază întreagă. Îndoiau degetul arătător, dădeau peste cap
inelarul, suprapuneau mijlocul, ridicau degetul mare. Rotunjeau încheietura mâinii, schiţând un creştet de
bătrân, un om chel cu barbă lungă, un negru cu buze groase... Râdeau, dar nimeni nu ştia că fiecare curbă
descrisă de degetele lor, fiecare unghi pe care îl adoptau falangele, corespundea în realitate paselor
magice ale unui redutabil ritual de înrobire. Prezentatorul de umbre nu făcuse decât să le deschidă uşa
unei hrube malefice, aşteptându-i să se arunce acolo ei înşişi cu capul înainte, devenindu-şi proprii
temniceri, executând de bună voie gesturile ce-i condamnau să trăiască de-atunci înainte în chip de zombi
obediente. Da, îndepliniseră cu toţii ritualul de acceptare, de supunere. O formulă terifiantă deghizată,
prin mijlocirea unei lămpi şi a unui perete, în siluete bonome şi cocârjite. Nath meditase îndelung la
această istorie. O clipă, se complăcuse chiar să viseze să scenetele jucate în centrul scuarului aveau scopul
de a-i comunica puterea de a trece prin ziduri, de a rămâne insensibil la otrava de-afară, şi-şi
contorsionase şi el degetele, schiţând gnomi diformi cărora le lipsea nasul, bărbia, cocoloaşe, cocoşată
despre care nu se ştia precis dacă reprezentau o tumoră sau o ciupercă. Nu găsise formula magică şi
continuase să-şi maltrateze fruntea vrând să străbată zidurile. Dar toate acestea nu erau decât basme
născute dintr-o excesivă absorbţie a terciului drogat. Ridică din umeri şi se îndepărtă de grupul pasionat
de înaintarea pionilor multicolori pe pista din carton.
Camioneta pătrunse în micul scuar cu flori a doua zi la începutul după-amiezei. Pentru a-şi păstra deplina
luciditate, Nath nu pusese nimic în gură din ajun, şi accese bruşte de oboseală îi tăiau pulpele la fiecare
cincisprezece metri. Ava destul de furcă până să se strecoare în rândul întâi, mulţimea, foarte numeroasă,
revărsându-se de pe alei pentru a se răspândi ca o băltoacă zgomotoasă pe peluzele proaspăt tunse.
Microbuzul pestriţ se oprise lângă cascadă, aproape atingând cu farurile coapsele unei doici
îngenuncheate. Caroseria dispărea sub stele, semne de exclamare, zig-zag-uri roşii şi aurii executate cu
trăsături ample şi stângace de pensulă. În partea din faţă, Nath putu descifra o inscripţie impresie? Dădu
înapoi, amestecându-se în mulţimea care se împrăştia, întrebarea lui va fi oare înţeleasă? Omul nu
dispunea decât de foarte puţin timp pentru a-i răspunde, turneul n-avea să depăşească probabil două zile,
interval suficient pentru a epuiza repertoriul artistului şi atenţia copiilor.
În noaptea aceea dormi foarte prost, deşi epuizarea îl făcuse să se prăvălească pe somieră ca un
soldat fulgerat de mitralieră. Junghiuri cumplite îi biciuiau stomacul gol şi-i era puţin frig. Setea îi usca
gâtlejul, iar grăunţele de sare pe care se silea să le sugă pentru a combate deshidratarea îi aprindeau o
arsură tenace pe limba şi în cerul gurii. Înţelese că dacă Mario Cavalcando nu decidea să se manifeste
destul de repede, el, Nath, n-avea să-şi mai poată menţine multă vreme deplina luciditate. Fatalmente,
urma să se arunce asupra fierturii cu miere, asupra laptelui aromatizat din sticluţele acoperite de broboane
ce tronau în mijlocul fiecărui galantar. Strânse din dinţi, alungind aceste fantasme gurmande. Afară,
34

luminată palid de lună, camioneta forma o pată mare şi întunecată în mijlocul scuarului pustiu, oscilând
pe suspensii când paşii doicii santinelă treceau pe lingă ea în cursul rondului ei nocturn.
A doua zi, o târî şi pe Patricia la spectacol, îşi puse pe cap o cască de pompier din carton încleiat şi-şi
boi obrajii "cu vopsea, sperând să-şi modifice astfel înfăţişarea în caz că prezenţa sa perpetuă în rândul
întâi ar fi trezit atenţia guvernantelor.
Imediat, ştia că reuşise. Pierrot-ul alb care gesticula pe scenă arbora o tichie conică lungă împodobită
cu un uriaş semn de întrebare. Tot dialogul piesei avea dubiu-înţeles. Eroul nu înceta să repete, cu fiecare
ocazie:
— Sunt un savant, ştiu tot, pot răspunde la TOATE întrebările voastre.
Şerpuind de la o aripă la cealaltă: "Micul teatru al lui Mario Cavalcando şi al signorei
Petronilla."
Cele trei lovituri fură bătute din interior, în latura maşinii. Nath simţi că i se strânge inima în timp ce
burta îi ghiorăia de nerăbdare. Nu ascultă nici măcar un singur cuvânt din poveste. Marionetele dansau,
ţipându-şi textul cu voci contrafăcute, interpelându-i pe spectatorii ale căror urlete isterice îl denunţau cu
entuziasm pe hoţul ascuns, sau pe jandarmul pitit în dulap. Când izbucniră aplauzele, Nath hotărî să treacă
la fapte. Smulgând o floare dintr-un rond, se repezi spre deschizătura micii scene zbierând într-una:
— Pentru tine, Guignol! Pentru tine Guignol!
Totul fu scurt, în aparenţă inocent, dar Nath avusese timp să apuce cu toată mâna trupul marionetei,
strângând degetele mânuitorului într-un salut complice şi precis. Reveni la reprezentaţia următoare, care
trebuia să se desfăşoare la ora gustării. De astă dată, planul său era şi mai temerar. Decupase din mijlocul
unui dicţionar vechi o fotografie color reprezentând o pisică cu ochi albaştri, desenase peste imagine un
mare semn de întrebare, şi înfăsurase bucata de hârtie pe tulpina unui trandafir. Această luare de contact
avea meritul anonimatului. Dacă mânuitorul nu era un simpatizant, n-avea să ştie niciodată cine-i
trimisese ilustraţia interzisă. Dacă dimpotrivă – aşa cum bănuia Nath – era vorba de complicitate, omul
din maşină (Mano Cavalcando?) va înţelege imediat sensul mesajului. La fel ca la spectacolul precedent,
aşteptă aclamaţiile ca să o ia la fugă spre fanta îngustă de unde se iveau marionetele, în timp ce se
retrăgea, simţi privirea doicii fixată în ceafa lui. Sau poate că nu era decât o simplă părere. Iar când era
întrebat de ce fuseseră inventaţi munţii, răspundea :
— ...pentru ca schiurile să folosească la ceva !
De data asta Nath fu foarte atent, câutând în flecare replică un dubdu-sens un cuvânt
codificat. Cu puţin înainte de căderea cortinei, Pierrot făcu o precizare :
— La miezul nopţii, în iarba din scuar vor creste cadouri. Jucării şi bomboane!
35

După care un jandarm ţipă :
— E nebun! Să-l ducem la doctor !
Nath ştia ce-i rămăsese de făcut. Cu Patricia agăţată de braţ, se lăsă călăuzit spre ieşire de către torentul
mulţimii. Ziua i se păru interminabilă şi, în ciuda slăbiciunii sale, trebui să participe la o cursă în saci
organizată de guvernante, la un măgarul-la-mijloc şi, spre seară, la o mare corală. O gustare copioasă fu
împărţită cu acea ocazie: boluri cu ciocolată aburindă, cornuri, brioşe şi dulceţuri, toate bucşite de
droguri, şi avu destul de furcă pentru a se debarasa de mâncarea- capcană fără a atrage atenţia
guvernantelor ce supravegheau mica petrecere. Odată căzută noaptea, toţi se duseră grăbiţi acasă. Noaptea
era domeniul lui Cacouna, diavolul cu pălărie melon, şi nimeni n-avea poftă să se hazardeze pe terenul lui
de vânătoare. Patricia adormi de cum puse capul pe pernă, în vreme ce doica-santineiă începea povestea
lui Nicolas-cap-blond şi a soldaţilor de plumb blestemaţi care, la adăpostul întunericului, veneau să-i
crape ochii cu micile lor baionete. La miezul nopţii Nath se dezbrăcă, îşi puse pijamaua si ieşi desculţ din
clădire, simulând un umblet de somnambul, cu braţele întinse în faţă şi privirea halucinată. Era singurul
alibi pe care-l putuse găsi. Dacă-l intercepta vreo guvernantă avea să se prefacă a se trezi plângând, va
urla că-i e frică, că se uită la el Cacouna ascuns după un tufiş, şi alte mofturi pe care se va forţa să le facă
să sune convingătoare. Ascuns sub o poartă, aşteptă ca paşii santinelei să treacă pe dinaintea lui, după care
numără până la două sute. De îndată ce masa enormă dădu colţul străzii Nath fugi ca o săgeată în direcţia
scuarului. Când ajunse la camionetă, un văl negru îi întunecă vederea şi crezu că leşină. Grădina, la fel ca
şi bulevardul circular, era semănată cu jucării şi bunătăţi călcate-n picioare, dar lângă una dintre roţile
vehiculului descoperi o minge verde însemnată cu un semn de întrebare care fusese pesemne aruncată
prin fanta rezervată marionetelor. Pipăind-o, simţi clar o tăietură pe care se siliseră s-o dreagă cu clei.
Ceva se mişca înăuntru când agitai mingea. Ţinând-o strâns, goni în sens invers, cu inima în gât, acoperit
de o sudoare îngheţată ce anunţa leşinul. Abia atinsese portalul că doica şi apăru la cotitură, ţeapănă si
grea strivind sub tălpi de metal tricicletele şi trotinetele uitate. Odată ajuns în apartament, se închise în
baie, spintecă sfera de cauciuc în două şi scoase la iveală o grămadă de hârtii mototolite pline de un scris
mărunt si grăbit. Foile erau numerotate, alternând cu articole din ziare vizibil vechi. Nath îşi stăpâni
tremurul mâinilor şi se instală în cadă. Ceea ce citi nu îl surprinse decât pe jumătate şi-şi dădu seama că
mai mult sau mai puţin conştient îşi imaginase deja unele dintre soluţiile pe care le expunea manuscrisul.
În mai multe rânduri îi fu greu să descifreze anumite cuvinte, atât din cauza caligrafiei deplorabile cât si
datorită noutăţii lor. Un dicţionar i-ar fi fost de mare folos dar nici nu se punea problema să se gândească
la aşa ceva. Expose-ul debuta cu o relatare şapirografiată precedată de menţiunea: "Extras din jurnalul
unui martor al evenimente- lor". În pofida pleoapelor grele ca de plumb, Nath se cufundă în lectură,
indiferent faţă de picăturile ce cădeau din robinetul închis incomplet, udându-i pijamaua intr-o pată tot
mai mare cu fiecare secundă...
36

Capitolul 3
"...Când m-am trezit, consistenţa pernei de sub obrazul meu se schimbase. Ţesătura fusese înlocuită pe
nesimţite cu un înveliş din piele umană cusută la aceleaşi dimensiuni. O carne palidă, cu porii puţin dilataţi,
grasă, care transpiră sub ceafa mea ca o burtă de femeie pe care aţipeşti după amor...
Am întors-o cu dezgust, la fel cum împingi un mădular amputat spre incinerator, iar degetele mele au
simţit dârele unor cicatrice vechi, conturul unui ombilic proeminent, şi mai ales pilozitatea abundentă,
masculină. N-am îndrăznit să o arunc dintr-un dos de palmă sau s-o fac si plesnească lovind-o cu călcâiul.
Era oare tot umplută cu fulgi, sau metamorfoza acţionase şi în profunzime, transformând o banală pernă
de puf într-un sac de carne umflat de măruntaie, gata să plesnească la cel mai mic şoc?
Mi-am spus că ar trebui să mă scol înainte ca şi cearşafurile să se prefacă în pleoapă, iar plapuma
într-o limbă gigantică apăsându-mi trupul cu toate papilele ei... Dar nu! Era absurd, inversiunea nu
schimba decât textura obiectelor, nu şi forma lor. Am trecut în odaia vecină, clătinându-mă, rătăcit. Aşa
cum mă aşteptasem, florile de pe pervazul ferestrei erau acum din aluminiu, în mijlocul încăperii, un
televizor de carne palidă constelat cu pistrui oscila uşor sub greutatea propriilor viscere în descompunere.
M-am continuat drumul, împingând uşa ce-mi stătea în faţă şi, preţ de-o secundă, retina mea a înregistrat
imaginea unei fete într-un fotoliu, o fată cu trupul din catifea ondulata, verde ca mărul. Am închis imediat
batantul uşii... De data asta greaţa şi-a stârnit hula în pântecul meu, şi am devenit conştient că în caz de
vomă conţinutul stomacului va ţâşni în geamul măştii de gaz pe care nu mi-o pot scoate sub nici un
pretext, înecându-mi gura, nările curgându-mi în lungul obrajilor, băltind în jurul feţei... şi am închis
ochii.
Am înţeles că trebuia să mă adun. Tot acel spectacol nu era nou, deja în aceeaşi dimineaţă chiar, în
nordul oraşului, avusesem prilejul să descopăr un ambuteiaj unde vehicule din carne aveau la volan
făpturi de tablă pictată cu dinţi de crom. "Inversiune biologică" explică broşurile de prim ajutor.
"Permutaţii moleculare"... Numai protecţia derizorie a măştii încă mă mai izolează de gaz. O crăpătură, o
simplă fisură doar, şi n-am să mai fiu decât un veşmânt de piele umană pliindu-se pe o fiinţă textilă, o
păpuşă de cârpă într-un costum de epiderma al cărui pantalon, cu croiala perfectă, poartă sub unul dintre
buzunare umflătura cicatricei unei operaţii de apendicită...
Mai ales să nu scot masca să nu beau, nici să nu mănânc. În sacul ele la şold, cutia de metal cu
seringa prevăzută pentru douăsprezece injecţii nutritive. Una pe zi. Să aştept elicopterul de ajutor, dacă
mai vine...
37

Gazul e pretutindeni, dus de vânt se răspândeşte peste oraş în valuri grele. Pe masă, traista cască
băltoaca de pânză diformă. Degetele mele se afundă în căutarea eşantioanelor de păr, de blana şi de pene
prelevate adineaori de pe diferitele cadavre de oameni şi de animale ce barează intrarea hotelului. Un
porumbel, o pisică, un om. Mâna mea nu mai dă la iveală decât un smoc de iarbă ofilită, inversiunea a
început deja iar penele păsării au devenit frunze ele stejar. Curând, dacă nu sunt atent, mutaţia se va
extinde iar sacul o să-mi apară croit asemeni limbului unei frunze gigantice în timp ce rămăşiţele
vegetale, se vor fi prefăcut în zdrenţe de stofă kaki. Poate că atunci şi masa va începe să-şi piardă
consistenţa, soliditatea primă, şi...
Cât despre cadavre, se umplu aleea ce duce spre peron, va fi probabil uşor, aplecându-mă pe fereastră, să
constat că textura lor pare în prezent curios de apropiată celei a asfaltului, până la punctul în care le-ai
crede statui ieşite direct din atelierul cine ştie cărui sculptor modern. Felinarul, dimpotrivă..."
"Când gazul, purtat de alizee, a început să coboare asupra oraşului, precum enorma epavă a unui nor
naufragiind, cele dintâi atinse au fost păsările. Atunci a început să plouă pe străzi cu porumbei de plumb,
guguştiuci de crom, metamorfozaţi în plin zbor, căzând cu şuierături de bombe sau de avioane de
vânătoare în picaj, spărgând serele, străpungând caroseriile maşinilor, căscând găuri însângerate în
mulţimea de gură-cască înainte de-a se turti pe asfalt, pierzându-şi în aceeaşi clipă magnifica înfăţişare ale
unor trofee de concurs, statuetele hiperrealiste preschimbându-se, sub forţa impactului, în scuipaţi
metalici căzuţi din cer...
Puţin mai târziu, în cursul după-amiezei, o aversă deasă s-a transformat treptat în ploaie de cerneală
roşie cu neputinţă de şters, iar plimbăreţii inconştienţi, pe care o curiozitate idioată îi scosese din
apartamente, s-au întors acasă cu faţa tatuată de pârâiaşe purpurii rezistente la orice detergent. Săpun,
perie, dizolvanţi feluriţi nu le-au putut veni de hac acestor neaşteptate culori- ale-războiuiui şi până seara
din saloanele cosmetice şi farmacii s-au putut vedea ieşind cohorte de femei cu figurile striate de scurgeri
sângerânde. Părea că oraşul s-a umplut brusc de accidentaţi rătăcind în căutarea cine ştie cărui spitalfantomă.
Pe înserat, asupra oraşului s-a abătut o furtună, şi de astă dată fiecare picătură de ploaie s-a
prefăcut într-o perlă de oţel dur. O veritabilă rafală de mitraliere a năpădit acoperişurile, faţadele, ricoşând
cu piuituri de glonţ pe beton, perforând obloanele, uşile, cărămida, cu aceeaşi putere ca a unor proiectile
blindate trase dintr-un 44 Magnum, din douăsprezece miliarde de 44 Magnum ascunse dincolo de nori. Pe
autostradă, vehiculele s-au aglomerat unul câte unul, secerate de salvă. Imediat după aceea, aversa a luat
aspectul unei ploi de ciment cu priză rapidă şi câteva animale au pierit sufocate, precum şi un bătrân în
fotoliu rulant blocat în mijlocul unei grădini publice... Permutaţia este capricioasă, lipsită de logică, cel
mult s-ar putea găsi în arsenal, căutând bine, câteva lăzi de muniţie golite în mod bizar de cartuşe dar
pline cu apă de ploaie, de asemenea sacilor de ciment sau... Dar ce contează, la urma urmei?
38

Parcă ar fi un război ciudat, ca şi cum produsele create de om ar vrea să contamineze, să-şi
însuşească natura, ca şi cum natura ar dori, pe aceleaşi căi, să distrugă orice materie provenind din
indiferent ce operaţiune transformatoare. Două regnuri înfruntându-se într-o curioasă luptă a
contaminărilor reciproce şi antitetice...
Nu-mi mai rămâne decât să aştept. Rezemându-mi fruntea de geam văd staţia service, şi pe Henri,
aşa cum a împietrit acum aproape trei zile, cu un pneu în mână. Un pneu roz şi păros care freamătă uneori
în vânt, în vreme ce Henri însuşi a luat înfăţişarea unui frumos cauciuc negru, nou, solid. Şi mă întreb
dacă, înarmându-mă cu un satâr, cum trebuie să se poată găsi în atelierul de reparaţii anex garajului şi
scobind cu lovituri ample în spinarea aceea care acum miroase a latex, a gumă, nu s-ar putea să găsesc
schija de mortier, moştenire a unui recent război colonial, cuibărită lângă coloana vertebrală, ia-u adus
ţintei ei vii trecerea definitivă în rezervă. Cel puţin, deschizând abdomenul acela, acum modelat din cine
ştie ce substanţă antiderapantă, să nu scot la lumina zilei o tumoră elastică născută din abuzul de băuturi
alcoolice. O ciroză de cauciuc, ultrarealistă şi complet de neconceput...?
Aşteptând încă puţin, voi vedea solul şi arborii devenind de beton, de plastic, în vreme ce blocurile se vor
revela progresiv de nisip, asemeni acelor castele reîncepute neobosit de către copii, în lungul plajelor.
Atunci, poate că oraşul va dispune pe durata unei averse, iar hotelurile, cazinoul, închisoarea, lichefiate,
au sa se amestece într-una şi aceeaşi şiroaie de noroi...?
Când am părăsit tabăra de vacanţă, cele dintâi simptome: unghiile şi dinţii majorităţii fetelor erau din
vinilin albastru, roşu sau verde. Cât despre ochelarii lor de soare, emailul ramelor încă mai mirosea a
pastă de dinţi cu aromă de măr, iar ţesutul cornos al lentilelor fumurii trăsnea pătrunzător a dizolvant de
lac de unghii. În ajun, în campingul de pe plajă, o femeie gravidă aproape de termen, răscolită de
evenimente, născuse prematur un păpuşoi din celuloid de sex masculin, cu morfologia perfect constituită.
Poate ar trebui să ne spălăm de orice contact antinatural? Să ne aruncăm ochelarii, să ne smulgem
plombele cu cleştele, dinţii falşi, să ne distrugem îmbrăcămintea, să alergăm goi pentru a ne replia într-un
loc încă virgin... Da, dar unde?
Elisabeth şi-a fracturat piciorul imediat după plecarea noastră din tabără. O rană urâtă, sfâşiată,
deschisă. I-am interzis să se ridice şi imediat am bandajat plaga, astfel ca să nu vadă cele două capete de
tibie ieşind din tocana de muşchi sfâşiaţi. O tibie din metal cromat, neomenească, nebunească, şi o arteră
secţionată care, în loc de sânge, lăsa să-i scape jeturi lungi şi sacadate de mercur... I-am spus că o să măntorc.
Acum...
39

Acum, cred c-am să mă aşez în dreptul ferestrei pentru a pândi elicopterul. Poate că ar trebui să scot
casca înainte de-a se suda definitiv de oasele craniului meu? O duhoare de putrefacţie se infiltrează lent în
mască, aceea a tuturor maşinilor ce se descompun de-a lungul şoselei şi peste care se abate deja vârtejul
zgomotos al ciorilor pe care gazul le-a cruţat deocamdată. Pe pereţii camerei, tapetul cu puf fin şi blond,
prea mult timp expus razelor soarelui, îşi încheie înroşirea şi descuamarea. Dar dacă elicopterul nu va
veni? Poate că, în fundul unui hangar, câini flămânzi îşi dispută fuselajul său însângerat cu clănţăneli
zgomotoase din fălci, din fălcile acelea devenite atât de redutabile de când pe ele se aliniază un şir dublu
de colţi din oţel inoxidabil?
Imediat am să mă spăl, voi merge la toaletă, şi dacă nu urinez nici cerneală albastră, nici
esenţă de terebentină, am să-mi pot zice că, pentru o clipă, mai sunt om..."
"Manuscrisul precedent este transcrierea exactă a carnetului descoperit pe noptiera unei camere de
hotel când, odată gazul disipat, echipajele de ajutor au putut în sfârşit să pătrundă în oraş. Cenzura a ocultat
masiv evenimentele acestei perioade şi nimeni nu ştie astăzi cu adevărat cărui factor, sau cui, să i se impute
originea lor. Tot ceea ce se
ştie, e că un nor de pulbere cosmică a pustiit oraşul Almoha în interval de trei zile, declanşând o
nemaivăzută epidemie de permutări moleculare a cărei relatare anonimă raportată mai sus permite să ne
formăm o imagine destul de justă.
Au existat şi supravieţuitori. Numai femei şi animale – niciun reprezentant al sexului masculin. Salvatorii
le-au băgat deci în carantină pe cele cinci sute de femele umane sau animale, procedând la teste pe cât de
lungi, pe-atât ele negative, ca rezultat. În disperare de cauză, presa vibrând la această detenţie arbitrară,
supravieţuitoarele au fost redate unei vieţi normale, după unsprezece luni de izolare totală. Atunci a
început totul. Abia părăsiseră centrul de observaţie, că femeile, pisicile şi căţelele s-au vădit cu toatele
GRAVIDE! Perioada de gestaţie nu a depăşit două luni şi, ajunse la acest termen, fetele au născut
animale domestice: generaţii de pisoi, de căţelandri iar pisicile şi femelele de ogari – bebeluşi umani
perfect formaţi. Permutaţia, în continuare activă,
împrumuta alte aspecte. Scandalul a fost cumplit. Timp de o săptămână, s-au văzut reapărând toate
vechile teorii satanice, şi un val de obscurantism s-a revărsat asupra populaţiei. S-a vorbit despre
vrăjitorie, despre ,,imunde copulaţii cu demonul". Toate sectele au cunoscut o înviorare a activităţii.
Centrul medical a fost asaltat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru de către o gloată în delir
înălţând ruguri sub ferestrele medicilor, stropind fiecare uşă cu apă sfinţită, înconjurând spitalul cu cercul
unei uriaşe stele în cinci colţuri destinată să împiedice diavolii de a se răspândi în restul ţării. Garda civilă
a trebuit să le facă faţă, cu aruncătoarele de flăcări în mâini, şi au avut loc numeroase ciocniri deosebit de
sângeroase. Fenomenul, este adevărat, răsturna toate tabu-urile împământenite iar Biserica, intuind aici un
formidabil mijloc de a-şi relua locul în avanscenă, a exploatat la maximum aberaţia.
40

