REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

explicarea cauzelor şi efectelor sonore. În toate aceste sisteme de clasificare, vioara şi
viola aparţin aceleiaşi clase: instrumente de tipul vocii umane, cu sunet neamortizat,
cordofone cu arcuş, prin opoziţie cu pianul, care este integrat fie în clasa instrumentelor
de coarde (Berlioz, Enciclopedia Garzanti, A. Paşcanu), fie în arhetipul familial al
percuţiei (J.-Cl. Risset). Provenind din aceeaşi familie, a violelor da braccio, vioara şi
viola au o evoluţie comună, cu trasformări succesive datorate dezvoltării cântatului
melodic. Prima vioară modernă aparţine lui Gasparo da Salò (a doua jumătate a secolului
al XVI lea ) şi este creată la comanda unui instrumentist francez în scopul unei sonorităţi
solistice, net diferite de sonorităţile violelor, specifice acompaniamentului. Instrumentul
este menţionat de Cl. Monteverdi în partitura operei Orfeu (1608), sub denumirea de
violino piccolo alla francese. Strălucirea şi vivacitatea timbrală a viorii o consacră în doar
câţiva ani drept „regina instrumentelor” (Furetière,1680), iar calităţile certe ale violei
(timbru cald, catifelat, uşor nazal) sunt umbrite. Secolul al XX lea confirmă, prin creaţii
muzicale şi prin practica interpretativă, opinia lui Berlioz, care caracterizează viola ca
fiind „la fel de agilă ca şi vioara [...] ”. Vioara şi viola sunt construite identic şi
funcţionează după aceleaşi principii, cu diferenţieri tehnico-expresive datorate raportului
dimensional.
1.2. Percepţia timbrală
Activitatea corticală muzicală corespunde unei facultăţi umane distincte,
angrenează un dispozitiv specific şi este autonomă în raport cu alte facultăţi umane, cum
ar fi limbajul. Cercetările neurologice imagistice confirmă hipertrofia anumitor zone
cerebrale la muzicieni, cum ar fi planum-ul temporal stâng (mai ales la subiecţi cu auz
absolut), partea anterioară a corpului calos (la instrumentişti) sau zona reprezentării
corticale a degetelor mâinii stângi (la instrumentiştii de instrumente de coarde). Cert este
că muzicienii sunt beneficiarii unor conexiuni neuronale (create sau preexistente şi
dezvoltate prin activităţi specifice) inexistente pentru nonmuzicieni. Percepţia unui
fragment muzical antrenează mai multe module cerebrale, localizate fie prin imagistica
corticală, fie prin observaţia directă în experienţele clinice. Astfel, conturul melodic este
identificat în emisfera dreaptă, analiza intervalică şi codurile tono-modale se realizează în
emisfera stângă, structurile frontale ale emisferelor stochează în memorie informaţiile
muzicale. Percepţia timbrală însă implică procese psiho-afective complexe, imaginea
8