REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

globală fiind consecinţa analizei şi sintezei detaliilor acustice, precum şi a stărilor
emoţional afective. Inteligenţa muzicală presupune discernământ, căci însăşi distincţia
primară dintre sunet şi zgomot este determinată şi de conotaţia pe care liberul-arbitru şi
simţul estetic o acordă fenomenului respectiv. Concluzionând, putem spune că dacă
localizarea corticală a înălţimii, duratei, intensităţii poate fi aproximată, timbrul
reprezintă valoarea flexibilă a identităţii sonore, integrat într-un sistem de evaluare
complex, ale cărui axe analitice sunt în aceeaşi măsură obiective ca şi subiective.
2. Evoluţia conceptului timbral
Până în secolul al XVI lea , când muzica instrumentală se emancipează şi manifestă
capacităţi expresive prin ea însăşi, instrumentele muzicale au o semnificaţie secundară,
de acompaniament vocal, în muzica de dans ori în muzica religioasă. În perioada
Renaşterii se formulează primul concept timbral instrumental, prin organizarea claselor
de instrumente în familii de câte patru texturi (ambitusuri) bine determinate: sopran, alto,
tenor şi bas. Clasele instrumentale se organizează pe principiul utilităţii în ansamblu şi al
modului de funcţionare: instrumente cu claviatură, instrumente cu coarde şi arcuş,
instrumente cu coarde ciupite, instrumente de suflat. Flautul, lăuta, violele da braccio,
violele da gamba, în câte patru variante, coexistă cu familia instrumentelor cu claviatură
(spineta - sau virginalul, orga şi clavecinul) şi cu familia instrumentelor cu coarde ciupite
(harpa, lira, chitaronni etc.), precum şi cu alte familii, de componenţă mai amplă sau mai
restrânsă. Treptat, instrumentele Renaşterii dispar, căci genul polifonic instrumental
impune anumite performanţe tehnice, inaccesibile acestora, cu sonoritate caldă dar lipsită
de anvergură şi cu o textură restrânsă. Marile familii instrumentale se reduc prin
concentrarea şi dezvoltarea capacităţilor expresive într-un instrument reprezentativ. La
sfârşitul secolului al XVII lea şi începutul secolului al XVIII lea instrumentele moderne
(vioara, viola, violoncelul, contrabasul, pianul, instrumentele de suflat moderne) coexistă
cu câteva din instrumentele Renaşterii: clavecinul, orga, viola da gamba, teorba, oboe
d'amore, violone etc.). Această perioadă de regrupare timbrală, paralel cu apariţia unor
noi genuri instrumentale (genul cameral, genul concertistic, suita instrumentală) şi, mai
ales, cu dominanţa scriiturii polifonice, care reprezintă prin ea însăşi o modalitate de
potenţare timbrală a partiturii prin mişcarea contrapunctică a vocilor, stopează evoluţia
expresiei timbrale. Tehnica basului cifrat şi a basului continuu dispare în a doua jumătate
9