Naţiunea a fost cuprinsă de o veritabilă cruciadă, apărând puritatea rasială, integritatea fiziologică, şi
condamnând orice formă de metisaj sau naştere bastardă. Vechile facţiuni extremiste au profitat pentru a-
şi lichida răfuielile, "purificând" cu bombe incendiare cartierele negre. Guvernul, activat cu putere de
către această mare a violenţei şi a superstiţiei, a trebuit să acţioneze cu repeziciune. Tinerele mame,
decretate "victime ale unor procese independente de voinţa lor", au fost puse în libertate. Femelele
animale, căţeii şi pisoii, au fost arşi în piaţa publică după străvechile reguli ale autodafe-ului. O mai mare
jenă se resimţea în privinţa sorţii convenabile a li se rezerva bebeluşilor umani născuţi din pântecul
animalelor. S-au exprimat rezerve asupra stării lor mintale, s-a argumentat că e util studiul unor asemenea
mutanţi pentru a se evita producerea unei noi catastrofe. Pentru a-i apăra de represaliile populare, copiii s-
au pomenit încarceraţi dincolo de centura gazoasă a închisorii Funayway. Cel mai mare complex
penitenciar din lume în acel moment.
Şi asta nu a fost destul. Între timp, apăruse o nouă religie. Un profet anunţa naşterea unei rase noi,
sfârşitul izolării speciilor, marea simbioză naturală. "Om/Animal, acelaşi statut!" ţipau sloganurile. S-a
discutat despre dreptul la vot al animalelor, abatoarele au fost incendiate, dresorii şi directorii grădinilor
zoologice, asasinaţi. Specia umană trebuia să devină vegetariană, spuneau preceptele, încă o dată, Statul a
trebuit să ia problema în mână. Profetul şi discipolii lui au fost eliminaţi prin forţă. Cât despre copii, s-a
anunţat că muriseră cu toţii la începutul celei de-a treia luni de viaţă, şi au fost înmormântaţi cu ceremonie
publică în micul cimitir al lagărului.
Afacerea era clasată, cel puţin în aparenţă, căci sicriele nu conţineau decât jucării cu înfăţişare
animală de care se socotise mai prudent să se debaraseze creşa-puşcărie pentru cazul că asemenea imagini
ar fi putut influenţa în mod supărător dezvoltarea viitoare a tinerilor mutanţi. Pentru mai multă siguranţă,
de îndată ce s-au încheiat funeraliile, centura de gaz defensivă a fost deplasată cu doi kilometri,
interzicând de-acum oricărei persoane să meargă să se reculeagă la mormintele goale. Secretul era
protejat.
În lunile care au urmat, numeroase femei "contaminate" şi-au găsit sfârşitul printr-o moarte violentă:
accidente rutiere, căderi de pe imobile etc. Organele purificatoare îşi continuau activitatea obscură. Unele
au scăpat de torţionari, schimbând localitatea, numele, s-au căsătorit, având de astă dată copii "normali".
Totuşi, din când în când, fenomenul se manifestă din nou, prin cazuri izolate pe care autorităţile se
grăbesc să le camufleze. Cel mai adesea e vorba de persoane care au fost în contact cu una sau alta din
supravieţuitoarele de la Almoha, dar, repet încă o dată, nu e vorba decât de cazuri izolate.
Toate acestea s-au întâmplat acum mai mult de treizeci de ani. Copiii prizonieri au devenit bărbaţi şi
femei. Nici o fiinţă omenească nu se poate apropia de ei – sau, aproape nici una. Roboţi umanoizi
comandaţi de un ordinator destul de vechi girează secţia lor de detenţie. Nimeni nu l-a reprogramat de
41

când a fost pus în funcţiune. Funnyway e un mormânt unde se îngroapă secretele, cele despre care nu se
mai doreşte să se audă vorbindu-se niciodată...
Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple Au existat semne, auguri, şi mulţi sunt de părere că teoria
pulberilor cosmice nu explică totul. Eu fac parte dintre aceştia, dintre cei ce cred că acei copii din
Furmyway au o misiune de îndeplinit, un mesaj de transmis. Ne-a trebuit o viaţă de neîncetate
compromisuri pentru a obţine informaţiile de care avem nevoie, o viaţă de răbdare pentru a încerca acest
contact care ştiu că-si va aduce roadele. Orice acţiune din exterior fiind imposibilă, voi sunteţi singurii
care să puteţi modifica traiectoria destinului vostru...
Alături de această scrisoare vei găsi un tub conţinând două sute de tablete nutritive- hidratante de
felul celor ce se folosesc în armată. Te vor scuti să te atingi de hrană şi de băuturile drogate care
constituie meniul vostru cotidian. Nu pot face mai mult. Poate veţi reuşi să luaţi în stăpânire locul,
distrugând ordinatorul care comandă doicile, v-o doresc din toată inima, dar nu cunosc îndeajuns de bine
locurile ca să pretind că v-aş putea dicta o anume strategie. Fie să izbândiţi! Suntem mulţi cei care credem
în voi, care va aşteptăm. N-am să mai revin probabil niciodată, nu se intră de două ori în Funnyway. Fie
ca norocul să se afle ele partea voastră...
Al vostru devotat: Sirio"
42

Capitolul 4
Nath lăsă foile să cadă pe fundul căzii. Multe lucruri se aşezau la locul lor. Maşinal, îşi privi
amănunţit imaginea în oglinda băii. Din cine era născut? Dintr-o pisică? Dintr-o căţea? Avea vreun mesaj
de transmis? O misiune de îndeplinit? Nu, nu credea aşa ceva. Mânuitorul de marionete îşi punea prea
multe speranţe în el. El nu era nimic, nimic decât produsul unei aberaţii momentane, nici un mesia nici un
profet, iar cei care-l înconjurau nu purtau într-înşii nicio scânteie divină. Se scutură, culese din fundul
mingii crăpate tubul metalic plin cu pastile cenuşii, îşi puse una pe limbă şi o lăsă să se topească. Încă de
pe-acum se vedea confruntat cu o dilemă monstruoasă ar fi mai bine să deştepte conştiinţa unui număr
maxim de deţinuţi, dar pentru o durată foarte scurtă, sau să păstreze pentru sine toate pilulele şi să se
bucure în mod egoist şi prelungit de o luciditate paşnică? Nu se putea imagina înfruntând singur doicile,
în nici un f el. Până la urmă luă hotărârea de a răspândi produsul miraculos într-un cerc restrâns pe care
să-l poată îndruma în interesul optim al tuturor şi, fără să mai piardă vremea, o trezi pe Patricia pentru a-i
da să înghită prima caşetă gri.
A doua zi dimineaţă, microbuzul dispăruse. Nath se duse la Nellie cu intenţia de a-i lăsa p provizie
însemnată de tablete, dar descoperi că murise în ajun; zăcea moartă de inaniţie la picioarele unei fresce
neterminate.
Patricia îşi recapătă rapid conştiinţa, şi îi veni ideea să ambaleze pastilele în hârtii vechi de
bomboane. Astfel va fi uşor să le dea din mână în mână. Nath spera că, odată foamea învinsă prin
acţiunea concentratelor nutritive, prizonierii se vor abţine să se mai atingă de produsele de patiserie. Era
un calcul greşit, şi putură constata că bărbaţii şi femeile se îmbuibau cu creme şi prăjituri din pură
obişnuinţă. Afacerea îi costă douăzeci de comprimate. Schimbară tactica, izolând indivizii sub pretextul
unei partide de de-a v-aţi ascunselea pentru a-i sechestra până ce efectele drogului se vor fi disipat.
Majoritatea reacţionară foarte prost. Realitatea situaţiei lor le apărea ca insuportabilă şi preferau, abia
eliberaţi, să se arunce asupra câte unui platou de choux à la crème- uri pentru a uita până la ultimul
cuvinţel ceea ce li se spusese. Această atitudine îl lăsă perplex pe Nath. Se aşteptase să troneze în
adâncurile unei pivniţe în faţa unei adunări de conjuraţi aspirând la o lovitură de forţă, şi când colo îi
descoperea pe drogaţi fericiţi cu lipsa lor de griji şi complăcându-se într-o copilărie contrafăcută. Într-o zi,
după ce făcuseră dragoste, Patricia ridică din umeri...
— Cine-ţi spune că nu au dreptate? murmură ea, aprinzându-şi o ţigară. La ce slujeşte să le trezeşti
conştiinţa dacă nu putem ieşi? Dacă distrugem guvernantele pentru a ne poticni în cele din urmă în faţa
unei porţi zăvorite, blindate, de netrecut? Dacă vrem să supravieţuim va trebui să revenim la alimentele
drogate şi totul o va lua iarăşi de la început. Admiţând ipoteza că am putea dezamorsa circuitele de
alimentare cu drog, şi că din acel moment am fi în măsură să consumăm o hrană sănătoasă, iţi dai seama
ce s-ar întâmpla? îţi imaginezi ce-ar fi viaţa mai multor sute de adulţi dezorientaţi, lăsaţi de capul lor,
43

pradă plictiselii, fără nici un fel de obligaţii? Ne-am lua la bătaie pentru privilegii infime: cea mai
frumoasă casă, cel mai bun apartament. S-ar lupta ca să se bucure de cea mai frumoasă fată. Unii vor vrea
să comande, alţii vor refuza să asculte. Cei mai puternici îşi vor însuşi punctele de aprovizionare, şi-i vor
pune pe ceilalţi să plătească pentru a avea dreptul se a se servi. Li se va cere femeilor să se preteze
capriciilor sexuale ale posedaţilor, bărbaţilor să devină sclavi sau soldaţi. Se vor purta războaie între un
imobil şi altul şi mai ales,
MAI ALES, va domni plictiseala...!
— E o prostie, obiectase Nath, de ce n-am reuşi să ieşim?
— Şi ce-ai face, odată ajuns afară?
Schiţă un gest vag. Din ceea ce-i explicaseră cărţile, ştia în chip nelămurit că afară oamenii îşi
iroseau vieţile muncind, mulţumindu-se cu câteva momente rare de odihnă în cursul cărora încercau în
sfârşit să redevină ei înşişi. La urma urmei nu asta li se întâmpla şi aici când ieşeau din ceţurile coplăriei?
— Ştii, reluă Patricia lungindu-se peste el, mă-ntreb dacă nu suntem în fond nişte privilegiaţi. Pentru
toată lumea, copilăria e cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Totul e să-ţi dai seama. Cu o pastilă din când
în când, e posibil. Cam ca atunci când dormi şi ieşi încet din starea inconştientă, cu nasul în pernă, şi ştii
că vei recădea în uitare, asta şi e adevărata voluptate a somnului, acel moment la linia apei când încă nu
eşti treaz, dar nici adormit cu adevărat nu eşti. Clipa aceea fragilă în care orice nimic te poate răsturna
într-o parte sau în cealaltă. De ce vrei să ieşi?
Nath închise ochii.
— Avem o misiune de îndeplinit, spuse el.
Femeia râse şi-i freca pântecul cu sfârcurile sânilor.
— Chiar crezi asta? Eşti un încăpăţânat. Mă gândesc mai curând că la tine asta a devenit o
idee fixă. Un ţel artificial pe care ţi l-ai ales ca să faci ceva cu viaţa ta... O împinse violent:
— Idioato! Dacă asta crezi, de ce te ţii după mine?
— Trebuie oricum să mă ţin după cineva, şopti ea răsturnâdu-se cu coapsele desfăcute,
niciodată n-am ştiut să fac altceva.
După o scurtă perioadă de descurajare, au reuşit să adune douăzeci de simpatizanţi. Erau aproape
prea mulţi, având în vedere starea proviziilor. Cofruntându-şi impresiile, îşi dădură seama ca nu aveau
habar de funcţionarea temniţei gigantice pe care o reprezenta oraşul. Ar fi trebuit să demoleze fiecare
casă, piatră cu piatră, să sondeze subsolurile, să se infiltreze în jungla canalelor. N-aveau nici un chef.
Patricia găsea aventura din ce în ce mai puţin amuzantă, i-o şi spuse lui Nath, iar el începu să se întrebe
dacă drogul nu sfârşise prin a leza una sau alta din părţile creierului fetei. Foarte repede, mâna de
centestatari adăpaţi cu tablete nutritive scăpară de sub orice control. Intervalul de timp în care încă aveau
44

să se mai bucure de deplina lor luciditate se scurta cu fiecare zi ce trecea. O ştiau, iar asta nu făcea decât
să le sporească agresivitatea.
— E o ruşine, declară o brunetă cu părul tuns scurt, ni se impune copilăria ca o infirmitate! Suntem
castraţi, retrogradându-ne la o vârstă la care nu putem profita de facultăţile noastre sexuale. Să
revendicăm o înălţare a plafonului! Să ni se permită să avem cel puţin paisprezece ani! Să pretindem să
fim adolescenţi!
Intervenţia ei stârni o furtună de aplauze. Nath nu găsi nici o replică, hăţurile masinaţiunii îi scăpau
printre degete şi nimeni nu-l mai asculta. De-acum fuseseră împărţite toate pilulele rămase şi o frază
trecea din gură-n gură: „Doar trei zile! Doar trei zile!" Deja se vorbea de restructurări, elementelor
considerate drept prea timorate li se confiscă doza, fiind azvârlite din nou pradă inconştienţei, oferite pe
tavă lui Cacouna, diavolul cu pălărie melon. Patricia se desolidariza tot mai mult de mişcare şi îl invita pe
Nath să facă la fel.
— Sunt nebuni, observa ea, vor să discute cu doicile! De ce nu cu o pendulă!
Strategia conjuraţilor se schimba de la o oră la alta, se trecu de la petiţie la terorism, de la
baricadă la distrugerea manejului.
— Vezi, triumfa Patricia, se smiorcăiau mai puţin când erau copii!
Dar Nath nu mai putea interveni. Neputincios, asistă din înălţimea unui acoperiş la manifestaţia ce
parcurse bulevardul circular agitând nişte biete pancarte şi cocktailuri Molotov meşterite cu ajutorul
câtorva sticle de ţuică descoperite în fundul unor dulapuri.
Răsunară strigăte, sloganuri: "Vrem cei 15 ani ai noştri!" sau "Lăsaţi-ne să creştem!",
"Pubertatea va învinge!"...
Nath se aşeză pe ţiglele reci, cu Patricia alături şi un gust amar în gură. Nimeni, în nici o clipă, nu se
gândise la ieşire. Eşecul tentativei sale îl consterna, într-o noapte se trezise din somn urlând, visase că
după ce urcase prin canionul coapselor de piatră atingea în sfârşit POARTA pentru a constata că nu era
vorba de fapt decât de un decor pictat în trompe-l'oeil! Nu se afla acolo decât zidul, pretutindeni, peste tot
în jurul lui, numai zid!
Câteva sticle explodară în părul doicilor care ţineau piept fără ca vreuna clin ele să-şi piardă numai
pentru atâta lucru zâmbetul alinărilor. O bluză arse, lăsând să iasă un sân enorm şi lucios, cu sfârcul
tumefiat. Mâini neîndemânatice aruncară pietre care ricoşară cu zgomot găunos pe obrajii rotunzi şi
blânzi ai guvernantelor. Violenţei nu i se răspunse prin violenţă, doicile mulţumindu-se să-i încercuiască
pe manifestanţii repliaţi într-o veche clădire administrativă, alcătuind o blocată tăcută şi eficace.
45

— Au dat de dracu', comentă Patricia cu umerii acoperiţi de piele-de-gaină, diseară îşi vor fi
epuizat toate caşetele...
Avea dreptate, începând de a doua zi, guvernantele dispuseră din abundenţă pe pervazul ferestrelor
blide cu frişcă, tarte, coşuri cu fragi şi brioşe cu zahăr. O enormă marmită cu ciocolată aburindă fu aşezată
pe prag, apoi gigantele dădură înapoi cu o sută de paşi şi-şi reluară garda imobilă. Mai trebui să treacă
încă trei zile până ce un oblon să se întredeschidă şi o mână furişă să înhaţe avid un pumn de cornuri. Fură
lăsaţi în pace, mulţumindu-se doar să schimbe alimentele învechite sau stricate. În sfârşit, când fură sigure
că drogul îşi făcuse efectul, cea mai mare dintre doici începu să strige:
— Vreţi să ieşiţi? Altfel, va veni să vă ia diavolul cu melon!
Un concert de văicăreli precedă cavalcada nestăpânită, uşa se dădu violent de perete şi
conjuraţii năvăliră pe trotuar, cu mutre învinse.
— Cacouna a venit! urla acum corul guvernantelor, Cacouna a venit! iar Nath văzu că unele dintre
ele îşi puseseră pe faţă măşti din carton reprezeatând grosolan trăsăturile diavolului cu pălărie melon.
Manifestanţii, îngroziţi, se împrăştiară în toate direcţiile, cu ochii înotând în lacrimi.
— Sfârşitul unei revoluţii, aruncă sarcastică Patricia, zgâriind cu unghiile ardezia de pe
acoperiş.
Nath avu un frison, în buzunar, ultimele tablete nutritive i se părură dntr-o dată extraordinar de grele.
Se ridică. Lumina zilei scădea deja, deşi încă mai era destul până să se însereze. "Stingerea", îşi spuse,
apropiindu-se de streaşină
— Acum vor face o anchetă! rosti lugubru vocea tinerei, în spatele lui...
Următoarele trei zile le pe trecu culcat în pat, cu pântecele încleştat de angoasă. În unele
momente îi era foarte cald, în alte teribil de frig. Îi ceruse Patriciei să-l lase singur, să plece acasă la ea.
Era perfect conştient că nu va mai trăi decât pe termen limitat. Stătea neclintit, ţeapăn, pe talmeş-balmeşul
cearşafurilor cu căpăţâni de dovleac. Uneori trebuia să lupte cu pofta de-a se arunca pe o strachină cu
terci, să înfigă în ea o lingură lacomă şi să uite. SĂ UITE...
În cea de-a treia seară, în timp ce ochii i se închideau singuri sub imperiul oboselii, un deget
uriaş bătu în geam. Faţa guvernantei umplea toată fereastra, surâzând în întuneric.
— Nath dragi, susură ea, ar fi cazul să vii la o plimbare cu mine. O plimbărică frumoasă până
într-un loc unde n-ai mai fost niciodată.
Se ridică în capul oaselor, urlând, vru să alerge spre uşă pentru a fugi de-acolo, dar o mână enormă,
trandafirie şi netedă, pulveriza geamurile, se vârî în apartament pentru a-l înşfăca de braţ şi-l trase încet
spre exterior, îşi pierdu cunoştinţa.
46

Nu avu loc nici interogatoriu, nici proces, cum se aşteptase el la început. Nu-l tortură
pentru a-l face să mărturisească numele complicilor. Se deşteptă pe marginea unui gigantic solar cu
nisip. Era gol, pe bordura de ciment ce împrejmuia deşertul în miniatură, iar soarele îi frigea omoplaţii.
Lângă cap i se pusese o găleţică din plastic împodobită cu steluţe şi o lopăţică roşie. Bărbaţi şi femei, în
pielea goală Ia fel ca el, aşteptau, îngrămădiţi unii-ntr-alţii. Se aflau acolo de destul timp, căci pielea
umerilor, arsă de razele soarelui, se descojea în pelicule scămoase. Recunoscu un număr de conjuraţi, însă
nimeni, nu-i adresă un cuvânt. Mult îi păsa. Spre sfârşitul zilei, o doică le ordonă să se alinieze în şir
indian şi să se îndrepte spre mijlocul solarului.
— Ajunşi acolo, comandă ea, o sa construiţi un castel mare şi frumos.
Porniră la drum. Fără o vorbă.
La început, Nath aprecie contactul nisipului cald sub tălpi, apoi mângâierea fierbinte se prefăcu în
iritare, în arsură, în durere. Pierdu o unghie din cauza unei infecţii subcutanate şi trebui să-şi continue
drumul şchiopătând. Le trebuiră aproape patruzeci şi opt de ore ca să ajungă în centrul bazinului. Un vânt
uscat îi biciuia cu micile sale palme muşcătoare, mitraliindu-le epiderma cu minusculi grăunţi de siliciu ce
se infiltrau sub carne, desenând mari zone granulate intre omoplaţi şi scobitura şalelor. În mijlocul
deşertului găsiră un robinet şi un soi de cutie de scrisori ce se vădi a fi de fapt un lift pe unde aveau să li
se distribuie alimentele, tîşnind din sol după parcurgerea unui misterios traiect subteran. Începură imediat
să sape, tasând nisipul în găleţici, udându-l de la robinet şi apoi întinzându-l cu lopăţelele. În partea de sus
a "cutiei de scrisori", un plan prins în piuneze indica dimensiunile pe care trebuia să le aibă lucrarea:
cincisprezece metri lungime, doi grosime, zece înălţime. Era o muncă sisifică, puteau ei mult şi bine să
umezească şi să bătătorească, de îndată ce depăşeau statura unui om pereţii se năruiau sub rafalele
vântului, şi trebuiau s-o ia ele la capăt.
— Trebuie să câştigăm trei metri pe zi, îi explică vecina sa de muncă, altfel vom fi lăsaţi fără
mâncare.
— Şi vântul? obiectase Nath.
Femeia ridicase din umeri cu un aer excedat.
— Vântul e produs de ventilatoare fixate în plafon idiotule ' Nu-i decât un truc în plus ca să ne
facă să ne curgă balele!
Alergau astfel toată ziua, încercând cu disperare să-şi protejeze munca din ajun care, odată
uscată, se sfărâma, se scurgea, redevenea diformă, totul menţinând un progres acceptabil în ansamblu.
Reflectarea soarelui pe întinderea albă le devora retinele. Toţi sufereau de oftalmie, unii chiar îşi pierdură
vederea. Trebuia să înveţe să muncească ţinând ochii închişi, caea ce nu era chiar uşor. Se ciocneau, se
47

împiedecau, nervii cedau, provocând bătăi sângeroase. Precum nişte zidari orbi, îşi urmau calvarul absurd.
Lui Nath i se rupse lopăţica şi fu nevoit să sape în continuare cu mâinile, ceea ce-i dădu prilejul să-şi piardă
toate unghiile. Crăpături îi striau palmele. Noaptea, pentru a scăpa de muşcătura sirocco-ului artificial,
deprinseseră obiceiul de a dormi în interiorul castelului, până când surparea unui turn abia început, care
îngropă doi bărbaţi şi trei foniei, îi făcu să-şi mute gândul de a mai continua astfel.
Dacă pe timp de zi mâncarea părea curată (desigur, pentru a le permite să-şi judece soarta în cele mai
mici detalii), odată cu căderea serii, cina copios asezonată cu drog făcea să renască tot arsenalul terorilor
infantile (bucătarul deşertului care îndopa plozii cu nisip folosindu-se de o pâlnie mare de aur, mai ales, şi
căruia îi pândeau cu spaimă paşii). În zori frica se risipea, dar nu şi oboseala, căci teama le alunga
somnul.
Nu terminară niciodată castelul (dealtfel, cum ar fi putut-o face?). Într-o bună dimineaţă o doică veni
să-i ia. Făcură drumul în sens invers. Coloana lor se scurtase vizibil. Câţi muriseră, victime ale surpărilor?
Câţi orbiseră şi se pierduseră pentru a nu mai reveni niciodată? Câţi se sinuciseseră mâncând nisip până la
a-şi provoca groaznice perforaţii intestinale?
Nath păşea cu capul aplecat, nu mai vroia să vadă, să audă. Pentru a le permite să-şi recapete forţele,
fură închişi într-o construcţie din cuburi suprapuse. Halta fu însă de scurtă durată, ceea ce era mai cumpăt
abia acum îi aştepta. Sporit progresiv, drogul adăugat în alimente îi făcu să regreseze mult peste limitele
cu care se obişnuiseră. Nath realiză deodată că devenea incapabil să-şi mai controleze sfincterele. Urina
sau defeca sub el, în haine, fără a mai putea să se abţină. De asemenea, nu mai ştia să umble, trebuia să se
resemneze la a se târî pe burtă. Mâinile lui îşi pierduseră toată precizia, toată torţa. Din gură nu-i mai
ieşeau decât sunete nearticulate, scâncete de nou-născut. Regresase până la vârsta de sase luni şi totul
trupul îi era neschimbat. O barbă deasă îi năpădise faţa, dându-i alura
unui naufragiat. O parte din spirit îi rămăsese perfect conştient, permiţându-i să urmărească
progresul lentei sale degradări fizice. Când ajunse complet incapabil să mai adopte poziţia şezând, o doică
veni să-l ia în braţe, îl scaldă, îl dădu cu pudră de talc, îl înfăşă. Când se văzu depus în căuşul unui
cărucior de copil înalt cât un imobil cu trei etaje şi a cărui capotă albastra ridicată îl acoperea precum
plafonul unui hangar de aviaţie, înţelese că toate acestea NU PUTEAU FI ADEVĂRATE, şi încetă sa-i
mai fie frică. Ce chimie ciudată îi satura oare meandrele creierului? Acceptă noua detenţie cu o detaşare
care-l surprinse chiar şi pe el, dar de-acum înainte era convins că trăieşte o suită de halucinaţii dictate sub
hipnoză, şi nimic mai mult. În ciuda acestei atitudini, nu fu cruţat de nimic, nici de şuvoiul lichid al
excrementelor între picioare, nici de iritaţiile scutecelor îmbibate cu urină, nici de biberoanele umplute cu
lapte acru şi fierbinte ce-i lăsau gura plină de băşici. Tribunalul guvernantelor, invizibil şi mut, urmărea
48

executarea sentinţei cu o fermitate exemplară. Timpul trecea, subiectiv, neverificabil. În anumite zile i se
părea deja că e acolo de mai mulţi ani.
În sfârşit, veniră după el. Un nou popas în castelul de cuburi îi permise să-şi regăsească uzul normal al
trupului. Redeveni bărbat. În clipa când spera că în fine va fi eliberat, o guvernantă ii luă de mină pentru
a-l conduce în mijlocul unei săli gigantice înecată într-un nor de vapori cu miros de leşie şi de detergenţi.
Căldura umedă era insuportabilă, şi o secundă crezu că vor sa-l fiarbă ca pe o legumă. De fapt, era vorba
de o spălătorie gigantică, o baie alimentată cu apă fierbinte unde se îngrămădeau munţi de pachete cu praf
de spălat. Îşi regăsi acolo câţiva conjuraţi în compania cărora trebui să trăiască îngenuncheat, cu peria în
mină, spălând timp de optsprezece ore pe zi aşternuturi şi baveţici murdare care li se aduceau cu coşuri
întregi. Freca, freca rufele îmbibate cu materii fecale sau vărsături de terci cu miere, freca, cu braţele
cufundate în lichidul plin de săpun, având aproape şaptezeci sau optzeci de grade. Curăţa trusoul unei
creşe gigantice fără a cunoaşte un singur moment de răgaz. Pielea lui, roasă de detergenţii prea puternici, i
se desprindea de mâini fâşii-fâşii, vaporii de leşie îi iritau bronhiile, răspândindu-i-se în plămâni ca tot
atâtea şancre necerând altceva decât să apară şi să crească. Tuşea noapte de noapte, neînchizând ochii
decât între două accese.
— Degetele mele sunt atât de arse, îi declară o tovarăşă de muncă, încât fără îndoială că miam
pierdut toate amprentele digitale!
Încă o dată fu luat de-acolo. De-acum îşi stăpâni orice euforie, învăţase că infernul posedă mai multe
cercuri. Regresă din nou, perspectiva sa asupra lucrurilor deveni tulbure şi începu să aibă dificultăţi
extraordinare în a se situa în spaţiu, în a concepe, chiar, noţiunea de spaţiu. Nu mai ajungea să-şi
definească propriile limite precum si ce anume făcea parte din corpul lui şi ce nu. Ce vârstă avea acum?
Câteva săptămâni, poate cu puţin peste. Cu toate acestea, îşi dădu seama că era închis într-o clocitoare
supraîncălzită, îi lipsea aerul, sudoarea îi ardea ochii, îşi pierdu cunoştinţa. Când se deşteptă, era întins pe
pat în apartamentul său, cu cearşaful cu scăfârlii de dovleac tras până la piept. Avu impresia că dormise
multă, multă vreme. Instinctiv, alergă la baie şi-şi smulse de pe el pijamaua pentru a-şi examina în detaliu,
cu un ochi critic, cea mai mică părticică a trupului. Nu descoperi niciuna din plăgile care ar fi trebuit în
mod normal să-i consteleze carnea. Singur, podul palmelor prezenta urme strălucitoare care puteau, la
nevoie, să treacă drept ţesut cicatrizat destul de vechi. Dar cu asta nimic nu era sigur. Dealtfel, chiar dacă
s- ar fi trezit cu tot corpul marmorat de cruste şi tăieturi, asta n-ar fi dovedit nimic, toate leziunile putând
să fi luat naştere în urma acţiunii psihosomatice a drogurilor. Abandonă, descurajat.
Trăise cu adevărat ceea ce i se părea că trăise ? Visase ?
49

