REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

Mib Major, K. 365. Evenimentul tragic al anului 1778 (pierderea mamei sale), tensiunea
anului următor datorată conflictului cu protectorul său, principele Colloredo, revolta şi
dramatismul muzicianului în perpetuă căutare a adevărului şi a demnităţii, transpar în
creaţia anului 1779. Simfonia concertantă pentru vioară şi violă este una dintre cele mai
elaborate şi mai complexe creaţii de gen. Rudolf Gerber consideră că lucrarea mozartiană
„nu numai că depăşeşte pe departe pe toţi contemporanii săi, dar ea este fără îndoială
superioară şi celor câteva reprezentante ale genului din secolul al XIX lea - Triplul
concert al lui Beethoven şi Dublul concert al lui Brahms - în perfecţiunea stilistică şi în
realizarea dublei probleme a simfoniei şi concertului”.
Structurată în trei mişcări, Allegro maestoso, Andante şi Presto, lucrarea are un
caracter timbral sobru, închis, pe de o parte datorită tonalităţii, iar pe de altă parte datorită
orchestraţiei, căci Mozart augmentează aici sonorităţile instrumentelor grave: vioara I,
vioara a II-a, viola I, viola a II-a, violoncel, contrabas, doi corni şi doi oboi.
Partea I, Allegro Maestoso, în Mib Major, deşi poate fi structurată după schema
formei de sonată prin logica planurilor tonale, are un conţinut melodic total diferit şi chiar
opozabil între cele două compartimente (solişti şi orchestră). Materialul tematic propriuzis
este prezent doar în partiturile soliştilor, a căror abundenţă melodică se află în contrast
cu statismul tematic al orchestrei, investită aici cu rol simfonic. Datorită coerenţei
orchestrale (căci ansamblul nu are doar rol decorativ, ambiental), precum şi consecvenţei
aplicării aceloraşi motive în anumite fragmente de legătură între părţile solistice, se poate
vorbi de evoluţii paralele între orchestră şi solişti, cu construcţie formală proprie şi cu
caracter individual bine determinat. Intervenţiile orchestrale au o semnificaţie generală de
forţă, de vigoare, de dramatism, iar vocile dialogate ale soliştilor se detaşează prin vervă,
prin strălucire, prin supleţe şi sensibilitate. Putem spune că ne găsim în prezenţa a două
partituri independente, cu viaţă şi expresie proprie, a căror coexistenţă este viabilă prin
compatibilitate tonală şi metrică şi prin convergenţă stilistică. Cadenţa instrumentală
este una din puţinele cadenţe scrise de Mozart, „un model demn de tot respectul” (Rudolf
Gerber). Alcătuită din pasaje dialogate (preluate din dezvoltările tematice) şi din
suprapuneri la terţă şi decimă (intervale preponderente în dublajele soliştilor), cadenţa
reprezintă unul din cele mai dificile momente ale părţii I.
24