REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

etc.. Mişcarea melodică presupune organizare temporală (metro-ritmică), iar coerenţa
exprimării melodice este asigurată de gândirea anacruzică, teorie fundamentată de
Riemann în 1883 („orice formă melodico-ritmică are o dinamică internă care se exprimă
prin trecerea timpului slab către timpul tare din fiecare măsură”) şi preluată, la noi în
ţară, de Victor Giuleanu („anacruzele mari pot trece ca dimensiuni peste barele de
măsuri”). Pornind de la teoria mişcării melodice („melodia este mişcare”), Ernst Kurth
accentuează aspectul energiei cinetice a sunetelor şi al reorganizării metro-ritmice
interioare, după principiile gândirii anacruzice, fundamentând teoria contrapunctului
linear. Linia melodică impune aşadar limite spaţiale (distanţă intervalică) şi temporale
(durate şi raporturi metro-ritmice proprii), iar în scriitura melodică, dinamizarea timbrală
se realizează prin divizarea liniei melodice, cu două posibilităţi de tratare: prin fisiunea
lineară (contrapunctul linear) şi prin diviziunea spaţială (prin polifonie latentă şi prin
diviziunea timbrală la două sau mai multe voci). Pe de altă parte, structurile intervalice
verticale şi logica mişcării acestora generează conceptul de armonie, a cărui esenţă se
regăseşte în trisonul perfect major reprezentat de armonicele 4, 5 şi 6 ale unui sunet
fundamental. Teoretician al rezonanţei naturale, Jean-Philippe Rameau consideră ca
raporturile dialectice dintre intervale investesc structurile sonore cu un anumit „sentiment
tonal”: octava este considerată afirmativă, cvinta - predominantă şi tensională, etc.. Din
acelaşi sistem al rezonanţei naturale derivă cadenţa perfectă, „scopul oricărei mişcări
tonale” (după Lerdahl şi Jackendoff), care impune limite temporale, mai riguroase decât
în cazul mişcării melodice. Timpul armonic (timpul acordat progresiei armonice pentru a
reveni la centrul tonal) poate semnifica fie tensiune (întârziere, ca în cazul cadenţei
compuse, lărgite sau evitate), fie relaxare (rezolvare, ca în cazul cadenţei perfecte sau
autentice). Aceste raporturi devin complexe, se diversifică şi dispar proporţional cu
introducerea totalului cromatic şi mai ales cu emanciparea armoniei de centrul tonal.
Pascal Bentoiu identifică patru etape de reorganizare a spaţiului armonic: orientarea
funcţionalităţii armonice în direcţia modalismului, transferul acordului din spaţiul
armonic în cel melodic, politonalitatea şi atonalismul. Noile posibilităţi combinatorii ale
sunetului, explorate şi mai apoi organizate după legi independente de funcţionalitatea
armonică, reprezintă „doar un moment, care într-un fel sau altul, se cuvine să fie depăşit”
(Pascal Bentoiu), iar atonalismul este, în esenţă, „o perioadă de tranziţie, destul de
6