Cu toată marea sa oboseală, ţinu piept nevoii de a mânca, ce creştea înăuntrul lui, şi ieşi să se plimbe
în lungul bulevardului circular. Se aşteptase să fie remarcat, arătat cu degetul. La urma urmei, fusese
PEDEPSIT, iar ruşinea i se părea o însoţitoare inevitabilă a pedepsei. Nimeni însă nu- l învrednici cu o
privire măcar, nu prezenta nici o importanţă, nimic ieşit din comun, redevenise un "copil" anonim. Printre
atâţia alţii.
Spre seară, o descoperi pe Patricia, care împingea un landou, cu privirea pierdută, şi-i vorbea
păpuşii dinăuntru pe un ton plin de autoritate. Nu-l recunoscu.
Nath se simţi cuprins de un straniu sentiment de irealitate. Era ca o dedublare a sa-însuşi, o ameţeală
cu doua feţe. Mai trăise asta şi în trecut, în ziua când citise într-o veche carte cu povesti o istorioară
intitulată "Moartea îndrăgostită". Era vorba despre un erou care nu mai ştia dacă e un tânăr preot visânduse
noaptea cu trăsăturile unui curtezan, sau un curtezan visând că e preot! Cam acelaşi fenomen îl trăia şi
el acum. În unele momente avea certitudinea că e un bărbat ce se visează copil, în altele că e un copil
căruia i se impunea, pe calea drogurilor, o viaţă cu totul artificială, de adult.
Cu cât reflecta mai mult, cu atât i se părea mai plauzibilă ultima ipoteză. Doicile îi vorbiseră despre
boli care-i împingeau pe anumţi bătrâni să dea în mintea copiilor. De ce să nu fi fost şi el, Nath, atins de o
afecţiune inversă? Un rău ce se abătea asupra celor mici, făcându-i să creadă, pentru câteva ore doar, că
devin adulţi? Crize subite de "maturitate" în cursul cărora ar fi căutat să dovedească din răsputeri,
caracterul fals real al condiţiei sale infantile, recurgând la supoziţii neverosimile – doici artificiale şi
gigantice, droguri, închisori delirante, etc.?
Da, nu era decât un copil, un copil bolnav în mijlocul altor copii bolnavi, şi nu se găseau într-o
închisoare ci într-un spital. Un spital...
Nu mai vroia să aibă crize, nu, nu mai vroia să i se ambaleze creierul pentru a-l face să
creadă că e bătrân, nu, vroia să fie îngrijit, să...
Doicile veniră să-l ia înainte de a-şi fi pierdut cu totul uzul raţiunii.
— Eşti obosit, îi murmură ele în timp ce-l trăgeau spre cantină, ai fost foarte, foarte bolnav.
Trebuie să mănânci mult ca să-ţi recapeţi forţele, să mănânci mult.
Când se aşeză la marea masă clin lemn, îşi văzu numele pe tabelul de prezenţă. O indicaţie
clipea chiar sub el:
Supraalimentare.
Mirosul fierturii de miere îi umplu nările. Apucă lingura, închizând ochii. Cânătrea o tonă.
I se păru că o umbră îl acopere deodată neagră precum cea mai opacă dintre nopţi, o umbră
cu pălărie melon.
Interval
Sirio se mişcă, încercând să scape de crampa care, de câteva minute, îi sfredelea coloana vertebrală.
Maria plângea, îndesată într-un cotlon al camionetei, trăgându-şi cu sârg pe nas mucii şi lacrimile
50

Bărbatul oftă, înăbuşind furia pe care o simţea crescând în el. Semiîntunericul ce domnea în interiorul
vehiculului îi dădea în fiecare zi puţin mai mult impresia de a-şi fi pierdut uzul vederii, încă o dată se
întoarse spre parbriz, pipăindu-l cu vârful degetelor ca un automobilist care şterge cu un gest mecanic un
halo aburit ce-i înceţoşează vederea asupra drumului. Aici nu era nimic de făcut, nici vorbă de condensare,
ci două plăci blindate solide pe care doicile le sudaseră cu mare spor de scântei de îndată ce microbuzul
intrase în incinta lagărului. Colosul se foi în fotoliul său, făcând suspensiile să danseze. Ceva ieşise rău,
puştiul cu care reuşise să ia legătura se lăsase fără îndoială prins, cel puţin dacă nu... înjură. Urzitul
ipotezelor nu-l ducea nicăieri. Un lucru era sigur, unul singur: în loc să li se dea drumul la sfârşitul
reprezentaţiei, fuseseră retraşi din circuit. Micul teatru al lui Mărio Cavalcando şi al Signorei Petronilla" nu
mai trecuse de grilajele Funnyway-uhri. Orbit cu cale la roţi şi toate deschizăturile obturate, aştepta nu se
ştie ce sentinţă. Nu se ştie ce pedeapsă. Sirio se deplasă cu câţiva centimetri, încercând să-şi întindă
picioarele. Mişcarea făcu camioneta să se clăti e şi, în penumbră, chipurile de cretă ale marionetelor se
agitară într-un frison convulsiv.
— Din vina ta! mugi Maria între două sughiţuri, tu şi mărinimiile tale! Bine-ai mai ajuns acuma! Nu
puteai să-ţi faci treaba şi numai treaba? Nu, era prea simplu, ţie-ţi trebuia politică! Ah! Bărbaţii şi politica
lor! Dar eu n-am să merg la-nchisoare, am să le spun, da, am să le spun...
Sirio îşi astupă urechile. De la începutul detenţiei lor, Maria îşi pierdea minţile. Nu trecea o zi fără
să-l potopească sub o ploaie de invective isterice, reproşându-i claie peste grămadă încarcerarea lor, viaţa
de nomazi, absenţa unei case, a mobilelor, a veselei, la care o condamnase, moartea primului său fiu,
plecarea celui de-al doilea, şi...
Gigantul nu asculta. Asediul avea să fie lung, intuia asta, aşa că prefera să-şi menajeze forţele.
Conştiinţa nu-l chinuia câtuşi de puţin, făcuse lucrul pentru care venise, reuşise ceea ce niciun om înaintea
lui nu încercase măcar: să stabilească un contact cu fiinţele pe nedrept reţinute la Funnyway, cu mutanţii
aceia pe care mulţi nu erau departe de a-i considera ca pe nişte zei. De- atunci, viaţa sa nu mai avea nici o
importanţă, iar cea a Mariei cu atât mai puţin. Capetele de ghips se ciocneau între ele pe întuneric precum
cristalele unui candelabru. N-avea nimic altceva de făcut decât să aştepte. La început, se gândise să
decupeze o trapă în planşeul camionetei, dar – pe lângă că nu avea nici o unealtă – vehiculul era blindat,
ceea ce trecea toate planurile de evadare în rândul himerelor. Aşa că aştepta, impasibil, încetinindu-şi la
maximum respiraţia, neridicându-se decât pentru a urina sau defeca în dulapul-toaletă unde erau închise
W.C.-urile chimice, în restul timpului dormea, sau se gândea la copii. Le răspunsese oare întrebărilor ce-i
chinuiau? Făcuse să renască în ei speranţa? Le dăduse o raţiune de a lupta?
51

Făcuse maximum posibil, în măsura slabelor sale mijloace de complotist obstinat şi solitar. Doicile
n-aveau să i-o ierte, şi se gândea la confruntarea cu ele strângând din fălci. Puteau să-l tortureze, n-avea
complici de denunţat, n-avea să trădeze pe nimeni, în afară de Maria poate, dar Maria nu mai era în toate
minţile de ani de zile.
— Nu puteai să-ţi câştigi existenţa ca toată lumea? vocifera ea. Aveai un post bun la grădina
zoologică! Ce-s ideile-astea pe care ţi le-ai băgat în cap? Domnul vroia să facă revoluţie!
Nu înţelesese nimic şi nimic n-avea să-nţeleagă vreodată. Sirio nu-i purta pică, făcea parte dintre
acela pentru care lumea începe cu rogojina de la intrare şi se sfârşeşte la perdelele bucătăriei.
Acum cercul era închis; cunoscuse senzaţia cea mai intensă din viaţa lui, când copilul strecurase
tulpina florii între mâinile de fetru ale marionetei. Imediat, o flacără mare îi pâlpâise în cap: "De data asta
am reuşit!" Cu degetele tremurătoare, desfăşurase bucata de hârtie, fotografia unui animal barată cu un
mare semn de întrebare! Nu lipsise mult să plângă de bucurie. I se întindea mâna! Un semi-zeu îi cerşea
ajutorul!
Chiar în aceeaşi seară pregătise totul: mingea, pastilele nutritive ascunse până atunci în capetele de
ipsos ale marionetelor, dosarul pe care îl alcătuise cu atâta osteneală... Maria nu încetase să-l insulte: „O
să faci să fim aruncaţi afară, imbecilule! Ai să-ţi pierzi contractul cu ocna, unul dintre singurele care ţi-au
mai rămas! Grozav mai eşti!"
Sărmana Maria, cât de departe de adevăr era! Nici o secundă nu înţelesese că tentativa lui Sirio
constituia o "crimă contra siguranţei Statului" Nu gândise decât în termenii concederii, ai contractului
rupt, ai suspendării plăţilor... Astăzi avea să se trezească în pielea unei teroriste, la orizont cu perspectiva
interogatoriilor, a maltratărilor corporale...
Sirio inspiră prelung, încercând să izgonească micul nod al angoasei ce-i juca în fundul
stomacului. Sa simţea gol pe dinăuntru, străpuns de un vid uriaş la nivelul plexului.
"Mi-e foame, asta-i tot!" îşi spuse el ca să se îmbărbăteze, dar n-o credea câtuşi de puţin.
52

Capitolul 5
Patricia se precipită spre lavabou şi, în vioiciunea mişcării, fruntea ei aproape că se lovi de oglinda
înaltă şi prăfuită fixată deasupra robinetelor, încă o dată conţinutul stomacului îi umplu gura, mare caldă
şi granduloasă, înainte de-a împroşca faianţa albă cu stele greţoase. Spasmele îi strângeau burta în
sughiţuri dureroase, i se părea că măruntaiele-i se târăsc pe dinăuntrul trupului cu intenţia bine stabilită de
a scăpa prin primul orificiu natural ce le va ieşi in cale. Lacrimile îi împăienjeneau vederea, şi-şi crispă
mâinile pe marginea chiuvetei, încercând să oprească torentul care-i astupa fosele nazale, aninându-i-se
de nări in broboane brune înainte de-a i se rostogoli pe buze. Apoi contracţiile se răriră, lăsând-o zdrobită,
anihilată, ca la ieşirea dintr-o încleştare formidabilă şi monstruoasă. Rămase un lung moment nemişcată,
pândindu-şi reflexia feţei descompuse prin bruma de praf de pe oglindă, cu arcul albăstriu al cearcănelor
subliniind fiecare ochi şi pielea respingător de galbenă întinsă peste pomeţi. Se strâmbă şi răsuci
robinetul, jetul de apă începând să gâlgâie şi să şteargă murdăria ce împestriţa fundul lavoarului. Ar fi dat
orice ca să bea un pahar de apă rece ca gheaţa, dar: ştia că trebuie să reziste, să se abţină de la o asemenea
nebunie. Adineaori trăsese o duşcă din sticla de ţuică ascunsă în fundul unui dulap, singura băutură de
care era sigură că nu conţinea nici urmă din drogul infect ce curgea la orice oră din zi şi din noapte prin
conductele oraşului. Începuse să vomite din prima zi a săptămânii, regulat, în fiecare dimineaţă. Abia
punea piciorul jos din pat, şi greaţa îi contracta stomacul ca o sferă de carne vie, trebuind să alerge la
toaletă pentru a şi-l goli în rafale lungi, frântă în două ca o marionetă ale cărei angrenaje se gripează,
făcând-o să execute la nesfârşit o aceeaşi mişcare pe care repetarea sfârşeşte prin a o face să arate grotesc.
Instinctiv, încetase să se mai alimenteze, refuzând să culeagă produsele din patiserii, neluând în seamă
tentaţia sticlelor cu sirop de rodii şi a coşurilor cu cornuri dispuse la întâmplare pe străzi. Foarte repede,
postul îşi desăvârşise opera, ceaţa ce-i încleia gândurile se risipise pas cu pas, amintirile începuseră să
crape clisa ce-i bloca mecanismele mintale, ceva se pusese din nou în mişcare... La început, o speriase
această realitate monstruoasă pe care încă n-o percepea decât sub o formă fragmentara, precum
supravieţuitorul amnezic al vreunei catastrofe care încearcă să-şi recompună trecutul cu ajutorul
zdrenţelor de ziare smulse din dărâmăturile ce-l înconjoară. Ştiuse să aibă răbdare, iar adevărul încetase să
mai fie o umbră difuză pentru a deveni o siluetă, apoi o formă cu contururi din în ce mai precise, şi totul îi
revenise în minte: Nath, conjuraţii, revolta, toate cele la a căror ştergere contribuise consumul cotidian al
drogului. Atunci îşi înţelesese subit cauza greţurilor recente: pe toată durata conjuraţiei se alimentase
exclusiv cu pastile nutritive, neglijând totodată să înghită paharul de apă bilunar ce-i asigura sterilitatea.
Timp de aproape o lună încetase să mai ingereze anticoncepţionale vehiculate prin robinete, prin fântânile
sau îngheţatele din oraş. ERA ÎNSĂRCINATA!
Dovada o strivi. Noaptea îşi ridica poala cămăşii ca să-şi contemple pântecul, dar oare făptură se tupila
acolo, crescând zi cu zi? Ce animal îşi clădea cu răbdare vizuina de organe, aşteptând să se fofileze in aer
53

liber, cocoloş de blană încă umedă, de pene... sau de solzi? Ce creatură căreia nu-i va înţelege nici limba
nici ţipetele o locuia, căreia nu-i va putea atinge pielea fără un frison de dezgust? Oroarea era acolo, sub
buricul ei, despărţită de degetele sale, de unghii, prin câţiva centimetri de ţesuturi conjunctive abia. AR FI
VRUT SA SE DESCHIDĂ, să se racleze, să se cureţe ca o piele ce e tăbăcită înainte de-a fi pusă la uscat.
Şi, cu palmele aplatizate peste umflaturile muşchilor abdominali, stătea pândind cea mai mică trepidaţie,
cea mai măruntă tresărire ivită din străfundurile măruntaielor ei. Două luni de gestaţie, spusese Nath.
Două luni de groază aşteptând ca lucrul acela să crească, temându-se să nu se pună în mişcare, izbind
membrana placentală cu coada, cu ghearele... sau cu ciocul.
Ce-o să facă atunci când sarcina nu va mai putea fi ascunsă? Cum vor reacţiona doicile? Nu-şi risca
oare eliminarea pur şi simplu? N-ar fi reuşit nicidecum să rămână ascunsă până în ziua naşterii, va trebui
să iasă şi, mai ales, să se ALIMENTEZE. Şi, de îndată ce drogul îi va paraliza facultăţile mintale, va ieşi
bineînţeles la plimbare, inconştientă de scandalul cauzat de către starea ei, iar copiii au s-o urmărească,
distrându-se, cântând şarade absurde: "Zi, zi, de ce ai o burt-aşa de mare?" Iar expresia va alerga din gură
în gură: "Burtă mare, burtă mare!", până la microfoanele ultrasensibile cuibărite în pliurile de plastic roz
ale urechilor guvernantelor, pârâind de-a lungul circuitelor, ricoşând din microprocesor în microprocesor,
până la centrul de decizie, undeva în inima oraşului... Şi va fi pierdută. Nu trebuia să mai întârzie, timpul
juca împotriva ei, deja dieta prelungită pe care şi-o impunea de peste patruzeci şi opt de ore îi încetinea
toate gesturile, îngreunându-i mişcările. Curând, mersul avea să-i devină o tortură, dacă nu chiar o
imposibilitate. Trebuia să rămână stăpână pe gândurile ei, să adopte un plan de conduită, să ia o hotărâre
şi, pentru asta, să scape de drogurile ei, odinioară despre incursiunile sale în teritoriul interzis, despre
expediţiile in marea bibliotecă a închisorii. "E o lume întreagă de descoperit, rit," murmura el adesea după
ce făcuseră dragoste, "un univers al culorilor, un labirint unde nimeni nu va putea găsi un fugar. Celule, şi
iarăşi celule, trase de promenadă, drumuri de rond, foişoare. Si apoi hrube, străzi întregi de hrube cu
încuietoare triplă, bulevarde de hrube, cu aliniamentele lor de numere de să ţi se-nvârtă capul şi mai multe
nu. E marea junglă penitenciară a preistoriei, puşcăria aşa cum era concepută acum o mie de ani. Un
teritoriu uitat."
— Dar cum faci ca să mănânci, să bei? obiecta atunci Patricia. Ar fi imposibil, visezi! Atunci,
de regulă, Nath se enerva pe incredulitatea ei:
— Ba nu, nu visez! Am fost acolo! Ştiu ce spun! Umezeala face ca în pivniţe să crească ciuperci,
păduri întregi de ciuperci. Fireşte că nu sunt toate bune de mâncat, dar ajunge să porneşti la cules c-un
tratat de botanică sub braţ, şi trucul s-a rezolvat! Cu apa e puţin mai greu, dar există infiltraţii, izvoare ce
ţâşnesc din fisurile betonului. Probabil spărturi în reţeaua de canalizare, n-am cum să garantez că apa e
potabilă, dar nu cred că drogul irigă acea parte a oraşului. E posibil să supravieţuieşti o anume perioadă de
timp, poate chiar mai multe luni, sunt sigur...
54

Astăzi, Patricia se ruga ca Nath să fi avut dreptate. A se pierde în cartierul străvechilor temniţe
reprezenta singura strategie pe care era actualmente în stare s-o conceapă. Şi trebuia să acţioneze repede.
Regăsirea anticului complex penitenciar din Fuanyway implica un parcurs hărţuitor pe deasupra
acoperişurilor, în condiţii adesea înfiorătoare: escalade, târşâiri, sărituri de tot felul. Zâmbi gândindu-se că
singurul avantaj ai unui asemenea traiect rezida în eventualitatea unei naşteri premature prilejuită de
eforturile prea violente, dar nu credea cu adevărat în aşa ceva.
În noaptea aceea avu mult de furcă în a adormi, junghiurile dureroase ce-i brăzdau abdomenul punând
rapid capăt oricărei tentative de a aţipi, şi se pomeni condamnată să se răsucească de pe o parte pe alta, în
mijlocul tălăzuirilor ce-i gâlgâiau în burtă, împuţind pânza penei cu gâfâiala fetidă proprie înfometaţilor.
Pe când se iveau primele gene ale zorilor electrici, avu un vis. Fugea, alergând cu efort peste caldarâmul
inegal al unei străzi în pantă, ţinând strâns la piept borcanul plin cu apa unde i se zbătea copilul: un enorm
peşte roşu cu înotătoare fibroase, în vreme ce pe urmele ei creştea tropăitul furios ai doicilor şi răcnetele de
ură ale "copiilor". Se poticnea, beată de oboseală şi terorizată de gândul că-şi va pierde echilibrul şi-şi va
scăpa povara pe pietrele cu muchii tăioase ce-i chinuiau tălpile. Înainta, cu răsuflarea scurtă, frântă în două
de un junghi în coaste crescând necontenit, iar lichidul se vărsa din recipient câte puţin la fiecare pas,
udându-i cămaşa. Deodată, când era gata să se repeadă sub o poartă, o piatră o atinse la umăr şi, cât ai clipi,
întrezări gloata lansată pe urmele ei, turmă amorfă excitată de clănţănelile metalice ale doicilor, hoardă
spumegândă cu obrajii roşii şi ochi scăpărători. Bărbaţii întindeau spre ea crăcanele unor praştii enorme,
elasticele plesneau în cadenţă iar proiectilele şuierau, de fiecare dată mai bine ţintite. Atunci se întoarse,
oferindu-şi spatele loviturilor lor, veritabil bastion de carne şi os, strivindu-şi sânii cu globul fragil al
acvariului pe jumătate gol. Pietrele îi ricoşau pe omoplaţi, crăpând ţesătura cămăşii, şi fiecare impact
scobea încă o gaură în grămada de muşchi contractaţi, sângele şiroind în lungul şirei spinării, îmbibând
materialul ce-i învelea şalele, în spatele ei, ceilalţi îşi opriseră înaintarea; rezemaţi intr-un genunchi, o
ocheau cu băgare de seamă, încurajaţi de către guvernante, închizând un ochi, scoţând limba, iar elasticele
pocneau, pocneau... N-aveau să mai avanseze, o ştia. Vor aştepta până o va durea prea tare, până ce durerea
să devină mai imperioasă decât dragostea maternă iar ea în sfârşit se va întoarce, oferind globul de sticlă
ţinut strâns la sân ca pe o ţintă. Se va produce un soc surd, şi va simţi recipientul făcându-i-se bucăţi între
degete, tăindu-i palmele, apa îi va inunda coapsele iar ea va rămâne acolo, idotizată, prostită, privind copilul
cam se răsuceşte cu gura căscată şi aripioarele fremătătoare. Solzii lui murdăriţi de praf îşi vor pierde puţin
câte puţin luciul, vitalitatea , branhiile vor înceta să mai palpite convulsiv, şi nu va mai fi nimic, nimic decât
o suveică încremenită, un caier de carne albă, moartă...
Se deşteptă urlând de groază, cu umerii contractaţi de durerea rănilor imaginare, şi-şi dădu seama că
plânge. Îi era ciudă pe propria ei sensibilitate melodramatică. Nu purta în pântec nici un copil, nu, doar un
simplu animal anonim. Un pachet de muşchi lipsit de orice inteligenţă veritabilă, o... Se scutură. Nu
55

