REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

More documents

Recommendations

Info

2. Partea a doua, Analize, cu caracter practic analitic, observă scriitura muzicală atât în conjunctura identităţii sonore, precum şi a dinamicii inter-timbrale, şi coordonează detaliul tehnico-interpretativ cu semnificaţia contextuală. Cele două genuri propuse spre analiză (genul cameral şi genul solistic) constituie demonstraţia potenţialului de exprimare instrumentală în definirea sonoră individuală (genul cameral) şi în intersectare timbrală (genul solistic). PARTEA I - Timbrul 1. Definiţii În definirea timbrului, cel mai apropiat şi frecvent utilizat sistem de analogie este cel vizual. De altfel, termenul este identificat cu sintagma „culoarea sunetului” în limba engleză - tonecolour şi în germană - Klangfarben (termen care coexistă cu Metallklang - timbru în general şi Metallstime - timbrul vocii). Definirea lingvistică a noţiunii de timbru se referă la aspectul acustic (una din cele cinci calităţi care determină identificarea sunetului), la cel muzical (melodie care poate fi adaptată unui text muzical) şi la cel tehnic, organologic (instrument de percuţie cu sunet ascuţit şi cristalin; joc de timbruri, Glokenspiel). Aşadar, prin însăşi definirea sa lingvistică, prin sensurile sale omonimice, timbrul însumează aspectul acustic - calitate a sunetului, muzical - destinaţie melodică şi cel tehnic - origine a sunetului, sursă sonoră. Unii autori raportează timbrul la parametrii sunetului (înălţime, durată, intensitate), la compoziţia spectrală a acestuia, la calitatea sursei sonore, la percepţia timbrală, accentuând unul sau altul dintre aceste aspecte. Datorită semnificaţiilor multiple, a diversităţii criteriilor de clasificare, a pluralităţii elementelor determinante, este dificil de formulat o definiţie exhaustivă a timbrului. De altfel, Rossana Dalmonte consideră că definiţia reprezintă „un rezumat al problemei, care nu plasează cititorul la începutul studiului, ci îl proiectează direct in medias res”. În secolul al XX lea , muzica concretă (1948), muzica electronică (1950) şi cea numerică (1957) permit recompunerea sunetului însuşi, timbrul ajungând să fie controlat, din punct de vedere acustic, în manieră absolută. Pornind de la aceste coordonate, putem concluziona, fără intenţia unei definiri exhaustive, că timbrul reprezintă însăşi viaţa interioară a unui sunet rezultant al unei surse originare, emergent şi argument analitic al actului muzical în cele trei ipostaze ale sale: creaţie, comunicare şi receptare. 3
2. Configuraţii timbrale În definirea timbrului, toţi autorii citaţi fac referire (cu pondere pe un aspect sau pe altul) la trei elemente esenţiale: sunetul, sursa sonoră şi percepţia. Sunetul, din a cărui structură genetică face parte timbrul, trebuie considerat, în scopul analizei, atât ca obiect al spaţiului sonor (metoda analitică aplicată acestei ipostaze fiind acustica), precum şi ca subiect al spaţiului muzical (în acest caz, domeniul de analiză este muzicologia). Sursa sonoră se circumscrie domeniului organologiei, iar percepţia este elementul subiectiv, care implică atât determinismul identificării sursei sonore şi a sunetului propriu-zis, cât şi calitatea estetică a receptării. 2.1. Sunetul În integralitatea lui, sunetul aparţine celor două domenii menţionate, acustica şi muzicologia, iar prin conjuncţia cu alte domenii (psihologia, biofizica, biochimia), el devine esenţa unei noi ştiinţe, sonologia. Astfel, sunetul reprezintă un organism complex, prin plurivalenţa criteriilor de cercetare interdisciplinară. Prezenta cercetare se referă doar la domeniul acusticii şi cel al muzicologiei, considerând sunetul ca obiect al spaţiului sonor şi ca subiect al spaţiului muzical. 2.1.a. Sunetul, ca obiect al spaţiului sonor În accepţiune acustică, sunetul este determinat de capacitatea unui corp sonor de a oscila în jurul axei sale. Proprietăţile fizice ale acestor oscilaţii au semnificaţii muzicale corespunzătoare şi pot demonstra, în plan acustic, anumite calităţi timbrale ale sunetului. Frecvenţa oscilaţiilor corespunde noţiunii de înălţime, amplitudinea determină intensitatea sunetului, iar viteza de deplasare generează sunete simple sau complexe (care conţin armonice superioare sau sunete parţiale). Modul de producere a oscilaţiei (liber sau forţat, amortizat sau neamortizat) şi limitele temporale (între momentul de pornire şi cel de extincţie) califică sursa sonoră. Prin transferarea semnalului sonor în sistem vizual, prin intermediul ordinatorului, undele sonore pot fi transformate în spectrograme (reprezentări optice, colorate convenţional). Analiza acestora poate detecta conţinutul spectral diferenţial (vivacitatea sunetelor parţiale într-o anumită zonă a spectrului, în funcţie de înălţimea şi intensitatea sunetului, precum şi de tipul oscilaţiei, în speţă al sursei sonore), cu implicaţii asupra calităţii timbrale. Cantitatea de energie furnizată o 4
Page 1: REZUMAT ARGUMENT Vioara şi viola,
Page 5 and 6: etc.. Mişcarea melodică presupune
Page 7 and 8: explicarea cauzelor şi efectelor s
Page 9 and 10: a secolului al XVIII lea , odată c
Page 11 and 12: şi în ansamblul instrumental (imi
Page 13 and 14: dintre compozitorii romantici, desc
Page 15 and 16: Admiraţia sa pentru Ceaikovski, Li
Page 17 and 18: cvartetului prin simetria formei, p
Page 19 and 20: Partea I, Allegro, cu o dramaturgie
Page 21 and 22: destinată viorii şi violei, propu
Page 23 and 24: Mib Major, K. 365. Evenimentul trag
Page 25 and 26: personalizat pentru fiecare instrum
Page 27 and 28: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. ADORNO,
Page 29 and 30: 29. FRANÇOIS-SAPPEY, Brigitte - Hi
Page 31 and 32: 54. PINCHERLE, Marc - Le violon, É
Page 33: 78. WILLENER, Alfred - Pour une soc

REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?