REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

a secolului al XVIII lea , odată cu evoluţia pianului şi, implicit, a înlocuirii instrumentelor
polifonice ale Renaşterii (clavecinul, teorba, lăuta etc.) cu acesta. În acelaşi timp,
dezvoltarea stilului instrumental cameral, concertistic şi simfonic prin Şcoala de la
Mannheim (care excelează în genul simfoniei concertante) şi mai apoi prin Clasicismul
vienez, conduce la particularizarea timbrală accentuată (în raport cu scriitura polifonică a
Barocului) impusă de scriitura omofonă. Preocupările în direcţia diversificării timbrale se
concretizează şi în partituri pentru instrumente inedite, cum ar fi Glockenspiel-ul
(Mozart), panharmonicon-ul, mandolina şi Hammerklavier-ul (Beethoven) sau, la
începutul secolului al XIX lea , arppeggione (Schubert). Întreaga epocă Romantică (secolul
al XIX lea ) este dominată de pian, ca instrument polifonic, apt să redea atât „izbucnirile
pasionate, cât şi intimitatea unei tandre confidenţe” (M. Vignal), specifice acestei
atitudini estetice. Sonorităţile cele mai diverse sunt realizate prin noile tehnici pianistice,
datorate străluciţilor pianişti concertişti şi compozitori ai epocii (Chopin, Liszt,
Schumann, etc.). În 1831 Liszt întâlneşte un alt strălucit virtuoz, Niccolò Paganini, unic
în întreaga istorie a interpretării violonistice prin capacităţile tehnico-expresive care
revoluţionează definitiv arta viorii. Performanţa tehnico-expresivă devine, datorită noilor
procedee instrumentale, o modalitate de imitaţie timbrală, cu trimiteri către alte
instrumente, şi amprentează întregul repertoriu romantic, implicit al violei. Punctele de
referinţă ale evoluţiei conceptului timbral al secolului al XIX lea sunt reprezentate de
Berlioz (simţul modalului şi suprapunerea unor elemente sonore antinomice, cu efect de
stereofonie), Wagner şi Brahms (cucerirea totalului cromatic) şi Rimski-Korsakov
(coloristica modală, combinaţii instrumentale inedite). Concepţia timbrală a lui Rimski-
Korsakov influenţează compozitori ai secolului al XX lea , cum sunt Stravinski, Şostakovici
şi chiar Debussy. Preocuparea pentru aspectul timbral domină întreg secolul al XX lea .
Noul instrument denumit Undele Martenot, instrumentele Renaşterii, instrumentele
electrice si cele electronice, sonorităţile exotic-orientale şi modale (Debussy, Messiaen,
Stravinski), imitaţia păsărilor (Messiaen), utilizarea efectelor-zgomot şi a obiectelor din
natură, a instrumentelor populare şi a microintervalelor (culturile naţionale de secol XX),
coexistă cu conceptul melodic ca generator armonic (Hindemith) sau cultul pentru
sonorităţile rafinate, expresive şi vibrante (Ysaye, Enescu, Ravel). Creaţiile ultimelor
10