trebuia să se mai gândească la ceea ce nu va mai întârzia să se agite în ea, trebuia să nu se mai gândească
decât la propria ei siguranţă. Numai la asta.
A doua zi făcu inventarul la ceea ce putuse recupera din dulapurile diferiţilor conjuraţi azi dispăruţi.
Nimic extraordinar: trei sticle: pe jumătate pline cu băuturi alcoolice diverse, vodkă, ţuică, bourbon, o
cutie de raţie militară probabil perimată şi de care nu trebuia să se folosească decât cu cea mai mare
prudenţă, câţiva biscuiţi soldăţeşti vechi de vreo cincizeci de ani şi mai tari ca piatra, şi lucruri de mai
mică utilitate pentru supravieţuire: ţigarete, trabucuri crăpate, somnifere. I-ar fi trebuit haine rezistente,
încălţăminte de marş, nu poseda decât rochiţe ridicole cu flori, săndăluţe de pânză roz, corsaje sau bluze
dintr-o stofă atât de fină încât rareori îţi încheiai ziua fără a le fi rupt sau găurit, un întreg trusou de
grădiniţă de copii secretat de către ordinatoare pe măsura nevoilor, panoplii groteşti de odrasle
îmbătrânite, sclipiciuri ale unui carnaval posomorât fără altă scadenţă decât moartea participanţilor. Îşi
înghesui comorile într-un landou de păpuşă, le acoperi cu un cearşaf, şi cu câteva jucării, după care părăsi
imobilul luând-o spre centru. Se îndepărtă precaută, atentă să nu stârnească vigilenţa doicilor. Genunchii
îi tremurau sub propria greutate ca nişte armături lipsite de majoritatea niturilor, şi i se părea că picioarele
aveau să se înmoaie dintr-o dată, golite de toată energia; încleştă mâinile pe toarta căruciorului de copil.
Peisajul din jurul ei se întuneca. De îndată ce părăseai bulevardul circular iluminarea devenea mai rară,
veiozele luau locul proiectoarelor, becurile înlocuiau neoanele. Oraşul îşi dezvăluia chipul obscur, îşi
pierdea spoiala încântătoare cu care se complăcuseră să mâzgălească centrul. Aici, nici urmă de faţade
roz, de grădini publice, de galantare pestriţe, nimic decât lepra uniformă a unui beton administrativ,
zidării terne şi ameninţătoare. Contraforturi de cărămizi înnegrite de fumul unor vechi incendii, deşerturi
de pietre mari cât toată grosimea zidului, perforate ici şi colo de craterul câte unei ferestre fără geamuri,
tuneluri de arcade cu mortarul îngălbenit prin care te afundai ca străbătând o anifiladă de cuşti toracice
sudate unele de altele... Patricia înainta cu tot mai multă greutate. Panouri ruginite îi jalonau drumul,
epave roase pe care se descifrau inscripţii fără nici o semnificaţie: Cartierul de înaltă Supraveghere...
Secţia politici... Carceră...
Noaptea o surprinse la picioarele unui mirador, câţiva metri despărţind-o de o pădure de sârmă
ghimpată. Supunându-se unui impuls neaşteptat, se căţără pe scara şubredă a turnului de observaţie,
incapabilă să se mai suporte o clipă măcar prizonieră a păienjenişului de străzi şi bariere ale incintelor
succesive, pereţi orbi şerpuind precum zidurile unui labirint trasat de o minte bolnavă. Se chirci pe îngusta
platformă oxidată, la cincisprezece metri deasupra solului. Acum se găsea atât de departe de centură, încât
lucirea "stelelor" nu-i mai parvenea decât extrem de scăzută. Opacitatea o învăluia pe de-a-ntregul,
orbind-o. Pe dibuite, identifică formele unei mitraliere vechi pe afetul ei, cu o bandă de cartuşe încă
montată în poziţia de tragere. Rămase acolo până dimineaţă. Luă un mic dejun din firimituri ale unui
biscuit soldăţesc, bău un păhărel ras de alcool si-şi reluă drumul. Foarte repede, îşi dădu seama că se
56

îndepărtase considerabil de traseul descris de Nath, dar oboseala îi era atât de mare încât nici măcar o
clipă nu se gândi să se întoarcă din drum,
Avea nevoie să mănânce, cât mai curmei posibil. Amintindu-şi de vorbele tânărului, se hazardă în
interiorul unei clădiri dărăpănate, dar întunericul dinăuntru era atât de dens încât trebui să revină afară. În
cele din urmă, după două accese de leşin, nimeri în centrul unei curţi minuscule unde se răspândea pata
lividă a unui pâlc de ciuperci. Devoră micile cocoloaşe fade şi mălăieţe fără a se gândi la pericolul
otrăvirii, mesteca, îşi umplea gura cu carnea aceea făinoasă cu iz de mucegai, înghiţea şi o lua de la capăt,
scurmând prin pământul sfărâmicios cu unghiile, ciobindu-si smalţul dinţilor cu pietricelele ce rămâneau
agăţate în încâlceala miceliului. Sfârşi prin a se prăvăli la pământ, răpusă de o toropire nesănătoasă. Nu
părăsi curtea înainte de a fi cules toate ciupercile pe care le putu găsi. Îşi îngrămădi proviziile pe cărucior
şi-şi reluă drumul, mulţumită să nu-şi mai simtă stomacul sfâşiat de crampe. Slăbise mult, iar hainele îi
fâlfâiau pe trup astfel încât trebuia să-si ţină chiloţii cu mina ca să nu-i lunece în josul coapselor la fiecare
trei paşi.
După o săptămână, atinse în sfârşit o fortăreaţă cu ferestrele apărate de grilaje cu gratiile încă acoperite cu
miniu de plumb. Lampadarele rezistaseră asalturilor umezelii iar becurile lor asigurau din loc în loc o
luminozitate acceptabilă. În beciurile construcţiei descoperi o veritabilă ciupercărie, precum şi o infiltrare
ce forma un soi de lac subteran. Apa era curată, iar Patricia putu să-şi astâmpere setea fără a recădea
imediat in copilărie. Mai târziu se instală într-o celulă luminată convenabil şi învăţă să doarmă pe priciul
putred ale cărui scânduri pârâiau de cum dădea să se întoarcă de pe o coastă pe cealaltă. Deasupra capului,
pereţii fuseseră cizelaţi cu lovituri de lingură ale generaţiilor de deţinuţi, iar tencuiala dobândise puţin câte
puţin aiura unei veritabile stele antice. Şiruri de caractere şerpuiau de pe un perete pe altul, stângace,
scrijelite grosolan, încălecându-se uneori, dispărând sub pete de salpetru pentru a reapărea puţin mai
încolo, progresii adesea incomprehensibile redactate în argoul puşcăriaşilor, muncă de aurari iluminată ici
şi colo de câte o imagine naivă – fantasmă sexuală sau ţipăt de ură împotriva societăţii – caricatură
vulgară sau infamantă huiduind gardieni şi poliţişti. Pentru a-şi amăgi plictiseala, tânăra se deplasa astfel
de la un perete la altul, cu nasul lipit de tencuiala coşcovită, descifrând hieroglifă după hieroglifă,
urmându-şi lectura în genunchi, uneori chiar culcată pe burtă, luând urma unei fraze până în ungherul
tinetelor sau în adâncitura unei uşi, câutând cu disperare urmarea vreunei paragraf întrerupt din cauză de
trecere la tutun sau luptă intestină. Identifica stiluri, naratori, clasa ranchiune şi speranţe, încerca să
stabilească o legătură între frânturile de povestire risipite, fragmentate, atomizate de câte o schimbare de
celulă, de câte un popas la carceră. I se întâmpla să găsească mai jos cu două etaje sfârşitul unei relatări
întrerupte în mijlocul unui cuvânt, să-l urmărească pe câte un deţinut de-a lungul anilor ocnaş tânăr plin
de arţag, puşcăriaş frânt de pedepse şi maltratări, în sfârşit prizonier supus, fără nădejde, fără mândrie,
nemaiaspirând decât la trecerea zilelor şi la uitare...
57

Din aceste lente decriptări se degaja zi cu zi o mitologie a închisorii, cu terorile şi legendele ei. O
cosmogonie complexă şi redutabilă. Constelaţiile de grafitti murale luau aspectul unor veritabile scripturi
religioase, consemnând tabu-urile, sacrilegiile, riturile de conjuraţie, ameninţările şi paradele. Patricia
descoperi, cu o excitaţie întrepătrunsă de teamă, lumea magică a temniţei cu demonii, spiritele şi spectrele
ei.
Fiecare perete devenea pagina unei mari cărţi de piatră sau cărămidă, o carte ale cărei capitole fuseseră
separate unele de altele prin uşi, încuietori şi grilaje. Aici, prologurile aveau gratii la ferestre, paragrafele
lacăte blindate, iar tablele de materii sârmă ghimpată electrificată în toate colţurile. Şi totuşi, această lume
osândită la nemişcare, la trasee fixe, colcăia de umbre febrile. Nu era deloc nevoie de prea multă
imaginaţie ca să vezi bântuind lipia-fantomă, turta de pâine conţinând o pilă, care le apărea în nopţile cu
lună plină deţinuţilor norocoşi, sau sora ei geamănă supranumită "miezul diavolului", cu coaja întru totul
asemănătoare dar ascunzând, în schimb, o viperă cu corn şi muşcătura implacabilă. Mai era şi tunelul de
dincolo-de-mormânt care se materializa în fiecare an de Crăciun la miezul nopţii, deschizând în
pardoseala celulei un subteran ademenitor, o galerie demnă de cele mai bune benzi desenate, şerpuind pe
sub pământ spre exterior, spre libertate. Dar şi în cazul ăsta era mai bine să rămâi vigilent, căci tunelul
ducea cel mai adesea într-o bolniţă unde ocnaşul imprudent se scufunda fără un ţipăt, zdrobit de infernala
avalanşă a cadavrelor în putrefacţie. Alte variante, mai raţionale, înlocuiau leşurile cu un câmp de mine
sau o mlaştină cu nisipuri mişcătoare, însă rezultatul, în definitiv, nu varia cu nimic. Totuşi, din preferinţă
pentru exhaustivitate, Patricia ţinuse să consemneze o versiune izolată în care tunelul îşi cupla singur
ambele extremităţi făcându-l prizonier în câteva secunde pe evadatul ocupat să se târască prin mijlocul
său. Penitenciarul deborda de obiecte animate de către fantezia cea mai perversă, dar pentru a alcătui
inventarul tuturor acestor capcane era nevoie de munca a mai mulţi ani în şir. Patricia reţinuse în memorie
variantele cele mai pitoreşti, cum ar fi acea spânzurătoare ce apărea în fiecare vinere sfântă în centrul
curţii de promenadă şi al cărei ştreang, adevărat şarpe ieşit la pradă, se strecura pe sub uşi, prin gaura
cheii, escalada contraforturile pentru a se încolăci de după grumazul prizonierilor adormiţi, sugrumându-i
cu o lentoare savantă. Ghilotina aceea care se lipea de ferestre si-ţi reteza gâtul de îndată ce încercai să
scoţi capul afară. Ba încă şi scaunul electric, capabil să ia înfăţişarea taburetului celui mai anodin,
prăjindu-te într-o scânteie oribilă de cum te lăsai pe el... Tot mobilierul mirosea a pucioasă. Cuşetele erau
făcute din scânduri recuperate de la eşafoadele vechi, somnul pe ele era sufocant, pieptul se comprima în
chinuitoare crize de astmă, burta se înnoda în groaznica erecţie a spânzuraţilor. La refectoriu, cuţitele
fuseseră tăiate din foste tăişuri de ghilotină; păreau să-ţi trăiască între degete cu o viaţă proprie, lunecând,
căzând, căutând clipă de clipă ocazia să te rănească, să-ţi taie palma, încheietura, de a te lăsa cu o falangă
dezgolită. Tăieturile lor se infectau rapid şi degenerau în cangrenă, în hemoragii ce te goleau de sânge în
nici o jumătate de oră, lăsându-te secătuit pe faianţa infirmeriei. Dar fascinaţia tinerei femei atingea
apogeul imediat ce se apleca asupra legendelor născute din execuţiile capitale. Când un om se aşeza
58

pentru ultima oară, pe scaunul electric, când călăul cobora maneta aprinzând un trăsnet albăstrui ce
inunda pereţii sălii cu pârâituri insuportabile, sufletul condamnatului îşi lua zborul, aspirat de fluxul
magnetic al curentului, se scurgea din fir în fir, de-a lungul plintelor, îşi urla durerea în interiorul lămpilor
sau al becurilor ce nu se mai stingeau niciodată, ţipa în receptoarele centralelor telefonice, vocifera în
posturile de radio. Era absolut inutil să încerci să răsuceşti întrerupătorul, sufletul rămânea acolo,
plângând cincizeci de waţi de lumină galbenă ce înţepau ochii, acoperind emisiunile cu un mormăit
indistinct şi permanent, nu-ţi mai rămânea decât să părăseşti încăperea, să fugi de aceea sinucigaşă ce
ardea zi şi noapte, să abandonezi postul de telegrafie-fără-fir ca să nu-ţi pierzi minţile. Iar fantoma
electrocutatului continua să se lamenteze până ce becul făcea explozie sau radioul se ardea. Dar mitologia
penitenciarului păstra un loc la fel de important şi pentru celula nr. 13, temniţa infernală unde gamelele
devorau supa şi pâinea înainte de-a fi apucat măcar să-ţi bagi lingura înăuntru; unde tinetele scuipau cu
regularitate urina şi excrementele pe care deţinuţii încercau să le deşerte; unde inscripţiile de pe pereţi se
decalcau noaptea pe piele într-o suită neîntreruptă de plăgi vii pe care nici un antiseptic nu reuşea să le
vindece... Folclorul fantastic al puşcăriei era atât de bogat încât o viaţă-ntreagă de povestitor n-ar fi fost
de ajuns ca să-i epuizeze substanţa, iar Patricia se simţea întotdeauna cuprinsă de o ameţeală uşoară atunci
când măsura culoarele, drumurile de rond, în tăcerea terifiantă a acelor trasee pe care odinioară le
umpluse zornăitul lanţurilor, plesnetele de cravaşa şi lătrăturile gardienilor. Apoi, puţin câte puţin,
interesul îi scăzu şi nu mai părăsi cotlonul pe care şi-l alesese ca domiciliu decât ca să-şi reînnoiască
proviziile, închisoarea nu o mai amuza, într-o seară, în timp ce privea ţintă globul galben al lampadarului
cu speranţa că va adormi cât mai curând posibil, un scârţâit de gheare, atât de reţinut încât aproape că nu
se putea auzi, o făcu să se ridice pe prici. Într-o secundă, mareea spaimelor copilăreşti o năpădi toată. Se
apropia cineva pe alee. O fiinţă vie sau un spectru, sau, de ce nu? Cacouna, diavolul cu melon... Trebui să
se scuture, să-şi adune tot curajul pentru a-şi scoate capul prin deschizătura uşii şi a arunca o privire e
culoar. Surpriza o ţintui locului Era o făptură vie, an ghemotoc minuscul de blană lipăind pe dale. Un
şobolan? Un şoarece? Nu se putea hotărî, nu văzuse niciodată animale altundeva decât în album...
Cuvântul i se rostogolea în gură ca o flegmă, ca o obscenitate. Un animal. Trebui să facă un efort
considerabil ca să nu se apuce să urle de dezgust.
Va să zică o asemenea monstruozitate dormea chiar în acest moment in căuşul cărnii ei! Se dădu înapoi
acoperită de o sudoare îngheţată, cu genunchii moi şi merse clătinându-se până la
culcuşul ei. Zorii îşi aprindeau primele becuri, iar ea încă nu încinsese ochii.
Burta îi creştea puţin mai mult în fiecare săptămână, trăgând-o înainte, stânjenindu-i mersul. Urcarea
scării căpăta caracterul unei adevărate corvezi, gâfâia, cramponată de balustradă, trăgându-şi în sus trupul
deformat, cu forţa mâinilor. Trebui să se mute, să se instaleze într-o altă celulă de la parter, mai aproape de
sursa de provizii. Într-o zi, pe când parcurgea coridoarele cu paşi mici ca să-şi alunge plictiseala, privirea îi
59

căzu pe o frescă grosolan coborâtă, şi-şi simţi părul făcându-se măciucă... Reprezenta, desenat, cu linii
groase, de cărbune, silueta unui bărbat înalt de statură ai cărui ochi roşii scuipau flăcări. UN BĂRBAT CU
PĂLĂRIE MELON. Cu răsuflarea tăiată, se apropie de perete cu infinită prudenţă, ca şi cum s-ar fi temut
că zgomotul tălpilor ei pe dalele prăfuite va sfârşi prin a deştepta caricatura naivă ce săgeta spre ea din
dublul rug al pupilelor stacojii. Fresca fusese executată cu grija extremă ce li se acordă de obicei muncilor
poruncite de un stăpân puternic a cărui mânie inspiră teamă. Mii de înflorituri contribuiau la punerea în
valoare a personajului. Privind mai de-aproape, Patricia observă că era vorba de un om îmbrăcat foarte
corect, cu un costum negru şi cu o umbrelă, un soi de gentleman de dincolo de mormânt pe care propria
banalitate îl făcea cu atât mai înspăimântător, cu cât îi accentua oroarea orbitelor incendiate. De jur
împrejurul lui, artistul schiţase un morman de lucruşoare negre, vizibil carbonizate. Copii poate? În josul
portretului se etala un cuvânt cu litere caligrafiate stângaci: "TAR-KOOMA". Patricia avu un fior. Analogia
avea ceva înfricoşător. Tarkoona, tarcouna. Taco- una... CACOUNA!, Evoluţia era evidenta copiii nu
făcuseră decât să pocească o vocabulă cu pronunţia prea dificilă. Aşadar, diavolul cu melon nu era doar o
invenţie a guvernantelor! Era posibil să i se regăsească urma în mijlocul rămăşiţelor trecutului. Terorizase şi
alţi oameni, bântuise spiritele unei epoci deja îndepărtate... Patricia înghiţi dureros. Deodată o luă cu frg. Îşi
cuprinse zgribulită umerii în palme; nodul din burtă i se păru subit greu, foarte greu. Se smulse din
contemplaţia morbidă şi luă calea celulei sale De-acum încolo n-avea să se mai poată simţi în siguranţă.
Lumea vechii închisori dobândea culorile unei capcane, curând n-avea să se mai poată dezbăra de senzaţie
că e observată în permanenţă, va începe să se încuie la culcare, nu va mai îndrăzni să-şi părăsească locurile
familiare, va tresări la cel mai mic trosnet... Deja, în timp ce urca pe culoar, simţi născându-i-se în ceafă
pofta irezistibilă de a se răsuci pe sfert pentru a se convinge că nimeni nu vine după ea, că nici o umbră nu i
se ţine pe urme. Avea să se zăvorască, grilaj după grilaj, prizonieră voluntară într-un lagăr de detenţie
părăsit, avea să...
După trei zile fu cuprinsă de dureri abdominale. Cu stupefacţie, îşi dădu seama că părăsise
centura de două luni; timpul se scursese ca un vis.
Acum fiara i se mişca în pântec, ieşindu-şi în sfârşit din letargie părea să se dedea cine ştie cărei munci de
răscolire, ciocnind, rostogolindu-se de pe o parte pe alta. "O să mă sfâşie", îşi spunea Patricia, "cu
ghearele, cu ciocul..." Sila o umplea toată. Copilul lui Nath! O pisică, un câine, poate chiar mai rău! Se va
târî afară din ea, ieşind din craterul dilatat al sexului său ca dintr-o vizuină, şi O SA-L VADĂ, cu botul
lui, cu dinţii deja ascuţiţi, cu pupilele înguste, începu să plângă, zguduită de contracţii. Nu, nu putea lăsa
să se comită o asemenea absurditate! Adunându-şi forţele, se târî în curte şi se culcă pe caldarâmul
schilodit, cu o piatră mare şi colţuroasă la îndemână. Hotărârea îi era luată. De cum avea să-l zărească
între picioarele ei desfăcute, mânjit cu mucus şi cu resturi fibroase, VA LOVI zdrobind micul cap ce se
bălăngănea, ochii orbi. Da, va lovi, drept între urechile ciulite, sfărâmând botul, colţii. O să aibă o scurtă
60

tresărire, o şfichiuire rapidă din coadă, apoi toiul se va fi sfârşit. Ea va rămâne un moment nemişcată,
regăsindu-şi puterile, ucigaşă legată de victima sa prin rudenia cleioasă a cordonului ombilical, apoi... Nu,
acesta nu va fi un asasinat; un caz de legitimă apărare, da! Doar un caz de legitimă apărare...
Se rostogoli pe spate. Ceafa îi atingea pietrele pe care umezeala le făcea alunecoase. Nu mai vedea
nimic pe "cer", nici o luminiţă, nici o stea. Unde era Nath? Ce se întâmpla cu el? Poate ar fi ştiut să ia o
hotărâre mai bună? O scuturătură cumplită îi frânse şalele, şi urlă cu senzaţia că burta i se sfâşia ca o stofă.
Strânse degetele pe pietroi, încrustându-şi sub piele minuscule fărâme de siliciu. Mai urlă o dată, împingând
cu toţii muşchii ca să expulzeze bestia, ca s-o arunce afară din ea ca pe un obiect otrăvit, o schijă de obuz, o
tumoră, o... Mirosul de sânge îi răscoli inima. Avu un scurt moment de panică: poate că animalul o rănise în
târârea sa către lumină, poate că o lacerase, cu ghearele sale tăioase ca bricele, şi avea să moară, sângerând
pe pavajul curţii de promenadă în timp ce fiara va începe să miorlăie, să latre... IEŞISE. Îi ghicea căldura pe
coapsele ei. I se îndesa în vintre, boţ cald căruia nu-i putea recunoaşte contururile. Adunându-şi curajul, se
ridică, cu pumnul înălţat şi unghiile crispate pe piatra, muşchii i se încordară... Să lovească! Da, sa
lovească!
Atunci, EL începu să plângă cu un glas abia auzit, iar Patricia devie lovitura în ultima clipă.
Era un pui de om. Un băiat. O fiinţă omenească.
Surpriza o făcu să-şi uite durerea, şi rămase acolo, prostită, cu bolovanul ei în mână,
hipnotizată de copilul care i se zbătea între picioare. Imediat după aceea, se făcu ziuă.
Interval
Umbra guvernantei acoperea camioneta ca o băltoacă mişcătoare în continuă extensie. Sirio
rămăsese nemişcat, cu spinarea lipită de caroseria multicoloră, mâinile lui lăsând mari halouri de
transpiraţie pe vopsea. Maria, în ce-o privea pe ea, se învârtea în cerc ca o somnambulă, cu pumnii strânşi
de ambele laturi ale feţei. Slăbise, cumplit slăbise, iar, rochia şifonată îi dădea aparenţa grotească a unui
automat vechi uitat pe fundul unei lăzi cu jucării. Sirio respira în spasme mici, înregistrând mii de detalii
inutile: ciorapii cu fire fugite ai nevesti-sii, julitura ce brăzda aripa din faţă-dreapta a vehiculului, acolo
unde murea fraza "Micul teatru al lui Mario Cavalcando şi al Signorei Patronila", proprii lui pantaloni cu
aspect de pânză de acordeon, sau...
Doicile făcuseră un pas înainte, micşorând cercul de asfalt în care se derula interogatoriul. Sirio
asuda, cu muşchii înnodaţi, încercând disperat să se orienteze, aşteptând o eroare, o mică neatenţie... Dar
nu vedea nimic, nimic decât zidul acela de picioare, labele enorme încălţate cu pantofi englezeşti, umbrele
ce se apropiau cu fiecare secundă...
Fuseseră traşi afară din camionetă câteva ceasuri mai devreme, cu o blândeţe
61

înspăimântătoare, şi de-atunci întrebările plouau moi, imprecise, jenate.
— Cine sunteţi?
— Reprezentaţi o organizaţie?
— De ce încercaţi să pervertiţi copiii?
— Cine sunteţi?
— Reprezentaţi o organizaţie?
— De ce...?
Puţin câte puţin, colosul se simţise încurajat de o certitudine: maşinăriile care le slujeau drept
temniceri nu ştiau ce atitudine să adopte! Pârâiau, frânate de o programare defectuoasă, încercând
zadarnic să se adapteze noilor date ale situaţiei. Undeva, sub picioarele lor, deasupra capetelor lor,
ordinatorul se chinuia; impulsurile se pierdeau, nimicite în scurt-circuite. O frântură de program şters
compromitea tot procesul. Guvernantele se legănau, nehotărâte. "O să scăpăm!" îşi spuse Sirio, cu venele
arse de focul speranţei. "O să scăpăm!"
— Lăsaţi-mă! urlă deodată Maria. Destul! Destul! Lăsaţi-mă să plec, m-aşteaptă copiii acasă,
micuţii mei! N-am făcut niciodată politică, niciodată!
Îşi smulgea părul din cap ca o dementă, îi curgeau balele. Sirio întoarse capul. Ştia că Maria îşi
pierduse minţile, de câtva timp urina pe ea şi dormea sugându-şi degetul. În anumite momente li se adresa
marionetelor ca unor copii adevăraţi, spunându-le poveşti, legănându-le, dezmierdându-le cu o voce
nefiresc de ascuţită. N-o putuse ajuta, de fiecare dată când deschidea gura ea îşi astupa urechile şi-i
întorcea spatele, negându-i existenţa.
— Nu ieşiţi din cerc! susură vocea unei doici. Orice tentativă de depăşire va fi asimilată unei
evadări şi va antrena sancţiunile de rigoare...
Dar Maria nu mai auzea. Sirio o văzu repezindu-se, ca un animal căutând să rupă rândurile haitei ce-l
înconjoară. Fugea cu stângăcie, cu picioarele semiîndoite, într-o atitudine grotească. Sirio crezu că o să
cadă, dar femeia reuşi să se fofileze printre gleznele unei guvernante. O imagine absurdă ţâşni în mintea
păpuşarului: aceea a unui şoarece fugind pe mozaicul unei bucătării în încercarea de a scăpa loviturilor de
mătură ce-l ţintesc.
— Maria!
Strigase, fără speranţă, dintr-un imbold al conştiinţei. Nu-l auzi... Sirio văzu foarte desluşit una din
doici ridicându-şi genunchiul, pivotând... Talpa se prăvăli peste Maria cu un zgomot sfâşietor, în acelaşi
timp dur şi moale. Un zgomot de măcelărie, închise ochii şi-şi lipi faţa de smalţul rece al caroseriei.
62

— Urcaţi la loc în maşină! comandă pe nas o voce în spatele lui. Nu încercaţi să opuneţi
rezistenţă.
Se năpusti în camionetă ca într-un bârlog. Ca un copil care se ghemuieşte sub pătură la ieşirea dintrun
coşmar. Plonjă în mijlocul pădurii de paiaţe, mototolind micile robe multicolore, sfărâmând feţele de
cretă.
În urma lui, portierele se închiseră şi auzi clinchetul lanţurilor: înnodate în jurul clanţelor, clănţănitul
lacătelor. Se chirci cu genunchii la bărbie, străbătut de fiori îngheţaţi. Se înfundă în bezna oului de tablă
cu speranţa ca nu se va mai trezi niciodată.
Nu mai era nici o ocnă, nici un exterior nici un camion, nimic decât un fruct născut din noapte
şi al cărui sâmbure era el, dur. Compact.
Capitolul 6
— Au !
Patricia îşi muşcă buzele, în vârful degetului arătător, o mărgică de sânge se umfla, roşie. Făcu o
mişcare nervoasă şi-şi împinse lucrul. Papiota de aţă se rostogoli pe jos, deşirându-se cale de câţiva metri,
ceea ce îl făcu pe copil să râdă. Tânăra femeie oftă. Înfipse acul într-o bucată de cârpă şi se apucă să
aranjeze haina însăilată în lada ce-i servea drept cutie de cusut. Tunica, informă, amintea mai curând de
un sac pentru cartofi decât de o cămaşă demnă de acest nume, dar trebuia să se mulţumească numai cu
atât; era deja un miracol faptul că descoperise stocul de cuverturi vechi în fundul unui dulap. La
infirmeria închisorii, pusese mâna pe o trusă de intervenţie garnisită cu ace şi catgut, şi de-atunci se
îndârjea să lucreze, tăind, rupând, cârpind. Nu putea nicidecum să facă altfel, copilul era gol şi nici ea nu
mai avea nimic pe trup, după ce aproape două luni îşi folosise ultimele veşminte pentru a confecţiona
scutece improvizate.
La picioarele ei, puştiul începuse să rostogolească papiota rudimentară, cu gângureli de
plăcere.
— Dă-mi-o! comandă Patricia.
O ascultă. Creştea repede, foarte repede, în vârstă de abia şaizeci şi trei de zile, era deja
capabil să se deplaseze pe propriile picioare fără ajutorul nimănui. Se exprima într-un
limbaj sumar şi totuşi perfect inteligibil, şi începea să-şi fabrice jucării cu siluete uşor de recunoscut:
maşini, case cu ferestrele goale, mese şi scaune din carton... Precocitatea lui, însă, nu avea nimic demn de
63

admirat; mutant, fiu de mutanţi, ar fi fost grav dacă se întâmpla altfel. Patricia ştia că ar fi fost cazul să-i
dea un nume, dar ideea îi repugna, în anumite zile îi zicea Andy, apoi Josep, cel puţin dacă nu era Nelson
sau Jeremiah. În alte momente îi vorbea adresându-i-se pur şi simplu cu "puştiule" sau "piciule". El
înţelegea, şi nu părea deloc afectat ele aceste necontenite schimbări.
De la naşterea fiului ei, Patricia renunţase să-şi mai continue goana printre ruine. Nu ignora faptul că
un traiect rectiliniu, odată depăşit centrul perimetrului, o va face să se apropie fără greş, cu fiecare zi, de
bulevardul circular şi de doici. Voind prea mult să fugă de călăii săi risca să dea nas în nas cu ei! Nu ţinea
câtuşi de puţin să iasă din jungla imobilelor, la antipozi faţă de punctul de plecare, după ce brăzdase zona
interzisă după o linie comparabila cu diametrul unui cerc, aşa că se forţa să ţină mereu minte configuraţia
locurilor, şi să se deplaseze după o orbită invariabilă, calculându-şi traiectoria în raport cu o clădire-reper
căreia i se observau uşor crenelurile oriunde s- ar fi aflat. Cu timpul, libertatea începu să-i apară ca o
libertate fără scop. Lumea care o înconjura, deşertică, uniforma, nu secreta decât plictiseală şi repetiţie.
Fugind, sperase confuz că înaintarea i se va desfăşura sub culorile unei explorări pline de neprevăzut.
Nimic de acest fel. Căutarea hranei îi consuma cea mai mare parte a timpului, împingând-o dintr-o pivniţă
în alta, în căutare de rădăcini, de boabe sau tuberculi comestibili. Seara, se prăbuşea pe culcuşul ei, cu
picioarele frânte de oboseală,
iar a doua zi totul o lua de la capăt... Apariţia copilului, gânguritul lui neîncetat, nu alinau în nici un fel
senzaţia de năucire; se pregătise atâta să fete un animai încât îl trata ca pe un animal, neadresându-i
cuvântul decât sub forma unor ordine scurte sau a unor onomatopee: plescăieli din limbă, fluierături.
Deschidea atât de puţin gura încât se mira că micuţul nu rămânea mut. De unde-şi lua copilul toate
cuvintele cu care-şi agrementa cât era ziua de lungă discursul sâsâit? Patricia nu-şi amintea să le fi
pronunţat, sau poate vorbea în somn? Ideea unui copil pescuindu-şi vocabularul din coşmarurile maică-sii
o cufunda într-un hău de fascinaţie, fără însă ca prin asta să- i modifice atitudinea. În nici o clipă nu-l
percepea ca fiind carne din carnea ei. Îi era străin.
Câteodată, noaptea, se ridica într-un cot pentru a-l privi cum doarme, încercând cu disperare
să trezească în ea-însăşi un apel, un ecou. Dar fibrele propriei făpturi rămâneau tăcute.
Într-o zi, pe când urcau pe aleea centrală a secţiunii condamnaţilor la moarte, cu braţele încărcate de
rădăcini albe, copilul se agăţă de tunica Patriciei făcând-o aproape să se dezechilibreze. În timp ce se
apleca spre el ca să-l pleznească, fu răscolită de expresia serioasă şi atentă a feţei mici.
— E cineva, murmură el cu un glas melodios. Patricia se înfiora.
— Ce spui?
— În beci, reluă el cu hotărâre, era cineva care se uita la noi.
64

Tânăra îşi simţi stomacul zguduindu-se în timp ce o menghină de gheaţă îi cuprindea pieptul.
O secundă, aerul păru să răzbată mai greu prin laringele ei strâmtorat de frică.
— Vorbeşti prostii! gâfâi ea, sfărâmând ciupercile în mâini fără a-şi da seama măcar.
— Ba nu! se ambală ţâncul, era în spatele tău. Nu l-ai văzut.
Patricia se enervă, încercând disperată să-şi adoarmă groaza sub balsamul mâniei:
— Destul!
Nu mai schimbară nici o vorbă dar răul se produsese. Patricia ştia de-acum că nu se va mai putea
abţine să nu ciulească urechea la cel mai mic scârţâit, că trosnetul cel mai mărunt al vreunui oblon o va
face să se ridice noaptea pe prici, cu părul încleiat de sudoare şi ochii înnebuniţi. "E cineva." Cuvintele
puştiului o urmăriră o săptămână încheiată, apoi temerile i se estompară, minate de repetarea sarcinilor
cotidiene. Reflectând cât de cât, declaraţia lui Jeremiah lua alura unei fabulaţii, poate chiar încercase s-o
sperie în unicul scop de a se răzbuna pentru cvasi-indiferenţa ei? Cu ţâncii, de unde să ştii?
Totuşi ipoteza nu avea nimic absurd, nu era imposibil ca un fugar să fi urmat, din motive similare, un
traseu identic cu al ei, să se fi ascuns auzindu-i că vin, neştiind ce atitudine să adopte, să fi... Patricia era
împărţită între două sentimente curios-contrare: pe de o parte, dorinţa de a fugi de pericol, de necunoscut;
pe de altă parte, tentaţia de a sfârşi cu singurătatea alăturându-şi un tovarăş de drum. Această alternativă
lua, de la o zi la alta, aspectul unei adevărate obsesii. Se temea de omul acela, dar şi mai frică-i era să nu-l
mai regăsească în jungla labirintică a dărâmăturilor. Când înainta de-a lungul unui trotuar sau al unui
drum de rond, nu se mai putea despărţi de senzaţia că e în permanenţă observată. Ca şi cum un burghiu
invizibil i-ar fi sfredelit ceafa, un fir iritant trăgând-o tot timpul înapoi. Odată, îl strânsese pe Josep de
mână murmurându-i în şoaptă:
— Auzi, uită-te fără să pară ea te uiţi. E cineva în urma noastră? Omul ăla, e acolo? Puştiul
ridicase de îndată din umeri, cu un aer dispreţuitor:
— Ba nu. E-n pivniţă, în întuneric. Ţi-am explicat o dată!
Iar ea nu mai insistase.
Pentru prima oară de multă vreme, se spălă din cap până-n picioare cu apa rece ca gheaţa ce
ţâşnea dintr-o spărtură, îşi aranjă părul cât putu de bine şi-şi studie amănunţit faţa în oglinda pătată a
toaletelor directoriale. Când privirea îi întârzie asupra deltei de mici riduri ce-i striau colţurile pleoapelor,
izbucni în râs, dându-şi brusc seama că tocmai o lovise un acces de cochetărie cel puţin ridicol în
împrejurările date! Totodată, chiar dacă era conştientă de faptul că se comporta prosteşte, nu se putu
abţine să nu facă o paradă pe bulevard, cu mâna-n şold, complet goală (îi era ruşine de rochia-sac),
65

azvârlindu-şi din timp în timp părul pe spate cu o mişcare a gâtului pe care o spera plină de farmec. Făcu
astfel de două ori turul grupului de case, încercând să nu se strâmbe când pietrele îi tăiau tălpile, dar
nimeni nu se manifestă, îi venea să plângă de umilinţă.
— De ce eşti în pielea goală? o întrebă Andy când reveni în celulă ce le ţinea loc de
apartament.
Această remarcă îi birui rezistenţa nervilor, şi se prăbuşi pe patul ei, scuturată de suspine. A doua zi,
luă hotărârea să-şi alunge din minte cea mai mică amintire a jalnicei pozne, iar viaţa îşi reluă cursul
dinainte. Mohorâtă...
Evenimentul avu loc după câteva zile, pe când Patricia scormonea pământul cu unghiile în căutarea
rădăcinilor ce le alcătuiau hrana cotidiană. Deodată, copilul veni să se ghemuiască în faţa ei, cu mâinile
împreunate pe burtă şi o expresie ciudată. O clipă, crezu că
suferea de colici, dar el îi făcu semn să se apropie, clipind misterios dintr-un ochi. Femeia n-
avea deloc timp de distracţii.
— Ce este? întrebă ea, încercând să îndulcească exasperarea ce-i răzbătea din glas.
Băiatul zâmbi, făcând mutre şi jucându-se cu degetele. Crezu că o să-l cârpească.
— Ce e, Josep? mârâi, cu mâna deja ridicată. Puştiul o privi cu ochi rotunzi, părând că nu
înţelegea ameninţarea.
— Omul ăla, şopti el în sfârşit, e în spatele tău!
Patricia sări ca sub efectul unei descărcări electrice; la câţiva metri de ea, înecat în penumbră
şi în pânze de păianjen, Cacouna părea că aşteaptă, iar ochii lui arătau ca o pată roşie sub borul
pălăriei melon... îşi pierdu cunoştinţa.
66

Capitolul 7
Societatea anonimă de profilaxie urbană, anunţa mica placa acoperită de rugină. Deratizare
electronică. Moartea şobolanilor şi a şoarecilor prin cele mai moderne mijloace. Urma o adresă
ilizibilă, precum şi un număr de telefon. Mai jos, gravată în metal, se mai putea descifra şi o listă
întreagă de informaţii
Număr de serie. Data punerii în funcţiune, întreţinere, evacuare, revizie, latura penelor
înregistrată. Apoi, tipul de aparat şi numărul său de cod.
TYCOON A.. Deratizator cibernetic cu
tunuri laser frontale.
Model personalizat: Gentleman. Culoarea: neagră
TYCOON A. Patricia îşi trecu mâna peste faţă, mânjindu-şi pomeţii cu pământ şi sudoare.
Tycoon A...
— Nu e un om, e o statuie, mormăi copilul, decepţionat, înainte de a adăuga în loc de scuză.
Pe întuneric, nu văzusem bine.
De când maică-sa îşi recăpătase cunoştinţa stătea bosumflat, întorcându-i spatele lucrului pe care-l
găsise, dispreţuind cu deliberare uriaşul robot din metal întunecos înţepenit de umezeală şi praf. Patricia, în
ce-o privea pe ea, se simţea cucerită de o formidabilă încântare. Un robot măturător o simplă maşină
programată să măsoare subsolurile douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, depistând în dublul
fascicul al razelor lui ultraviolete pata caldă a şobolanilor ce se furişau din beci. Când detectoarele izolau
ţinta, laserele instalate-n fundul orbitelor intrau în acţiune, măturând pardoseala cu raza lor purpurie,
carbonizând rozătoarele în plină goană... O maşină, una obişnuită, aşa cum oamenii de afară foloseau
desigur cu miile... Un deţinut întrezărise, într-o zi, silueta aceea lugubră cu privirea scânteietoare rătăcind
prin întuneric, cu pas greu şi inuman. Înspăimântat, îi spusese unui gardian care, ca să-şi bată joc de el,
răspunsese probabil cu un glas sepulcral: "Omul din subsoluri? L-ai văzut? Vai ţie! E Tycoon A, diavolul
puşcăriilor! Urâtă treabă, crede-mă, nici un evadat nu-i scapă!" Aşa s-a născut legenda. Deformat puţin câte
puţin de către repetiţii, Ticoona devenise Tarkoona, cu sonorităţi mai ameninţătoare, o mitologie creată de-a
lungul zilelor îi conferise un trecut, moravuri, o personalitate. Temut de toţi, devenise un zeu...
Patricia sărea de la o verigă la alta cu excitaţie crescândă, regăsind sursele legendei, punctele de
bifurcaţie, mutaţiile progresive. Cacouna se descompunea sub ochii ei intr-o suită de diagrame şi
ramificaţii. Femeia trebui să se scuture ca sa alunge ameţeala. Cu infinită precauţie, atinse torsul
golemului3 cu vârful degetelor. Vestă, vestă, cămaşă, toate fuseseră modelate din metalul cel mai dur, şi
totuşi se reproduseseră cu incredibilă fidelitate cutele stofelor, desenele nasturilor. Singură faţa rămânea
67

inexpresivă, dominată de dubla protuberantă a laserelor ce devorau jumătate din umerii obrajilor. Un cap
de insectă! Imaginea scurtcircuită în creierul tinerei. "Un cap de insectă cu ochi enormi"; după cum
putuse observa în vechile enciclopedii ale lui Nath, exact asta era! Emisfera pălăriei melon corobora
portretul, cenuşiu de salpetru, punct de pornire al unei
_________________________________________________________________________________
*golém s.m. Fiinţă creată artificial (după o legendă iudaică) din lut şi însufleţită de un rabin, care,
devenind primejdioasă prin forţa sa, a fost nimicită; monstru leviatan (1). (< engl. golem) sursa:
Dicţionarul explicativ al limbii romane
constelaţii de pânze de păianjeni ce se înălţau spre plafon în volute grele şi moi. O lucire slabă pal- pita în
fundul pupilelor, asemeni jăraticului pe care l-a înteţit suflul unui curent de aer, Patricia observă că
umărul stâng era ciocnit şi că mâneca vestonului purta urmele unor zgârieturi, datorate probabil căderii
unui obiect greu. O surpare poate... Androidul luptase să de degajeze din ganga de beton înainte de a veni
şi eşua în acest ungher unde circuitele sale avariate îl constrânseseră la o încremenire definitivă, ca un
animal rănit care se târăşte. Iar atunci, şobolanii reâncepuseră să mişune...
— Îmi dai pălăria? .
Glasul lui Andy o smulse pe femeie din fascinaţie. Pălăria? Avu un frison. Să-i descopere diavolului
capul! Nicicând nu se gândise că într-o bună zi ar comite un asemenea sacrilegiu. Cu o ezitare
imperceptibilă, se apucă să deşurubeze acoperământul capilar din metal, mai greu decât un coif de
cavaler. Copilul se îndesa în picioarele ei, nerăbdător, frământându-i coapsele.
— Pălăria, pălăria! psalmodia el cu glas strident, insuportabil, în sfârşit, îi întinse calota
acoperită de umezeală.
— Măcar curăţ-o!
Mai rămaseră aproape o oră în pivniţă, Patricia neîndurându-se să se răsucească pe călcâie. I se părea
că maşinăria se va pune în mişcare de cum va înceta s-o mai privească, ca animalele ce- ţi sar la beregată
imediat ce privirea ţi se desprindea dintr-a lor. Dubla palpitaţie purpurie a pupilelor amintea de bătăile
incredibil de încetinite ale unei inimi în hibernare. Maşina încă mai trăia, veritabilă larvă de fier, îi
PRIVEA! Cu pielea găinii pe tot corpul, Patricia se întrebă deodată dacă ochii nu riscau să-si regăsească
strălucirea, arzându-i de vii, şi pe ea şi pe copil, în mijlocul ciupercilor... Ei, asta-i! Era ridicolă, creierul
robotului, dacă detecta căldura prăzilor, era fără nici o îndoială programat să nu comande foc decât dacă
ţinta nu depăşea treizeci de centimetri. N-aveau de ce se teme. Hotărî în sfârşit să-l ia pe copil de
încheietura mâinii. Acesta mormăi, ocupat să lustruiască pălăria de oţel cu poala tunicii. Ieşiră din pivniţă.
68

În aceeaşi seară, în timp ce Patricia visa la descoperirea ei, piciul veni să se frece de ea.
— Auzi, se sclifosi el cu vocea de bebeluş pe care îi plăcea să şi-o prefacă atunci când cerea o
favoare, auzi, cine era domnul?
Patricia zâmbi.
— Era diavolul. Cacouna, diavolul copiilor mici.
Jeremiah ridică din umeri, incredul.
— Nu-i prea înfricoşător, diavolul tău! observă el amuzant, bucuros să-şi prindă mama cu
greşeala, apoi începu să ţopăie, cu pălăria trasă pe ochi.
Noaptea, Patricia avu un vis. Cu ajutorul unor corzi şi scânduri, reuşiseră să urce androiul în stradă.
Haosul ascensiunii făcuse să se deschidă capacul dorsal al aparatului, dezvăluind o serie de cabluri
multicolore tăiate sau deconectate pe care băiatul se apuca neîntârziat să le transforme în împletituri
fanteziste. Atunci, nu se ştie de ce, robotul se punea în mişcare, fugind în linie dreaptă, distrugând tot ce-i
stătea în cale, spărgând găuri în faţadele caselor, carbonizând pereţii, făcând pietrele să sa topească. După
un parcurs nesigur, golemul o lua drept pe bulevardul exterior, incendiind doicile ce încercau să se opună
înaintării lui. Ajungea în sfârşit la zidul de incintă, străpungând în doar câteva secunde o cavitate destul
de largă pentru a lăsa să treacă un om de înălţime mijlocie. Andy şi Patricia alergau spre deschizătură,
nerăbdători să simtă sub picioare iarba din exterior, pământul libertăţii. Atunci, visul se prefăcea în
coşmar, căci gazele îi asfixiau imediat, transformând chipul mic al copilului într-un glob negru şi
schimonosit de unde ţâşnea o enormă limbă umflată.
Se trezi din somn urlând. |
Cu descoperirea lui Cacouna, dimensiunea mitologică a lagărului se risipi, închisoarea nu mai avea
umbre, nu mai avea profunzime. Această moleşire a realităţii făcea ca lucrurile să fie şi mai terne, iar
Patricia simţi că în ea se deschidea o falie, o spărtură iremediabilă căreia nu reuşea să-i identifice cauza.
Nu-şi mai descleşta dinţii decât ca să admonesteze copilul sau ca să-i dea ordine, relaţiile lor se degradau.
Astfel trecură două luni, Andy avea acum morfologia unui băieţandru de zece ani, iar creşterea sa intră
într-o fază stagnantă. Perfect adaptat la mediu, se hrănea de-acum fără ajutorul tinerei femei şi nu ezita să
plece singur în explorare, uneori nici măcar ne mai revenind acasă să se culce. "Nu mai are nevoie de
mine," îşi spunea Patricia, "va supravieţui fără greutate când eu am să mă duc".
Singurătatea şi plictiseala îi deveneau zi de zi tot mai insuportabile, şi se surprindea gândindu-se cu
nostalgie la lumea de pe centură. Ar fi vrut să doarmă douăzeci şi patru de ore în şir, să-şi reducă perioada
de trezire la durata necesară pentru a înghiţi un prânz şi a fugi să-si golească intestinele. Într-o seară, îl
atrase pe copil pe genunchii ei...
69

— Cred c-am să mă duc, murmură ea pe un ton nesigur.
— Unde să te duci? replică băiatul, fără a manifesta cine ştie ce nelinişte.
— Acolo, undeva în faţă sau înapoi, tot aia e. Mă-ntorc de unde-am venit. N-o să-ţi fie frică
singur?
Copilul îi sări de pe coapse izbucnind în râs, făcu o tumbă şi o privi drept în ochi.
— Glumeşti? se veseli el atingându-şi pălăria, n-am nimic de ce să mă tem. La urma urmei,
acum nu eu sunt diavolul?
Nu găsi nimic de replicat şi începu să-şi adune puţinele lucruri precum şi proviziile pentru
drum.
Două ore mai târziu, profitând de o absenţă a lui Jeremiah, Patricia părăsea casa şi pornea la drum,
cu paşi mici, ca temându-se să n-o surprindă cineva. "Evadez!" îşi spuse, fără a fi măcar conştientă de
paradox. Şi o luă din nou spre vechea ei puşcărie.
Abia dacă petrecuse şase luni în ruine, dar ştia deja că va păstra din acel popas sentimentul unei
lungi detenţii Drumul de înapoiere fu mult .mai scurt decât îşi închipuise. Ieşi în bulevardul circular fără
a-şi da seama măcar. Imobiele erau tot aşa de roz, cerul la fel de albastru, chiar dacă deasupra capului ei
norii începuseră să se coşcovească. Aruncă bocceaua, îşi lăsă grosiera tunică brună să cadă pe trotuar. Era
acasă. Se simţea bine, totul era frumos. Străbătu bulevardul pe la umbra copacilor artificiali şi, când se
întâlni cu factorul poştal, nu se putu abţine să nu-l întrebe:
— Aveţi ceva pentru mine?
— Mda, poftiţi!
Apucă plicul şi citi repede adresa: Dl. şi D-na Lefèvre, str. Cypres nr. 13". Nu se schimbase
nimic. Zâmbi.
Spre seară îl descoperi pe Nath, aşezat în mijlocul unui bazinet cu nisip, mâzgălind un album
de colorat cu degetele pe care le înmuia
rând pe rând în vopsele. Se îngrăşase mult şi, preţ de-o clipă, se întrebă dacă nu cumva îl îndopau cu forţa,
ca pe un animal, dar alungă acest gând. Merse spre el. Nisipul era cald sub tălpi.
Se lasă pe vine.
— Bună seara, murmură ea, cu un nod ne aşteptat în gât. Eu sunt, Patricia...
Celălalt înălţă capul, învăluind-o într-o privire înceţoşată, goală de orice sentiment, şi ştiu că
n-avea s-o mai recunoască niciodată.
— Ne jucăm? făcu ea, simţind că i se umezesc ochii. Nath slobozi o ghiorţăială de copil prea bine
hrănit, un scâncet de debil mintal, şi trase spre el un platou acoperit cu monstruoase prăjituri ghiftuite cu
cremă spumoasă, înţelese că dorea să-i ofere una, apucă un cocoloş moale cu glazură roz-violetă şi îl duse
la gură. Nu asta dorise, în fond?
Cu zaharicala la buze, avu o ezitare, închise ochii. O lacrimă idioată i se rostogolea pe obraz.
— Adio, bâigui ea în gol, apoi muşcă pasta îmbibată cu rom ca şi cum ar fi spart o capsulă de
cianură. Imediat, un vânt albastru începu să-i sufle prin craniu...
Interval
70

Sirio aştepta, cu ochii larg deschişi în penumbra camionetei. Culcat pe podea, cu braţele şi picioarele
întinse în cele patru puncte cardinale! Nu mai ştia de cât timp aşteaptă, şi de fapt asta nu mai avea nici o
importanţă. Ştia că ceva o să se întâmple, în zece ani, într-o mie de ani. Ceva ce-i va spune şi lui scopul
tuturor acelor lucruri, al atâtor suferinţe, al atâtor întrebări... Nu-i era frică. Nu-i mai era. Fosilă vie, făcea
corp comun cu camioneta, braţele îi deveneau roţi, capul, un volan, burta, motor. Într-o zi va trebui ca
toate astea să funcţioneze, într-o zi...
Aşteptând, pândea mişcările din exterior, umbletul greoi şi regulat al guvernantei ce făcea de. gardă
în jurul vehiculului. Număra... Unu, doi, trei... (Face stânga-mprejur.)... Unu, doi, trei... (Fusta ei va atinge
acoperişul.) Inspecta în minte motorul, circuitele, pneurile. Rugina pereţilor îl mânca precum o eczemă,
anchiloza suspensiilor îl făcea să geamă ca de reumatisme. Veghea conştiincios, răbdător, hotărât.
O chestiune de timp, o simplă problemă de timp. O întâlnire inevitabilă, contactul ineluctabil a
doi aştri ce vin din străfundurile cosmosului, într-o... într-o zi…
Capitolul 8
Copilul ezita, cu fruntea brăzdată de o cută mare, perplex, fixând din ochi cele trei pietricele ce-i
însemnau podul palmei. Trebuia să aleagă pe deplin conştient, să se supună verdictului unei trageri la sorţi
n-ar fi fost decât tot ce se putea întâmpla mai rău, o capitulare de care nu va întârzia să-i fie ruşine...
Rostogoli prima piatră. Jeremiah? Nu, nu-i plăcea deloc acest nume a cărui sonoritate deţinea ceva
peiorativ Jeremiah, Ieremiade! Josep nu găsea nici el mai multă apreciere în ochii lui: Josep, şosetă! Nu,
într-adevăr, singur Andy scăpa de caricaturi. Chiar reflectând îndeaproape, nu descoperi nici o analogie
de a cărei vecinătate să se teamă. Exista într- adevăr Andy-bandit, dar această apropiere, departe de a-l
umili, îl excita într-ascuns.
Se hotărâse! Avea să se numească aşadar Andy, iar mai târziu, când va mai fi crescut puţin, o să-şi
caute un supranume, ceva teribil cum ar fi "Cap Negru" sau "Falcă de fier", sau... Gata cu trasul la sorţi!
Aruncă pietricelele având grijă să ricoşeze pe ciment astfel încât se împrăştiară într- un evantai de scântei,
îşi culese de jos pălăria melon şi examină cu o privire critică crestăturile înşirate pe ea. Trei luni de când
femeia – "mama" – plecase, trei luni de când fugise cu paşi mici şi grăbiţi, terorizată de gândul că el, Andy,
ar fi putut s-o cheme
înapoi... Nu făcuse nimic pentru a-i întrerupe cursa imbecilă. Tupilat după un horn, o privise
dispărând în labirintul străzilor, şi nici măcar nu-i tremuraseră buzele. De multă vreme se aştepta la o
71

asemenea coţcărie, instinctul nu îl înşelase, în acelaşi timp însă, nu păstra din acea experienţă nici un
sentiment de nedreptate, nici o traumă, ba chiar, poate – căutând bine – se simţea cucerit de o vagă
senzaţie de uşurare. Solitudinea sa lua aerul unei eliberări, nu mai avea de suportat prezenţa Patriciei ca
pe o povară moartă, o cumplită forţă de inerţie căreia îi devenea întrucâtva satelit, lună prizonieră.
Trădarea tinerei femei rupse câmpul de atracţie iar Andy încetase să se mai deplaseze după o orbită
precisă. Din satelit, devenise meteor.
Prima sa grijă fusese aceea de a regăsi biblioteca pierdută despre care mama lui vorbea atât de des în
vise, iar pentru asta trebuise să rătăcească două săptămâni încheiate în mijlocul ruinelor. Se încăpăţânase,
presimţind importanţa unei asemenea descoperiri, şi în cele din urmă, graţie celui mai mare hazard
posibil, împinsese uşa sălii de lectură. În trei luni, răsfoise toate tomurile îngrămădite pe rafturi, sorbind
fiecare imagine, impregnându-se de cel mai mărunt crochiu. Pe parcursul desfăşurării acestei gigantice
benzi desenate, reconstruise universul. Coloanele de semne, însă, îl aruncaseră în perplexitate şi, cu toate
eforturile lui constante, nu reuşise să le pătrundă într-adevăr misterul. Câteva analogii îi reţinuseră,
bineînţeles, atenţia, dar nu ştiuse să extragă elementele unei soluţii şi, la drept vorbind, nu simţise nici un
pic de regret. Imaginile erau cu mult mai interesante!
Într-o bună zi decisese că ştie destul, răsturnase teancurile de volume cu lovituri de picior şi- şi reluase
drumul. Nu-i era frică, nu, câtuşi de puţin. Şi apoi, cu pălăria sa melon, nu se temea de nimeni. Era, la
urma urmei, diavolul! Singura sa nelinişte provenea din vis. Un coşmar idiot care-l urmărea fără răgaz,
asaltându-l aproape în fiecare noapte şi căruia nu ajungea să-i înţeleagă semnificaţia. Erau ca nişte puncte
luminoase sclipind pe fond negru, o palpitaţie aurită din care nu mai păstra la trezire decât o amintire
confuză. În alte momente, i se părea că percepe sunete unor voci, o rumoare îi umplea trupul, pântecul,
cuvinte ce se serveau de capul sau de pieptul lui ca de un megafon; vorbele însă rămâneau nedesluşite,
îndepărtate, moi ca un terci. În afară de asta totul mergea bine. Mai în joacă, mai a sfidare, hotărâse să se
apropie de centură, universul acela de nebuni la care visase odinioară mama lui în fiecare seară,
bâiguindu-şi amintirile pe un ton monocord, acompaniindu-şi monologul cu mari, gesturi somnambulice.
Când nu-l mai despărţeau de ţintă decât câţiva kilometri, hotărî să se odihnească. Visul il persecutase de
cum dăduse semne că ar vrea să închidă pleoapele şi nu mai înainta decât cu greutate, având picioarele
înţepenite de oboseală şi umerii tăiaţi de o povară invizibilă. Într-o clădire, descoperi un scaun basculant
agre- mentat cu o pernă veche si decolorată. Târî comoara pe trotuar şi se cocoţă deasupra, distrându- se
cu concertul scârţâielilor cărora le dădea naştere fiecare gest de-al său. Imediat după aceea, epuizarea îl
aruncă în buimăceala cea mai totală. Se obişnuise puţin câte puţin cu starea aceea nesănătoasă, în care
torpoarea şi febrilitatea se succedau după ritmuri imprevizibile, şi i se întâmpla chiar să cunoască o anume
plăcere. Dimineaţa, când examina cu un ochi placid, fără să-l vadă, decorul ce-l înconjura, simţi că se
schimbase ceva în careul de bitum ce încercuia pâlcul de case. Era o impresie difuză, un element
72

înregistrat de către subconştientul lui, dar nu şi restituit sub forma unor date utilizabile, unul dintre acele
detalii care îţi "sar în ochi" şi totuşi rămân cu obstinaţie invizibile, rebele în faţa examenului minuţios ca
şi într-a baleiajului sistematic. Trebui să aştepte până a doua zi înainte de-a înţelege că ceea ce-i pusese
spiritul în alertă nu era nimic altceva decât o curbă anormală a asfaltului o umflătură a şoselei ce forma ca
o băşică de asfalt la vreo zece metri de scaunul-balansoar. Trebuia să admită evidenţa: CEVA IEŞEA
DIN PĂMÂNT! I-ar fi plăcut să-şi reia locul pe scaun cu buzunarele îngreunate de cartuşe şi cu o
carabină automate de vânătoare de-a curmezişul coapselor, şi totuşi nu se urni clin loc. În zorii celei de-a
treia zile, solul se crăpă, iar prin fisură ieşi o ureche gigantică acoperită cu blana brună. Andy vâri un
cartuş pe ţeava armei sale imaginare, mimând cu un cloncănit din limbă zgomotul închizătorului, şi făcu
un pas înainte. Monstrul nu mişca, mulţumindu-se să ciulească o ureche afară din pământ, în ascultarea
lumii. Trecu o secundă, apoi încă una... Ne mai rezistând, băiatul se apropie, întinse mâna... Un amestec
de uşurare si dezamăgire îl cuprinse de îndată ce identifică obiectul. Era urechea unui urs de pluş al cărui
cap, de dimensiuni colosale, avea să urmeze neîntârziat aceeaşi cale. Într-adevăr, peste câteva ore, doi
ochi mari de sticlă colorată ieşiră din sol ca pentru a iscodi oraşul din perspectiva broaştei... Privirea aceea
moartă sfârşi prin a-i provoca băiatului o furie nervoasă care-l făcu să se arunce asupra boccelei, să
înşface securea scurtă de incendiu pe care o recuperase din postul de ajutor al bibliotecii şi să se repeadă
la intrus, cu tăişul ridicat...
În tot timpul după-amiezei se ocupă cu sfârtecarea monstruoasei jucării, pe măsură ce ieşea din găoacea
ei, umplând strada cu fâşii de fetru şi zdrenţe de nailon. Totuşi, această risipă de energie rămase fără efect,
de vreme ce în aceeaşi seara un al doilea urs de pluş străpunse trotuarul la doar câţiva metri de primul.
Andy se lăsă să cadă pe scaunul său, cu fruntea forfecată de greutatea melonului. Acum situaţia i se
înfăţişa limpede. Pur şi simplu pusese mâna pe o dublă anomalie a unuia din terminalele ce alimentau
centura. Ordinatorul însărcinat să furnizeze jucării de tot felul în partea aceea a teritoriului îşi pierduse –
dintr-un motiv sau altul – acţiunea de volum, şi bazându-se pe parametri fantezişti, se achita de-acum de
sarcina sa vomând la întâmplare prin oraş aceşti monştri pe care canalele subterane se relevau incapabile
să-i transporte până la creşă! Andy înţelese că în zilele ce-aveau să vină ordinatorul dement va
confecţiona şi alţi urşi, alţi soldaţi de plumb de mărimea unui om, alte piese de puzzle gigantic, şi toate
astea în ritm de hemoragie. Nu se înşela, deja o maree de serpentine multicolore scăpa prin rana
bulevardului, pornea la asaltul scării ce ducea la clădire precum cele dintâi valuri ale unei inundaţii.
Curând, o vijelie de confetti va îneca strada într-un turbion de fulgi roşii, iar Andy trebuia să se replieze,
cu gura şi plămânii umpluţi de hârtie. Fundaţiile casei vor răsuna sub galopul unei hoarde de iepuraşi
mecanici giganţi, bătând toba într-un tămbălău ca la sfârşitul lu- mii. De astă dată, copilul trebuia să se
instaleze în ambuscadă, cu o ladă de grenade la îndemână, dacă nu vroia să-şi sfârşească zilele călcat în
picioare de către turma jucăriilor mecanice nebune. Avea să rămână astfel mai multe zile, împuşcând
fiarele metalice cu blana de fetru care se hazardau să escaladeze treptele casei. Gloanţele vor piui,
73

perforând carcasele, şi bucăţi de tablă vor zbura în mijlocul deflagraţiilor, ducând cu ele labe si urechi,
tobe şi talgere... Andy se lungi pe caldarâm, i se părea că simte rostogolirea gloatei răscolindu-i pântecele,
era o vibraţie surdă neîncetat mai prezentă. Închizând ochii, încercă să-şi închipuie acea maree animală,
veritabil zid de urechi, alergând umăr la umăr, învârtindu-se neobosit într-unul şi acelaşi cerc, căutând cu
o încăpăţânare întru totul mecanică ieşirea ce-i va permite să se răspândească prin tot oraşul. Trebuia să le
oprească, să le taie calea. Numărul lor prea mare va sfârşi poate prin a le paraliza complet? Se scutură. O
crăpătură se strâmba la el, de sub picioare.
Rămase o săptămână întreagă în acelaşi loc; acolo însă – undeva – se declanşase probabil un sistem
de securitate, blocând circuitul ieşit din minţi, căci nici o altă jucărie colosală nu mai apăru să spintece
suprafaţa. Decepţionat, sfărâmă balansoarul lăsându-l să cadă în stradă de la înălţimea etajului şase, şi-şi
reluă drumul. Câteva zile mai târziu, descoperea infernul...
Aproape se înnoptase, iar stelele începuseră să se aprindă una câta una pe bolta plafonului. Pâlpâiau
o secunda, apoi se luminau de-a binelea, răspândind întunericul. Unele se ardeau cu un scurt fulger
albastru de cel mai fermecător efect, dispărând în aceeaşi clipă de pe harta constelaţiilor. Andy mergea,
îndârjit. Hotărâse ca înainte de căderea nopţii să treacă bariera înaltă de cărămidă roşie formată de către o
clădire căreia nu reuşea să-i ghicească limitele. Pe măsură ce înainta, un nod i se opri în gât şi o sudoare
rea începu să-l traverseze dâre acre în brazda coloanei vertebrale. În mai multe rânduri nu reuşi să se
abţină de a întoarce capul ca să privească peste umăr. Ajungeau la el zgomote furişe, şi i se părea că pe
deasupra solului se deplasau umbre repede înghiţite de noapte. Îi era frică când pătrunse în holul
construcţiei, chiţcăituri ascuţite îi salutară sosirea şi avu impresia că o mulţime de mici făpturi negre o lua
la fugă prin beznă. Traversă casa pe toată lăţimea ei, cu intenţia de a se îndepărta cât mai repede, dar în
clipa când încăleca pervazul unei ferestre ochii i se holbară de surpriză. În faţa lui, acoperind trotuarele cu
masa lor îmblănită, vreo sută de ursi de pluş se îngrămădeau ca un veritabil câmp de bătălie vomat de
circuitele ordinatorului defectat. Formau un soi de ocean de blană agitat sub tresăriri spasmodice, şi s-ar fi
zis că toate acele animale agonizau, gâfâind ici şi colo ca nişte muribunzi în poziţii chinuite. Ultimele
luciri de lumină a zilei făceau ca tabloul sa aibă ceva înspăimântător. Puţin mai încolo, elevatoarele
pneumatice deversaseră tone întregi de prăjituri, acumulând munţi de
choux à la crème-uri, de eclere, de cozonaci, sudate unele de altele cu cimentul glazurilor şi al
fructelor putrezite. O colină de savarine cu frişcă se alătura pantei unui morman democa al căror unt
negru şi rânced emana o îngrozitoare duhoare de descompunere. Sticlele de suc, sparte cu miile,
formaseră lacuri vâscoase şi pestilenţiale, în culori nemaivăzute. Un fluviu de cremă de patiserie şerpuia
printre urşii aruncaţi, încleindu-le blana în ceva ce părea a fi o scurgere de puroi. Andy se înfioră la
gândul că va trebui să traverseze acest peisaj de coşmar, se imagina pe sine prins sub avalanşa unei faleze
74

degenovez ă, cu membrele rupte, gura umplută de dulceaţă stricată, vomând şi sufocându-se totodată în
acea groapă de gunoi pe care o adusese pe lume un microprocesor defect.
Pe când era gata să bată în retragere, observă carnea jucăriilor ce se agita sub asaltul frisoanelor
convulsive. O clipă crezu că urşii se vor ridica şi vor porni asupra lui să-l strivească sub labe, după care
văzu că întregi colonii de şobolani îşi scobiseră vizuinile prin paiele ce ghiftuiau trupurile "cadavrelor",
traversând astfel jucăriile cu sute de mici galerii. Goana rozătoarelor îşi transmitea trepidaţiile întregului
ansamblu, ridicând pluşul în spasme orbile. Odată ce primul impuls de teamă trecu, turma se aduna ca să-i
facă faţă invadatorului, scurgându-se prin coastele despicate în ciorchini, în şiraguri, necontenită
hemoragie de cozi şi colţi gata de orice ca să-şi apere câmpul de aprovizionare. Deja hula cenuşie se
rostogolea către Andy, zgâriind betonul cu un scârţâit aproape continuu. Copilul îi privea cum vin, cu
mâinile sudate de pervazul ferestrei, incapabil s-o ia la fugă. Abia când văzu torentul clocotind la baza
faţadei, curgând prin fisurile cărămizilor, se răsuci pe călcâie şi făcu stânga-mprejur urlând de groază...
Nu se opri din goană decât după cincisprezece minute, când prelunga faţadă de piatră roşie dispăru
înghiţită de alte clădiri. Şobolanii nu-l urmaseră.
Ca urmare a acestei aventuri, nu mai înainta decât cu o extremă prudenţă. Într-o zi, pe când explora
ceva ce părea a fi un vechi vestiar rezervat gardienilor închisorii, descoperi în fundul unui dulap, al cărui
lacăt fusese devorat de rugină, un întreg sortiment de bâte, de grenade ofensive, precum si o jumătate de
duzină de măşti contra gazelor. Cu un tremur surescitat, le acapară pe acestea din urmă, căci ştia totul
despre centura otrăvitoare ce înconjura Funnyway-ul, dar cauciucul furtunurilor era îmbătrânit, crăpat în
mai multe locuri, şi întreg ansamblul i se lipea de degete ca un stârv de latex, ameninţând să se rupă la cea
mai mică tracţiune. Aruncă măştile, mulţumindu-se să bage în
buzunar trei grenade cărora le învăţase mânuirea dintr-un vechi tratat de instrucţie militară abundent
ilustrat. Iar când păşea, ouăle mari de metal i se rostogoleau pe coapsă, iritându-i pielea prin stofa tunicii.
Acea perioadă lipsită de griji avea însă să se dovedească a fi de scurtă durată. Într-adevăr visul îşi făcu din
nou apariţia, bântuind nopţile băiatului cu forţă sporită. La început fură un fel de frânturi dintr-o
enumerare arbitrară: alfa, beta... delta. Apoi, simboluri de neînţeles:
În sfârşit, un cuvânt explodă în ecouri dureroase, trezindu-i în carne o trepidaţie surdă: Schedir.
Atunci începea să lupte, fugind din calea unui lucru ce-l umplea de o teroare nemăsurată, şi pe care totuşi
îl ştia inevitabil. SCHEDIR. Zorii îl găseau spetit, cu membrele frânte de gesticulaţiile nocturne, cu capul
greu. Ceva căuta să iasă la lumină înăuntrul lui, un apel, o înmugurire profundă şi înspăimântătoare căreia
nu-i prindea sensul. Se schimba. Câteodată se întreba dacă Patricia si camarazii ei cunoscuseră o
asemenea tulburare în copilărie, dar era gata să parieze că nu; drogul cu care erau adăpaţi în ritm cotidian
75

fără îndoiala că le alterase procesele mintale, atrofiind iremediabil orice embrion de putere. Adormiţi,
anesteziaţi, rămăseseră surzi la semnalele subconştientului lor, ratând în acelaşi timp un stadiul capital al
evoluţiei. Andy scăpase de ciclul abrutizant al narcoticelor, spiritul său nu cunoscuse niciodată amorţeala
biberoanelor saturate de pudră hipnotică, torpoarea maladivă de după masă. Rămăsese el însuşi. Această
constatare îl stimula şi-l speria totodată. Avea să se metamorfozeze! Poate chiar să devină un soi de
diavol?
După câtva timp, avu o experienţă insolită care îl făcu o dată mai mult să constate starea de
degradare avansată în care se găsea lagărul.
Căutând un refugiu pentru noapte, împinsese uşa unei clădiri aparent anodine cu ferestrele de la
faţadă intacte şi tencuiala în stare bună, pentru a nimeri într-o sală imensă, prelungă, veritabil bulevard
acoperit al cărui capăt nu i se distingea decât cu mare greutate. Ordinatorul, interpretându-si datele de-andoaselea,
făcuse din acest loc, practic, antipodul unei creşe. Se găsea acolo tot ceea ce trebuie în mod
normal să nu fie la îndemâna copiilor: munţi din cutii de chibrituri formând pe sol un covor trosnitor
presărat cu mici puncte roşii, lame de ras scoase din ambalajul lor de hârtie şi şiroind în lungul
coridoarelor într-o ploaie argintată cu stropi teribil de tăioşi. Flacoane de medicamente destupate, oferind
ca nişte bomboniere scânteierea pilulelor învelite în zahăr roz, albastru sau galben. Sticle de limonada
umplute cu apă de Javel sau cu esenţă de terebentină. Reviste pornografice etalându-şi încâlcelile de
cărnuri palide şi lucioase, arabescurile tumefiate cu pliuri umede. Şi mai ales, mai ales, aliniate de o parte
şi de alta a culoarului, două rânduri de prize electrice gigantice, aliniate cuminţi una lângă alta precum
uşile unor camere de hotel sau ale cabinelor de plajă. Găurile lor enorme, ispititoare, păreau tot atâtea
invitaţii de a-ţi vârî nu degetele, ci ambele mâini până la cot... Andy străbătu acest haos al morţii cu paşi
mari, încercând să nu răspundă vertijului ferestrelor deschise spre prăpăstii demne de cele mai adânci fose
marine, şi ieşi din clădire cu fruntea aureolată de o sudoare rece ca gheaţa.
În aceeaşi noapte avu un nou vis. Simbolurile defilară pe sub pleoapele lui ca de obicei apoi cuvântul
Schedir îi răsună în ţeastă, urmat de un altul şi mai puternic, un fel de suflu arzător care- i încleşta şalele
şi-i smulse prima lui ejaculare:
CASSIOPEEA...
Se deşteptă tresărind, cu coapsele încleiate şi impresia vie că cineva îi strigase cuvântul în ureche.
Dar era singur, iar glasul nu provenea din exterior. Atunci, îşi îngropă faţa în palme si începu să plângă.
Trei zile mai târziu, mâna îi fu străbătută de junghiuri ciudate, apoi furnicături insuportabile îi parcurseră
degetele. Se aşeză pe un zid scund cu intenţia de a se înzdrăveni şi, în acest scop, îşi deznodă bocceaua.
Deodată, în clipa când să bage-n gură un hrib cules în ajun, îşi simţi dinţii zgâriind suprafaţa unei pietre
76

enorme şi, cu surprindere şi groază amestecate, scuipă pe jos o ciupercă de cărămidă roşie! Timp de un
minut interminabil nu mai îndrăzni să se mişte, cu ochii aţintiţi asupra dumicatului iraţional ce-i atingea
vârfurile degetelor de la picioare. Abia atunci îşi dădu seama că mâna stingă i se sprijinea pe zid, un zid
DE CĂRĂMIDA ROŞIE, iar explicaţia îi ţâşni din subconştient, orbitoare. "Permutaţie moleculară!"
Mama lui mormăise nu o dată acest cuvânt, în somn. Transfer organic. Moleculele de pământ argilos
disociate de mâna sa stângă se reconstituiseră în palma dreaptă, distrugând pulpa fragilă a ciupercii...
Operaţia era probabil ireversibilă, iar Andy fremăta de groază la gândul a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă
metamorfoza avea loc în timp ce, rezemându-se de acelaşi zid cu mâna stângă, ar fi fost ocupat să-şi
scoată membrul pentru a urina! O puţulică de piatră! Rumegă câteva secunde acest gând imaginându-şi
bălăbănitul penisului de argilă sub burtă, veritabilă limbă de pendulă chinuindu-i interiorul coapselor în
ritmul, haosului. Odată frica risipită, nu întârzie să-şi închipuie situaţia sub aspect ludic, transformând un
lampadar în bucată de lemn, gratiile unei ferestre în coloane de carton, apoi se plictisi de joc şi înţelese că
această mână vrăjită avea să-i creeze probleme enorme. Ajungea o clipă de neatenţie, un gest
neîndemânatic, pentru a se pomeni înzestrat cu un picior de plumb sau un nas de metal! Perspectiva n-
avea nimic încurajator şi se hotărî să-şi înfăşoare strâns pumnul într-o fâşie smulsă din tunică, după care
se apucă să lege pachetul astfel format cu o curea de piele. Manevra, efectuată cu singurele lui degete
valide, se vădi rapid înfiorător de complicată, dar reuşi de bine de rău să închidă mănuşa improvizată
ajutându-se cu dinţii. De-acum era ciung.
Era vorba de un nou semn? De un nou mesaj din subconştient? Nu putea şti, şi totuşi nu-i scăpase din
vedere legătura existentă între fenomenul permutării si poveştile cu care îl îndopase odinioară maică-sa.
Nu-i vorbea decât despre copilul-de-ciocolată, de puştiul-turtă-dulce şi de alte fantasmagorii în care teama
metamorfozei revenea ca un veritabil leit-motiv. Nimic nu era stabil şi orice materie putea ascunde într-însa
o alta, total străină. Trebuia oare să se întrezărească în asta supravieţuirea unei străvechi, a unui fenomen
trecător pe care copiii nu-l percepuseră decât extrem de imperfect prin ceaţa drogurilor? Poate că timpul îi
va aduce un soi de răspuns?
În săptămânile următoare învăţă să se lipsească de mâna stângă. Se desprinse destul de repede cu
infirmitatea, la drept vorbind singura nelinişte provenindu-i din visul ce-i invada din ce în ce mai mult
somnul, reducându-i odihna la o porţiune neînsemnată.
Casiopeea... Cuvântul îl urmărea, devenea o formulă magică, un semn de recunoaştere. Anatemă.
În sfârşit, într-o seară când aţipise cu spatele rezemat de un felinar, doborât de oboseală, punctele
luminoase până atunci confuze şi parcă înecate în apa tulbure a unui lac părură să iasă din mâl, să se
77

idice la suprafaţă, câştigând în claritate cu fiecare secundă, mai întâi lămpaşe, apoi proiectoare. Andy
numără cinci, dispuse curios în zig-zag; când le uneai printr-o linie, obţineai un semn pe care scrisul nu-l
folosea decât destul de rar; W...
Surpriza pe care o resimţi în acel moment îi alungă somnul şi se ridică dintr-un. salt, julindu-şi spatele
de rugina lampadarului. Figura luminoasă îl ardea ca un fier roşu. W... W... Cunoştea acest desen
dintotdeauna. Când, copil fiind, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului căţărându-se pe trupul mamei lui,
îi fusese dat de multe ori să contempleze pilcul de aluniţe dispuse pe coapsa stingă a Patriciei. Un roi de
melanoame formând în chip curios un W. Mai târziu, observase că propriul lui picior purta un. tatuaj natural
întru totul identic, dar îl crezuse o fantezie genetică fără importanţă. Ridică febril poala tunicii. Cele cinci
puncte erau într-adevăr acolo, distingându-se net pe pielea albă. Îl străbătu un fior. Supunându-se unui
impuls obscur, făcu să coincidă fiecare deget al mâinii drepte cu câte unul din micile semne cafenii.
Proceda cu sârguinţă, ca un tehnician care realizează un branşament delicat şi scoate limba printre dinţi,
atent să evite un scurt-circuit. Nu se întâmplă nimic. Era gata să renunţe, când avu o iluminare bruscă.
Eliberându-şi mâna stângă din învelişul protector, o apropie de pântec. Acum sudoarea îl înţepa în ochi şi
toată încheietura mâinii se agita sub efectul unui tremur nestăpânit. Preţ de-o secundă vru să renunţe, dar
deja nu-şi mai aparţinea sieşi. Unghiile îi coborau, coborau, ca atrase de un nevăzut flux magnetic, în
sfârşit, amprentele digitale intrară în contact cu suprafaţa pielii. Ceva i se sfâşie în creier, ca un baraj fragil,
de carne, cedând sub împingerea unui flux de amintiri; îşi simţi toţi muşchii tetanizându-se, devenind tari ca
piatra. Atunci, de foarte departe, înăbuşită de distanţă şi totuşi ciudat de pre- zentă, o voce răsună, alergând
cu ecouri dureroase de-a lungul circumvoluţiunilor sale...
Capitolul 9
"...Aceasta este un mesaj hipnotic destinat să se declanşeze prin excitaţie moleculară. Glasul pe care
îl auziţi aparţine unui mort. În momentul când vă vorbesc, din planeta noastră nu au mai rămas decât
câteva fragmente înnegrite, satelizate de către Venus. Motivele acestui cataclism sunt lipsite de
importanţă, ajunge să ştiţi că în urma unei experienţe biologice care a sfârşit prost lumea noastră a
sucombat unei epidemii de permutări moleculare pe care nu am reuşit să o frânăm. Această sticlă în largul
mării a fost aruncată acum mai mulţi ani, şi are unicul scop de a încerca să salveze specimenele încă
sănătoase din flora si fauna care constituie patrimoniul nostru natural. Omul este pierdut, aşa că această
78

arcă nu conţine nici un exemplar. Cincisprezece dintre ai noştri au fost delegaţi pe Pământ cu misiunea de
a însemina fără ştirea lor mai multe sute de femei. Modalităţile acestei operaţiuni cu fost facilitate prin
deschiderea unor cabinete de gine- cologie false, sau prin infiltrarea anumitor agenţi ai noştri în
personalul băncilor de spermă. Scopul nostru este de a obţine o clonă graţie căreia va supravieţui cea mai
mare parte a lumii noastre, iar această acţiune este comparabilă cm aceea a unui conservator de muzeu
care – în ajunul unui cataclism atomic – ar expedia în spaţiu o astronavă conţinând cele mai valoroase
piese din colecţiile
lui. Dacă îmi auziţi vocea, înseamnă că sunteţi dovada vie că această operaţiune a reuşit din plin.
Tentativa era nouă, iar probabilităţile de succes extrem de reduse, poate că sunteţi chiar numai unicul
exemplar în care răsună aceste cuvinte, căci ambiţia noastră nu a constat în a clona un om după un altul, ci
întreg ansamblul faunei într-un singur individ. SUNTEŢI O ARCĂ. Capitalul genetic al diferitelor specii
recenzate a fost transferat în organismul dumneavoastră. Astfel, mâna dreaptă conţine anumite mamifere
clasate falangă cu falangă, în ordinea care. urmează : Degetul mare = elefanţi ; arătătorul = câini ;
mijlociu = castori ; inelarul = pisici... etc. Trupul dumnea- voastră este astăzi asemenea unui vast puzzle
unde sălăşluiesc, organ cu organ, toate animalele creaţiunii. Balenele şi delfinii dorm undeva într-una din
vertebrele dorsale, numeroase specii de animale marine şi-au găsit refugiul în ţesutul limbii, păsări
aşteaptă, inerte, în profunzimea muşchilor abdominali. Mi-ar trebui ore întregi ca să enumăr totalitatea
fiinţelor vii ce vă locuiesc. Celulele sunt în dumneavoastră, devenite compatibile prin efortul ştiinţific al
biologilor noştri, conţin aceleaşi informaţii genetice precum cele care au dat naştere individului din care
au fost prelevate. Sângele dumneavoastră vehiculează un hormon conservant care le menţine în stare
latentă ; dacă el ar înceta să vă irige ţesuturile, programul genetic s-ar activa, antrenând o multiplicare
celulară accelerată. Gestaţia ar fi extrem de scurtă, abia de ordinul câtorva ore. Aşa cum v-am mai spus:
sunteţi o arcă, şi de îndată ce această navă ar fi trasă pe uscat, multiplele perechi care o locuiesc ar pleca,
libere, adulte, apte să se hrănească şi să se apere. Nu sunteţi decât un purtător, un simplu mesager, un
vehicul destinat să fie dezmembrat. Mecanismele de hipnoză care vă coordonează creierul nu vă permit să
vă opuneţi, unei asemenea decizii, vă veţi supune, în stare somnambulică, mutilându-vă singur zi după zi,
devenit insensibil în faţa durerii de îndată ce va răsări Casiopeea. Iar din membrele dumneavoastră golite
de sânge va ieşi de fiecare dată o nouă turmă, o nouă hoardă... Astfel va fi legea dumneavoastră. Acest
proces se va autodeclanşa la începutul celui de-al optsprezecelea an de viaţă, până atunci unica
dumneavoastră preocupare constând în a vă apropia de singura zonă aptă dezvoltării creaturilor care se află
în dumneavoastră, adică Amazonia. Când, adineaori, am vorbit despre balene si elefanţi, nu era vorba,
bineînţeles, decât de exemple destinate a-mi face raţionamentul mai inteligibil, căci e de la sine înţeles că
animalele purtate în moleculele dumneavoastră nu întreţin decât raporturi . foarte îndepărtate cu omologii
lor tereştri; dar descrierea bestiarului nostru ar fi mult prea complexă. Aflaţi însă că această experienţă nu
este novatoare prin nimic, în trecut planeta voastră a servit de multe ori ca insulă de salvare pentru lumile
79

naufragiate, şi nu trebuie căutată nici o altă explicaţie a creaturilor care alimentează cronicile sub numele de
monstru din Loch Ness, Yeti, "abominabilul om al zăpezilor", şarpele de mare. Cel mai adesea nu e vorba
decât de animale în exil Werrewolfi, vampiri, zombi, djinni, nu au nici o altă origine! Pământul a devenit
întrucâtva grădina zoologică a universurilor distruse. "Pasagerii" dumneavoastră vor face să prospere
rubricile ziarelor de scandal. Se va vorbi despre licorn, despre minotaur, de ciclop; vor fi urmărite timp de o
vară, când coloanele gazetelor devin prea anemice, după care totul va reintra în oridne. "Mamutul cu două
trompe", "gorila albastră cu cap de reptilă", îşi vor continua existenţa la umbra trunchiurilor milenare,
dincolo de pereţii de liane, câţiva indigeni le vor venera ca pe nişte zei, le vor aduce ofrande de fructe şi
femei... Se vor naşte mituri, cosmogonii ciudate cărora nimeni nu le va bănui vreodată sâmburele de adevăr.
Anubis, sfinxul, la fel au debarcat din cala unei nave cosmice în timpurile trecute, bieţi supravieţuitori ai
unei ecologii sortite cataclismului, noi pensionari ai unui zoo al spaţiului în plină dezvoltare. Nu noi nu
suntem primii şi nu vom fi nici ultimii, căci universul moare din cauza propriei sale tehnologii. Fie ca voi să
puteţi rămâne încă destul timp o "planetă în curs de dezvoltare" !
"Sistemul dumneavoastră pilos, părul capilar şi cel pubian, ascund câteva eşantioane din flora
noastră, a cărei construcţie celulară nu e deloc diferită de cea a polipilor sau a spongierilor
dumneavoastră, ceea ce înseamnă că vegetalele noastre vor juca pe solul terestru rolul de animale
nevertebrate. Acum, acest mesaj se va şterge sub efectul unei substanţe care va roade locul său de
implantare. Mâna dumneavoastră stingă, aşa cum fără îndoială aţi observat, este înzestrată cu o putere de
permutare moleculară ; acţiunea eu nu e decât momentană, şi orice obiect metamorfozat îşi va regăsi
consistenţa iniţială după două ore. Este singura armă cu care suntem capabli să vă dotăm, învăţaţi să-i
controlaţi acţiunea, doar voinţa dumneavoastră trebuie să-i determine activitatea. Sunteţi plasat sub
semnul Casiopeei. Sunteţi arca din Casiopeea".
Capitolul 10
Andy deschise încet ochii. O migrenă oribilă îi devora ceafa precum o vărsare de sânge în fuziune.
Treptat, lucrurile îşi reluau locul. Ştia că nu visase, glasul lămurise multe fapte, numeroase semne de
întrebare. Se aşeză. În pofida durerii, nu se putea abţine să nu mediteze. Scandalul ce predominase la
naşterea părinţilor lui era în sfârşit explicat. Patricia vorbise de un nor cosmic, de pulbere radioactivă. Nu
de aşa ceva era vorba, acum se convinsese. Oamenii din Casiopeea (nu ştia cum să-i numească altfel),
oamenii din Casiopeea veniseră, în secret, îndeplinindu-şi scrupulos sarcina de înseminare. Misiunea lor
ar fi trebuit în mod normal să se desfăşoare fără tevatură iar copiii să se nască în indiferenţa generală,
80

după câteva luni, dar nu se ţinuse seama de epidemia de permutaţie moleculară ai cărei germeni îl
aduseseră fără ştirea lor. De-abia li se încheiase munca, şi fenomenele schimbărilor texturale începuseră
să se înmulţească, declanşând o panică fără nume. Astfel, embrionii clonaţi se deplasaseră, trecând din
abdomenul femeilor purtătoare în uterul femelelor animale, cauzând îngrozitoarea polemică pe care o cunoaştem.
O asemenea glisare nu intra în planul fecundatorilor, şi a avut ca rezultat aruncarea primei
generaţii rezultată din manevrele secrete în fundul temniţelor din Funnyway unde drogul a neutralizat
procesele hipnotice făcându-l pe fiecare subiect surd la orice apel...
Epidemia, din fericire, nu se întinsese. Poate că traversarea spaţiilor cosmice slăbise germenii bolii,
dar oricum planul ar fi fost iremediabil compromis fără venirea unei a doua generaţii... Fără naşterea lui
Andy.
La acest gând, băiatul se simţi cuprins de un straniu sentiment de putere. Aventurându-se în ruine,
decretase că el era diavolul, iar astăzi descoperea că e mai mult de-atât. Era aproape Dumnezeu... Trupul
lui devenea infinit de preţios, raclă, seif tabernacul, relicvariu, agent al învierii... Da, Andy, putea deacum
încolo să-şi revendice toate aceste nume.
Capitolul 11
Cu cât trecea timpul, cu atât băiatul simţea crescând în el dorinţa imperioasă de a-şi recăpăta
libertatea. Era perfect conştient că stimulii hipnotici exacerbau această pulsiune într-un mod cu
totul artificial, dar rezultatul rămânea acelaşi, nu trecea nici o zi fără a simţi nevoia să scruteze
zidul de incintă până îl apuca ameţeala, fără a fi atras de fisurile şi crăpăturile din bitum ca de
nişte tuneluri misterioase, fără a fi crezut că vede în cea mai mică excavaţie sau gaură simbolul
fugii lui spre exterior... Această tensiune îl epuiza. Dacă îi era uşor să conceapă mijlocul de a ieşi
din închisoare, nu reuşea să-şi imagineze, în schimb, şiretlicurile care să-i permită supravieţuirea
în mijlocul vaporilor otrăvitori ce înconjurau lagărul într-un nor compact şi mortal. Crizele de
luciditate îl luau cu asalt, îndemnându-l să fugă spre centură pentru a o regăsi pe Patricia, a se
îmbuiba cu prăjituri drogate şi a-şi împlini cei optsprezece ani în cea mai totală inconştienţă.
Atunci, procesul pus la punct de către oamenii din Casicpeea, s-ar fi diluat în mijlocul vaporilor
narcotici, el ar fi "sărit etapa", aşa cum o făcuseră toţi cei ce populau în acel moment bulevardul
circular, AR FI FOST SALVAT. Dar aceste slabe defensive personale nu rezistau deloc presiunilor
constante ale ordinelor imprimate în cortex. O chimie înşelătoare făcându-i chiar să-şi întrevadă
81

sacrificiul cu o bucurie plină de mândrie. Îi fuseseră trucate mecanismele mintale, coborându-l la
rolul de marionetă. El unul nu mai avea nici o importanţă, nu era decât un vehicul. O arcă.
Mijlocul de a evada îi fu oferit într-o seară când parcurgea cu pas leneş o stradă aglomerată
cu caroseriile ruginite ale unor vechi camioane blindate destinate transportului deţinuţilor. Cum
înainta aşa, cu privirea pierdută în gol, o umbră enormă se prelinse de la colţul străzii pentru a
veni să se spargă într-o suită de unghiuri fanteziste pe faţada opusă. Intrând imediat în alertă,
Andy se aruncă sub roţile unui furgon zăbrelit, ascunzându-şi silueta în mijlocul tablelor înroşite.
Guvernanta nu întârzie să se arate în plină lumină, greoaie, bătătorind asfaltul cu pasul ei apăsat,
iar ecoul mersului îi răsuna în fiecare-vehicul eviscerat ca pe o tobă.
Andy auzise destul vorbindu-se despre doici ca să ştie să recunoască una odată ivit prilejul. În
acelaşi timp, prezenţa androidei într-un punct atât de îndepărtat de centură îl lăsă perplex. Îi
fusese oare semnalată prezenţa? Aveau să se trimită patrule pentru a-i da de urmă? Se chirci între
rămăşiţele metalice ce umpleau solul, cu stomacul înnodat de frică, dar automatul nu o luă în
direcţia lui. După vreo zece minute zări robotul care traversa strada, în sens invers de astă dată, şi
deduse că făcea de gardă. Prin salturi succesive, profitând de absenţele maşinăriei, reuşi să se
strecoare în gangul unui imobil cu intenţia bine stabilită de a se căţăra până pe acoperiş şi a se
deplasa astfel, de la un horn la altul, în direcţia monstrului de metal ale cărui tertipuri insolite îi
zgândăreau curiozitatea. Nu-i fu greu deloc să găsească o lucarnă pe unde să ajungă pe câmpia de
ţigle roşii de deasupra străzii. Scheletele roase de rugină ale vechilor antene radar, conurile triple
sau cvadruple ale bătrânelor sirene de alarmă, formau în vârful clădirii o junglă înnegrită pe uncie
era uşor să te strecori fără a atrage atenţia, înainta lent, atent să nu pricinuiască nici o cădere de
ţiglă, ca capul tras între umeri şi strângând din dinţi când tronsoanele de cupru ale cablurilor
dezgolite îţi jupuiau pielea de pe braţe. Ajunse in sfârşit la capătul acoperişului, cu mâinile
însângerate, şi riscă să arunce o privire peste streaşină. La vreo zece metri mai jos un proiector
mare arunca o pată de lumină albă în mijlocul unei curţi interioare, luminând un soi de vehicul
masiv şi bălţat ce fusese amplasat în echilibru pe cale din cărămizi, împiedicându-i astfel roţile sa atingă
solul. Lanţuri cu lacăte blocau portierele, făcând din camioneta o temniţă perfectă.
Caroseria dispărea sub culori, stele, flori, zig-zag-uri, bule, semilune, şi litere mari şerpuiau în
jurul farurilor, trasând o inscripţie pe care copilul nu reuşea s-o descifreze: "Micul teatru al lui
Mario Cavalcanda şi al Petronilla". Doica veghea asupra acestei celule improvizate, parcurgând cei
patru pereţi ai curticicii într-un balet imuabil, iar mersul ei neîntrerupt ajunsese să sape un mic
şanţ în care picioarele ei intrau până la glezne. Andy nu ezită nici o clipă. Orice duşman al
guvernantelor îi devenea un prieten potenţial, şi nu trebuia să neglijeze nici un ajutor. Cu infinită
precauţie, vârî mâna în buzunarul tunicii, cuprinzând cu degetele caroiajul uneia dintre grenadele
ofensive recuperată din arsenalul gardienilor. Cu cuiul în dinţi, începu să urmărească evoluţia
robotului, calculând momentul propice. Aruncatul cu pietre nu mai avea nici un secret pentru el şi
devenise maestru în a sparge un geam de la douăzeci de metri, aşa că nu era chiar neliniştit. Când
doica ajunse exact sub el, se ridică în genunchi.
82

— Hei, tu! Grăsano! urlă, agitându-şi braţele. Mai jos cu zece metri, maşina frână cu un profund
oftat hidraulic. Capul îi pivotă şi începu să se înalţe spre cer, cu gura deschisă şi un zâmbet poruncitor pe
buze. Andy smulse siguranţa, închizând un ochi.
— Ai să cazi, spuse automatul, coboară mititelule, am ceva pentru tine...
"Şi eu am ceva pentru tine!" îşi spuse băiatul, întinzând mâna.
— Cobor dacă zici BAU! făcu ei pe un ton capricios. Guvernanta clipi din ochi, amuzată. Gura i
se rotunji, adevărat tunel de beznă. Andy îşi descleştă degetele, lăsând oul de metal să cadă întrun
pârâit de scântei. Auzi desluşit grenada rostogolindu-se prin "gâtlejul robotului şi se aruncă
înapoi. Explozia răsună ca o lovitură de talgere, burta doicii se umflă sub efectul unei îngrăşări
subite, băşică enormă şi fumegândă ale cărei şuruburi străpunseră hainele. Făcu câţiva paşi
nesiguri, cu surâsul ei prostesc mereu înţepenit pe buze, apoi o volută de funingine îi filă printre
dinţi, nefirească, înnegrindu-i nasul şi obrajii. Jerbe de scântei îi ţâşneau acum din urechi,
lichefiind cauciucul roz al lobilor atât de delicat desenaţi. Oscilă în loc înainte de a se nărui ca un
turn rămas fără sprijin, dărâmând un perete al curţii de promenadă. Andy fugi spre scara de
incendiu sărind şontânc-şontânc. Nu-i trecuse nici un moment prin minte că va merge atât de
uşor! În clipa când se agăţă de prima bară, în spatele lui se înălţă un glas înăbuşit de pereţii
camionetei:
— Repede! strigă omul, o să se autorepare! Într-o oră va fi ca nouă! Trebuie să fugim de-aici
cu toată viteza!
Băiatul coborî treptele pe cât de repede era în stare. De îndată ce fu în curte, apucă în mâna
stângă poala tunicii iar cu dreapta prinse lanţurile ce ferecau portierele – în cursul ultimelor
săptămâni învăţase să-şi controleze puterea – şi, fără nici o dificultate, metamorfoză verigile într-o
ghirlandă de pânză. Aceeaşi operaţiune, repetată asupra calelor din cărămizi, readuse camioneta
la nivelul solului.
— Împingeţi, strigă, e deschis! Lanţul textil se rupse la prima apăsare. Din vehicul ieşi un
bărbat, lat în umeri, clădit ca un colos, cu chipul barat de dâra unei mustăţi stufoase şi decolorate.
— Eu sunt Sirio! aruncă el ca formă de prezentare. Numele redeşteptă ceva în memoria,
nehotărât, apoi amintirile i se adunară de la sine.
— Omul cu marionetele? întrebă, aruncând scurt o privire în interiorul maşinii. Sirio dădu din
cap:
— Aşa e.
Rămaseră un minut contemplându-se, buimaci, apoi gigantul se scutură. Nervos, smulse
ultimele zdrenţe ce mai stăteau agăţate de portiere şi se urcă la volan.
— N-am putut să ies nicicum – bombăni el evitând cu grijă privirea pustiului – roboţii ne-au
83

încuiat în timpul nopţii şi ne-au adus aici. Cred că bănuiau ceva. Se temeau de un complot exterior pe
scară largă. Vroiau să mă facă să vorbesc... Revolta n-a reuşit?
Andy ridică din umeri.
— Nu, dar nu cunosc tocmai bine detaliile, încă nu mă născusem.
Sirio făcu un semn din bărbie, vizibil depăşit.
— Să spălăm putina! mârâi. Mizeria asta o să fie în picioare peste o oră.
Băiatul examină guvernanta. Dacă o metamorfoza ar fi întârziat bineânţeles cu o sută
douăzeci de minute procesul de autoconstrucţie, dar cheltuiala de energie l-ar fi lăsat probabil în pragul
leşinului pentru mai multe zile, mai bine să se abţină. Sirio pusese deja contactul, aşa că Andy se strecură
la bordul maşinii şi trânti portiera. Camioneta demară, sărind peste şănţuleţ cu ajutorul piciorului stâng al
androidei, de care se sluji ca de o rampă.
— Nu ştii unde ne-am putea ascunde? gâfâi şoferul. Mă tem să nu se ia după noi...
Andy se gândi la teritoriul urşilor, acolo unde ciruitele ordinatorului păreau să fie cel mai dereglate,
şi unde detectoarele ar fi fost complet incapabile să coopereze eficace cu sonarul guvernantei.
— Există un loc, încuviinţă băiatul, dar va trebui să nu coborâm din maşină. E plin de
şobolani...
Sirio ridică din umeri.
— Nu face nimic, mormăi el, pneurile fac faţă gloanţelor, iar geamurile pot rezista la un vânt
de o sută zece kilometri pe oră. Condu-mă.
Andy se supuse.
Goniră cu toată viteza timp de peste o oră, iar omul cu mustaţă nu consimţi să încetinească
decât când apăru la vedere prelunga faţadă de piatră roşie ce marca frontiera teritoriului
şobolanilor. La gândul de a revedea cloaca fetidă a prăjiturilor gigantice, Andy se simţea gata să
cedeze. Trebui însă să admită că, la lumina farurilor, locul nu mai era tot atât de impresionant,
întunericul preschimba ursii de pluş în coline ierboase, iar maldărele de frişca râncedă în troiene
de zăpadă. Singură fojgâiala rozătoarelor rămânea perceptibilă, făcând camioneta să danseze pe
suspensii. Sirio trase frâna de mână şi se lăsă pe spătar. Părea obosit. Acum, că-l putea observa în
voie, Andy remarcă miile de riduri ce brăzdau faţa omului ca un pământ prea ars de soare, firele
de păr albe la rădăcină, pielea moale, flască, atârnând pe muşchii fleşcăiţi
căiţi. Da, era într-adevăr un uriaş epuizat, la capătul puterilor. Ce vârstă să fi avut? Şaizeci de
ani? Şaizeci şi cinci? Se instalase o anumită jenă, tenace. O tăcere alcătuită din stângăcie, din
teamă şi întrebări.
84

— N-ar trebui să te tutuiesc, spuse deodată Sirio cu glas surd, dar eu sunt un om fără reală educaţie.
Consideră-mă ca pe valetul tău... servitorul tău, chiar dacă nu ştiu să mă formalizez. Ai auzit vorbindu-se
de mine? Părinţii tăi îmi cunosc marionetele?
Nu aşteptă răspunsul şi se lansă într-un lung monolog, cu ochii mereu fixaţi în noapte. Andy
înţelese că omul îi povestea viaţa lui. Vorbea despre semne, de un profet, de o nouă Biserică. Un mozaic
gigantic se asambla sub privirile copilului: fuga, rătăcirile din oraş în oraş, informaţiile
dobândite cu răbdare şi viclenie... înţelese că naivitatea populară făcuse din ei doi mesia ai unei
nemaivăzute religii ce propovăduia sfârşitul separării dintre specii, practica zoofiliei, si numeroase
alte lucruri ce scăpau puterii lui de înţelegere. Toate acestea, clădite pe o greşeală pentru
lămurirea căreia nu avea curaj.
— Nevasta mea a murit, conchise în sfârşit păpuşarul, era puţin nebună, a încercat să scape
în timp ce eram interogaţi. ELE au strivit-o sub talpă...
Glasul i se frânse. Făcu o pauză înainte de a relua:
— M-am pomenit încuiat în camion cu provizia de tablete nutritiv-hidratante pe care le
adusesem ca să alimentez rebeliunea. Pastilele erau ascunse în capetele de ipsos ale paiaţelor.
Asta m-a ajutat să supravieţuiesc. Niciodată doicile nu mi-au adus nici un pic de hrană şi totuşi
continuau să mă păzească pe când eu ar fi trebuit să fiu deja mort de luni de zile, N-am înţeles
niciodată de ce. Cred că aici totul şi-a ieşit din ţâţâni, nu sunt capabile să facă faţă unei situaţii
care iese din rutina zilnică. Ordinatorul central le lasă din ce în ce mai des fără instrucţiuni...
Tăcu. Nu se mai auzea decât scârţâitul arcurilor si şocurile moi ale şobolanilor ce se aruncau
asupra tablei în încercarea de a găsi o deschizătură...
Andy îşi dădu seama că trebuia să spună ceva. Profită pentru a obţine toate informaţiile pe
care le dorea asupra centurii otrăvitoare ce îneca împrejurimile lagărului.
— Nu mai mult de cinci kilometri, sublinie Sirio, dacă reuşim să traversăm cei cinci mii de
metri ai morţii fumegânde ieşim în natură. După aia, totul e să nu cădem în mâinile vreunei
patrule...
Se apucă apoi să explice amănunţit funcţionarea vehiculului presurizat şi a măştilor
individuale. Copilul nu întârzie să adoarmă, legănat de melopeea aceea tehnică în care se
încrucişau termeni ca autonomie, valvă, oxigen, reciclare carbonică, presiune... Nu i se cântase
niciodată o melodie de adormit copiii mai frumoasă. Îl fură somnul, cu degetul în dinţi.
85

Capitolul 12
Încăperea mirosea a praf. Şi a mucegai. Lumina pătrundea prin fantele jaluzelelor, decupând solul în
felii subţiri, paralele. Desene stângace acopereau pereţii, omuleţi diformi cu labe de păianjen, case fără
perspectivă ai căror pereţi transparenţi lăsau să se vadă conţinutul... Andy se întoarse. Ghemuit într-un
unghi mort, Sirio arunca priviri dese afară, supraveghind strada printre jaluzele. Un vacarm de curte în
timpul recreaţiei se înălţa din bulevardul circular, amestecând strigăte, cântece şi râsete într-o litanie de
neînţeles ce sfârşea prin a deveni ameninţătoare. Copilul se aşeză turceşte, având grijă să nu facă lemnele
parchetului să scârţâie. De comun acord hotărâseră să se apropie de centură, şi în acel moment chiar,
camioneta aştepta disimulată în curtea interioară a imobilului sub o grămadă de resturi amestecate.
— Nu ştiu unde se află intrarea în lagăr, şopti Sirio cu chipul încordat, când am ajuns, cu maşina, la
baza zidului exterior, gărzile m-au obligat să cobor, cu masca pe nas. Am fost duşi într- o cameră mică,
dotată cu ecluză. Un fel de infirmerie. Acolo, un medic ne-a făcut o injecţie şi mi- am pierdut cunoştinţa.
O adevărată gaură neagră. Când am ieşit din comă, camioneta era parcată pe bulevard în mijlocul
scuarului cu flori. Nu mi-a rămas nicio amintire despre traseul intermediar. După părerea mea, nu există
nicio poartă, nicio deschizătură directă în zidul de incintă. Am trecut pe dedesubt, cu ajutorul unui
ascensor şi al unui covor rulant...
Tăcu, cu un aer preocupat. Nu se punea problema să găsească intrarea liftului ascuns. O asemenea
acţiune ar fi implicat scotocirea sistematică a străzii, ceea ce, în situaţia lor, echivala cu sinuciderea.
Andy miji ochii, privind prin fanta obolonului ca printr-un periscop. Între coapsele de ghips
vopsit, uriaşa poartă metalică părea să aştepte, ironică, cu încrucişările ei de buloane, cu barele de
siguranţă, cu nenumăratele încuietori.
— Crezi că-i falsă? îi şopti el uriaşului.
Camaradul său mormăi:
— Ar fi prea frumos, nu? Aproape un decor de teatru s-ar zice, o poartă de mucava. Şi dacă e
o capcană? Intrarea într-un cuptor de crematoriu, de exemplu? Avu o ezitare, apoi reluă:
— Şi dacă zidul ăsta dă nu în exterior, ci într-o altă celulă?! La asta te-ai gândit? Funnyway e ca un
stup. Lagărul nu reprezintă decât una din alveole. Se spun multe despre cele o mie de temniţe ale
închisorii. Ce ne-am face să cădem în mijlocul unui al doilea infern?
86

Andy scutură din cap, agasat. Nu mai avea poftă să mediteze, vecinătatea exteriorului îl îmbăta
precum cel mai toxic dintre droguri. Planul său era din cele mai simple: să metamorfozeze zidul, apoi să-l
spargă folosindu-se camionetă. Sirio părea mai puţin entuziast:
— Eşti sigur că poţi să înmoi peretele pe toată grosimea lui? Rondurile doicilor sunt dese, să
ştii!
Până la urmă conveniseră asupra unei diversiuni. Sirio avea să dea foc unui imobil pentru a
distrage atenţia doicilor în clipa când Andy îşi va face scamatoria.
— Dacă există vreun sistem de stingere automată, asta n-o să ne servească la mare lucru! observase totuşi
colosul. Dar copilul nu-l ascultase. Deocamdată, fantele jaluzelelor îi tatuau faţa cu ciudate culori ale
războiului paralele, accentuând mimica încăpăţânată a sprâncenelor, cuta dispreţuitoare a gurii... Câteva
minute mai devreme o văzuse pe Patricia împingând un landou, şi închisese ochii ca să scape de imaginea
ei.
Capitolul 13
Noaptea albăstrea faţadele, transformând asfaltul într-un fluviu de cerneală violetă. Andy dădu capul
pe spate, căutând printre stelele din plafon cele cinci becuri luminoase ale Casiopeei, dar acolo nu erau
decât constelaţii fanteziste, nebuloase alimentate de un banal transformator electric, un cer pe care
întrerupătorul îl putea face să apară sau să dispară în voie. Un cosmos de duzină a cărui negreală se cojea
sub efectul umezelii. Ridică din umeri şi pipăi zidul. Ascuns sub o cuvertură, aşteptase trecerea primului
rond în fundul unei străduţe prea strâmte pentru ca vreo guvernantă să încapă înăuntru. Defileul acela
îngust şerpuia între faţade oarbe, ducând la zidul îm- prejmuitor. Sirio îl convinsese până la urmă să
opereze la antipozii uriaşei porţi blindate, argumentând că batantul acela ce se oferea privirii cu o
ostentaţie suspectă nu putea decât să ascundă o capcană. Poate că avea dreptate. Andy nu reflectase deloc
la asta, începând de la amiază tremura încontinuu, la doi paşi de-o criză de nervi. Dacă gigantul nu l-ar fi
ţinut pe loc, ar fi fugit spre zidziua-n-amiaza mare, sub ochii roboţilor. Mângâie pietrele cu palma. Erau
enorme, îl cuprinse îndoiala: va fi oare capabil să înfăptuiască o metamorfoză de asemenea proporţii?
Strânse ruloul de hârtie creponată pe care i-l încredinţase Sirio, şi se concentra. Permutaţia iradia în jurul
mâinii lui drepte într-un cerc aproape perfect, din ce în ce mai mare. Îşi încleştă fălcile, în timp ce o
sudoare fină îi îmbrobona fruntea. Într-un sfert de oră cel mult, Sirio va pune foc uneia dintre clădirile
vechi, după ce se va fi asigurat că n-o proteja niciun sistem extinctor automat. Imediat, guvernantele
aveau să conveargă spre incendiu, eliberând bulevardul circular. "Copiii" se vor pune pe urlet, terorizaţi,
vor alerga în toate sensurile, stânjenind mişcările roboţilor care atunci vor trebui sa fie atenţi să nu-i
strivească. În acest timp, Sirio va reveni la camionetă, va traversa bulevardul şi se va afunda în străduţă.
87

Pe urmă Andy încercă să-şi imagineze guvernantele ocupate să stingă rugul apăsându-şi mamelele,
stropind flăcările cu jeturi mori de lapte smântânos, şi nu-şi putu stăpâni un rânjet. Transpiraţia îi ardea
ochii, revărsându-i-se de pe sprinceane, iar între omoplaţi i se instalase o crampă. Pata progresa în jurul
mâinii ca aureola în extensie constantă căreia-i, dă naştere o picătură de cerneală pe o sugativă. Pietrele i
se îndoiau sub palmă. Undeva, o sirenă emise un urlet prelung şi i se păru că luminozitatea creştea. O
şarjă enormă făcu asfaltul să vibreze. Turma doicilor dădea năvală. Cum îi vor veni de hac sinistrului?
Poate îşi vor deschide gura, scuipând tone de spumă carbonică? Cel puţin dacă... Nu putu continua pe
acea cale. Uruitul unui motor îi răsună în ceafă. Întorcând capul, văzu camioneta angajându-se în
strâmtorea îngustă a faţadelor, zgâriind pereţii cu un zgomot groaznic de fierărie. Faţa lui Sirio ieşi pe
portieră, şiroind:
— Repede, urla el, am încurcat-o! Focul e aproape stins. Sistemul extinctor e în plafon, în
mijlocul "stelelor". N-am putut face nimic!
Între două gâfâieli, explică în ce fel fusese gata să piară sub acel duş titanic ce şiroia din cer. Andy se
ridică, privind cercul de hârtie roşie care acum ocupa fundul intrândului, precum centrul unei ţinte.
Camaradul său clătină din cap.
— Trebuie să mergem, acum, spuse el pe un ton surd. Avu un scurt moment de ezitare, iar
degetele i se strânseră pe oţelul unei bomboane de metal galben ataşată la o mască respiratorie.
— Ştii ce-o să se-ntâmple, făcu Sirio privindu-l pe Andy drept în ochi, de cum vom fi crăpat
peretele gazul o să intre valuri-valuri. Au să moară toţi asfixiaţi în câteva minute...
Băiatul ridică din umeri. Privirea îi devenise dură.
— De ce-mi spui asta? i-o tăie el sec. Vrei să dai înapoi?
— Să mergem, murmură el fixând furtunul în ceafa copilului.
Omul mişcă din umăr, jenat. Se instalară în habitaclu. Sirio ridică geamurile, ferecă toate
sistemele de securitate.
— E mai bine să ne punem măştile, explică el maşinal, după un an de nemişcare mă tem ca
presurizarea să nu fie defectuoasă. Anumite manşoane s-au putut destrăma, poate că etanşeitatea nu mai e
perfectă.
Andy înţelese că vorbea în unicul scop de a-şi învinge nervozitatea. În râtul de cauciuc negru care-i
acoperea gura, aerul avea un ciudat gust metalic, neplăcut, ca şi cum i-ar fi venit deodată să se distreze
respirând printr-o cutie veche de conserve. Vehiculul Porni în marşarier, luându-şi elan. Caroseria răzuia
faţadele prea apropiate, într-un groaznic foşnet de oţel.
88

— Mergem, icni conductorul, cu glas sugrumat. Tunelul începu să defileze cu toată viteza iar copilul
avu subit impresia că şade în vârful unei săgeţi zburând spre ţintă. În faţa lui, cercul stacojiu creştea de la
o clipă la alta... mai întâi portocală, apoi minge: în sfârşit, soare. Se auzi un pârâit mătăsos, partea dinainte
a maşinii se înălţă, ezită o fracţiune de secundă, apoi îşi reluă goana, plonjând într-un ocean de pâclă
cenuşie ce se lipea de ferestre.
— Gata, şuiera Sirio cu glas sfârşit, am trecut...
Andy închise ochii, înapoia lor, gazul se năpustea vâjiind prin rana zidului, fum acru n-avea să
întârzie a se răspândi pe bulevardul circular, întinzându-şi pseudopodele impalpabile pe sub uşi, prin
ferestrele întredeschise. Atunci, prizonierii începeau să se sufoce, să-şi zgârie feţele. Unii o vor lua la
fugă, hăituiţi, alergând printre picioarele doicilor în căutarea unui ajutor ce n-avea să vină, iar zorii se vor
ivi peste un câmp de bătălie unde cadavre şi jucării se îngrămădeau într-un ciudat mozaic macabru.
Guvernantele îşi vor relua rondul imuabil, nepăsătore faţă de timpul ce trecea, traversând ceţurile ca nişte
urşi în marş, incapabile să discernă la picioare de-a curmezişul unui landou umplut cu păpuşi.
Andy avu un frison. Divaga. Lingă el, Sirio îşi consulta febril harta, confruntând-o cu indicaţiile
ordinatorului de bord. Ridică în sfârşit capul şi-i făcu cu ochiul.
— Vom abandona camioneta într-un sfert de oră, explică el. Va trebui să trecem linia frontierei
târâş. Acolo o să se joace succesul operaţiunii, dar nu-ţi fă griji. Am planul meu...
Andy reveni cu privirea la drum. Nu vedea nimic, nimic decât un vârtej noros ce părea să provină
dintr-un incendiu enorm. Era ca şi cum ar fi coborât în cădere liberă prin fumul unui foc de tabără. Câte
secunde îi mai rămâneau înainte de-a nimeri în mijlocul flăcărilor?
89

Capitolul 14
Părăsiră vehiculul ca nişte hoţi, încovoiaţi spre pământ sub greutatea buteliilor de oxigen agăţate de
burtă. Sirio îl apucă pe copil de mână şi o luă la fugă, cu ochiul aţintit asupra cadranului luminos al
busolei sale electronice. Andy se lăsa, moale, însoţindu-l pe uriaş în fuga silenţioasă, cu senzaţia că merge
prin centrul unui nor prăbuşit pe pământ.
— Camioneta va continua să se deplaseze, şopti bătrânul, am programat-o pentru asta, se va repezi
drept spre barajul principal, ca pentru a încerca să-l forţeze. În timp ce ei vor fi ocupaţi s-o distrugă, o să
traversăm prin spatele lor...
Părea mândru de vicleşugul său. Andy ridică din umeri, indiferent. De când trecuseră de zidul
împrejmuitor, nu încetase să se cufunde într-o toropeală din ce în ce mai densă, care-i perturba percepţia
realităţii. Alerga cu paşi mici pe lângă însoţitorul lui, încetinind atunci când acesta i-o cerea; trântindu-se
la pământ, târându-se, sărind cu docilitatea unui animal de circ. Sub efectul sudorii, cauciucul măştii îi
irita pielea şi trebuia să înfrunte clipă de clipă mâncărimea insuportabilă care îl făcea să-i vină să smulgă
râtul respirator pentru a se scărpina în voie.
Zgomotul unei rafale de mitralieră izbucni în depărtare, urmat de o explozie surdă, şi în aceeaşi clipă
ceaţa i se risipi dinaintea ochilor. Văzu atunci că Sirio îl ducea pe umeri şi că galopa în direcţia unei
liziere. În gură, aerul avea un gust din ce în ce mai infect, iar în coşul pieptului începea să se aprindă o
arsură.
— Sunt pe cale să mă sufoc, constată el cu o detaşare vecină veseliei. Vântul îi şuiera pe la urechi,
apoi îl atinseră crengi umede de rouă. Sirio îl depuse pe pământ, mâinile lui îi moşmondiră la ceafă,
desfăcând închizătoarea măştii...
— Eşti liber, murmură vocea păpuşarului la spatele lui. Se lăsă să cadă în iarbă simţind
frunzele foşnindu-i sub obraz.
Liber?
Liber să ce?
90

EPILOG
De la fereastra motelului, Andy vedea marea. La început, zgomotul acela perpetuu îl făcuse să ţipe
sau să-şi astupe urechile. Acum, începea să se obişnuiască. Soarele desena un unghi ascuţit în direcţia
patului, iar copilul nu se putea abţine să nu tresară de fiecare dată când respiraţia aceea caldă i se depunea
pe piele ca o mână nevăzută şi arzătoare. Dădu la o parte cuverturile şi se aşeză. Se aflau la şapte sute de
kilometri de Funnyway, îi spusese în ajun Sirio, aşa că acum nu mai aveau de ce să se teamă. Andy îşi
căută din priviri hainele şi se strâmbă. Detesta sacii aceia de stofă în care trebuia să se lege ca să nu
ajungă de râsul tuturor, dar uriaşul aruncase la gunoi tunica, pretextând că nu-i servea "decât să atragă
atenţia"... Ezită, apoi, cu regret, se apucă să-şi tragă pe el sortul şi maioul bălţat. Cât despre încălţări, nicio
nădejde! Degetele de la picioare, răsfirate, refuzau cu încăpăţânare să se insereze în locaşul de pânză al
bascheţilor. Făcu câţiva paşi.Pescăruşii ţipau, însăilând schiţa unui balet necontenit pe deasupra crestei
dunelor. În stradă,
un câine se rostogolea prin praf. Era ora arşiţei. Ora muştelor. Populaţia fugise din calea zilei,
retrăgându-se la umbra jaluzelelor trase, în torsul continuu ol climatizoarelor. Sirio n-avea să revină
înainte de căderea nopţii. "Trebuie să înţelegi", şoptise el dimineaţă, "aici ai nevoie de hârtii ca să circuli.
Ştii ce-s alea, hârtii? Nu. Bun, ascultă, e prea complicat ca să-ţi explic. Am să fac ceea ce trebuie..."
Plecase, îndesându-şi în buzunare bancnotele verzi şterpelite cu o săptămână în urmă din casa unei staţii
service, cea de unde colosul furase prima lor maşină. Benzinarul încercase să se opună, dar Sirio îl
înşfăcase de păr, dându-i violent capul pe spate. Ceafa tipului pocnise ca o scândură veche, şi fugiseră...
După aceea, trebuise să mai schimbe maşina încă de două ori, şi să mai frângă gâtul şi altui garajist. Era o
viaţă amuzantă, iar Andy nu regreta că plecase din Funnyway. "Avem lovele!" triumfa Sirio, "asta nu-ţi
spune nimic, hai, omuleţule? Dar cu aşa ceva, nicio problemă!"
Andy era voios, repeta "LOVELE, LOVELE, LOVELE!", minunându-se da foiala mecanică în careşi
amintea de scârţâitul labelor unui şobolan alergând pe dalele de faianţă. Răsuci mânerul uşii şi o
deschise. Vântul biciuia casele joase cu mari palme nisipoase. Copilul avu o nouă ezitare, spaţiul acela
fără repere, căruia niciun plafon sau zid nu-i marca limitele, îl speria ca un hău. Strânse pumnii, luptând
cu dorinţa crescândă de-a fugi să se ascundă sub cuverturi, să-şi înfunde capul sub pernă pentru a regăsi o
lume cu delimitări precise, liniştitoare. Uşa se trânti în urma lui, îşi vârî mâinile în buzunare şi o luă spre
mare hotărât, cu ochii coborâţi spre praful solului. Cuţitul îi atârna greu în şort, trăgând de elasticul
centurii, îl atinse cu vârful degetelor, mângâind prăselele de plastic negru, multiplele fante în care se
încastrau lamele... "Îl vreau!" îi spusese el lui Sirio, arătând pumnalul în vitrina unui magazin. Omul nu se
opusese. "E un cuţit de cercetaş", explicase el, "fii pe fază să nu te tai. O.K.?" Andy dăduse din cap. Nu
ştia ce înseamnă "cercetaş" şi dealtfel puţin îi păsa.
91

Trecu de şirul cabinelor de plajă coşcovite. Acum picioarele i se afundau în nisipul plajei, provocând
zborul unui stol de purici-de-mare. În jur nu era nimeni. Era cald, prea cald. Se gândi că lampa din cer era
prost reglată şi că i-ar fi plăcut s-o spargă cu o piatră bine ochită, apoi se aşeză la limita valurilor, fără să-i
pese de spuma ce-i uda fundul chiloţilor. Deplie cea mai mare lamă a cuţitului, care începu imediat să
scânteieze la soare, jucând în reflexe orbitoare. Puse mâna dreaptă pe piatra pe care o reperase în ajun,
depârtând bine degetele. Cu grijă meticuloasă, puse tăişul lamei la articulaţia primei falange a mijlociului.
"N-o să doară", spusese vocea. Ridică pumnul şi îl repezi cu toată puterea pe mânerul cuţitului. Răsună un
trosnet înfiorător, şi minusculul capăt al degetului se rostogoli pe sol. Andy duse ciotul la gură şi supse
rana. Nu suferea absolut deloc. Era mai curând ca o senzaţie de îngreunare. De anchiloză. Nimic groaznic,
la urma urmei! Pe nisip, falanga retezată se golea încet, pătând covorul auriu într-o aureolă brună- roşie
cu miros fad. Andy acoperi rămăşiţa cu un pumn de pietricele şi se duse să se instaleze la umbra unei
dune. Când îşi contemplă degetul încă umed de salivă, constată că se formase deja un ţesut cicatricial
solid, obturând total plaga. Suspină uşurat şi începu să-şi cureţe cuţitul cu batista. Marea lucea ca o placă
de crom, câţiva nori se întindeau moi la orizont, iar copilul se întrebă preţ de-o secundă dacă nu cumva
erau emanaţii de gaze otrăvitoare marcând amplasamentul altor lagăre, apoi alungă gândul. După vreo
oră, distinse un soi de freamăt organic la capătul plajei, o sferă de carne vie care se agita spasmodic sub
efectul cine ştie cărei transformări misterioase. Hotărî să aştepte şi închise ochii. Căldura îi plumbuia
pleoapele, capul îi devenea tot mai greu. Puricii-de-mare îi săltau între coapsele goale...
Se trezi în clipa când fruntea sa izbi suprafaţa dunei. Se ridică, cu inima bătându-i nebuneşte, şi-şi dădu
seama că până la urmă adormise doborât de atmosfera anunţând furtuna începutului după-amiezei. Fugi
spre prundiş, răsucindu-şi gleznele la tot pasul, dar plaja era goală. La marginea apei descoperi urme de
mers târâş, semne ale unor gheare puternice şi nisipul măturat de o coadă lungă şi solzoasă. Asta era tot.
Fiara mersese drept spre ocean, râmând adânc nisipul umed, îndoind metalul unei vechi plăci de
înmatriculare pierdută între două smocuri de varec...
Andy îşi muşcă buzele, cuprins de vaga impresie că făcuse o prostie, apoi se răsuci dând din umeri.
În orice caz, în mijlocul unui asemenea număr de scăldători, animalul n-avea să moară de foame, ăsta era
un punct câştigat! În timp ce revenea spre căsuţele motelului, dădu peste Sirio.
— Mă întrebam unde te-oi fi dus, aruncă bătrânul agitând un teanc de hârtii, asta e, am tot ce
ne trebuie, putem merge oriunde vrei, omuleţule!
— În Amazonia? propuse băiatul cu o notă de nelinişte în voce.
În Amazonia... De ce acolo? Nici măcar nu ştia ce anume implica acest cuvânt bizar. Încercă
să spună altceva, să găsească o altă denumire de loc, dar o gaură neagră îi devora creierul şi nu
putu decât să bânguie iar:
— În Amazonia...
92

Părea că altcineva vorbeşte prin gura lui, că trage de sforile limbii...
— În Amazonia...
Sirio îl măsură cu o nelinişte amestecată cu respect.
— Unde vrei tu, omuleţul meu, murmură el în cele din urmă pe un ton surd, unde vrei tu...
O luară spre motel, în urma lor, la câteva bătăi de braţ de plajă, o umbră prelungă şi albastră lunecă pe
sub nivelul apei, despicând valurile cu etrava cornoasă a nărilor... Dar poate că nu era decât o iluzie.
93