REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"
REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu" REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"
la o singură voce), Partea a II-a constituie un moment de mare lirism şi intimitate, care impune soliştilor, în egală măsură, o emisie adecvată, cursivă şi lipsită de accentuări energice. Simplitatea formei, transparenţa armonică şi limpezimea acompaniamentului, precum şi frecvenţa terţelor (atât armonice, cât şi melodice) şi ambitusul melodic restrâns sunt elemente revelatoare pentru eleganţa şi sensibilitatea acestei părţi, asemănătoare unui duet vocal. Partea a III-a, Rondo, este organizată în trei secţiuni mari, alcătuite după schema formei de rondo şi prezintă particularitatea unei diversităţi pronunţate, atât ca scriitură (de la dublajele la terţă şi unison, la plasarea soliştilor în registre opuse şi la dialogul în contrapunct), precum şi ca aspect tonal (prin inserarea secţiunii mediane Minore, în re minor). În plan dinamic, partea finală a lucrării evoluează de la eleganţa şi rafinamentul din debut (care sugerează menuetul), la energia şi aspectul aproape militar din final. Simfonia concertantă în Re Major pentru vioară, violă şi orchestră de Carl Stamitz se remarcă prin claritatea formei şi prin modul de organizare a partiturii orchestrale: în expunerile tematice, în dezvoltări şi în concluzii orchestra este activă integral, iar în momentele solistice ansamblul poate fi redus chiar şi la o voce (cu precădere în prelucrările tematice cu caracter de virtuozitate). Partitura violei este mai alertă, mai vivace decât cea a viorii, în special în scriitura dialogată de tipul preluărilor tematice ori în fragmentele tratate în manieră variaţională. În dublaje, grupul solist evoluează aproape permanent la terţă, într-o interferenţă compactă, creând imaginea unui singur instrument. 1.2. Wolfgang Amadeus Mozart Simfonia concertantă K 364 în Mib Major pentru vioară, violă şi orchestră (1779) Puternic impregnat de spiritul Şcolii de la Mannheim (în urma vizitei din 1777, în drum spre Paris), de preocuparea muzicienilor pentru aspectul timbral (datorată dezvoltării orchestrei de aici) şi de creativitatea acestora în domeniul formelor şi genurilor, în speţă de ineditul simfoniei concertante, Mozart îşi direcţionează creaţia următorilor doi ani spre muzica instrumentală, iar în 1779 scrie atât Simfonia concertantă în Mib Major pentru vioară şi violă K. 364, cât şi Concertul pentru două piane nr. 10 în 23
Mib Major, K. 365. Evenimentul tragic al anului 1778 (pierderea mamei sale), tensiunea anului următor datorată conflictului cu protectorul său, principele Colloredo, revolta şi dramatismul muzicianului în perpetuă căutare a adevărului şi a demnităţii, transpar în creaţia anului 1779. Simfonia concertantă pentru vioară şi violă este una dintre cele mai elaborate şi mai complexe creaţii de gen. Rudolf Gerber consideră că lucrarea mozartiană „nu numai că depăşeşte pe departe pe toţi contemporanii săi, dar ea este fără îndoială superioară şi celor câteva reprezentante ale genului din secolul al XIX lea - Triplul concert al lui Beethoven şi Dublul concert al lui Brahms - în perfecţiunea stilistică şi în realizarea dublei probleme a simfoniei şi concertului”. Structurată în trei mişcări, Allegro maestoso, Andante şi Presto, lucrarea are un caracter timbral sobru, închis, pe de o parte datorită tonalităţii, iar pe de altă parte datorită orchestraţiei, căci Mozart augmentează aici sonorităţile instrumentelor grave: vioara I, vioara a II-a, viola I, viola a II-a, violoncel, contrabas, doi corni şi doi oboi. Partea I, Allegro Maestoso, în Mib Major, deşi poate fi structurată după schema formei de sonată prin logica planurilor tonale, are un conţinut melodic total diferit şi chiar opozabil între cele două compartimente (solişti şi orchestră). Materialul tematic propriuzis este prezent doar în partiturile soliştilor, a căror abundenţă melodică se află în contrast cu statismul tematic al orchestrei, investită aici cu rol simfonic. Datorită coerenţei orchestrale (căci ansamblul nu are doar rol decorativ, ambiental), precum şi consecvenţei aplicării aceloraşi motive în anumite fragmente de legătură între părţile solistice, se poate vorbi de evoluţii paralele între orchestră şi solişti, cu construcţie formală proprie şi cu caracter individual bine determinat. Intervenţiile orchestrale au o semnificaţie generală de forţă, de vigoare, de dramatism, iar vocile dialogate ale soliştilor se detaşează prin vervă, prin strălucire, prin supleţe şi sensibilitate. Putem spune că ne găsim în prezenţa a două partituri independente, cu viaţă şi expresie proprie, a căror coexistenţă este viabilă prin compatibilitate tonală şi metrică şi prin convergenţă stilistică. Cadenţa instrumentală este una din puţinele cadenţe scrise de Mozart, „un model demn de tot respectul” (Rudolf Gerber). Alcătuită din pasaje dialogate (preluate din dezvoltările tematice) şi din suprapuneri la terţă şi decimă (intervale preponderente în dublajele soliştilor), cadenţa reprezintă unul din cele mai dificile momente ale părţii I. 24
- Page 1 and 2: REZUMAT ARGUMENT Vioara şi viola,
- Page 3 and 4: 2. Configuraţii timbrale În defin
- Page 5 and 6: etc.. Mişcarea melodică presupune
- Page 7 and 8: explicarea cauzelor şi efectelor s
- Page 9 and 10: a secolului al XVIII lea , odată c
- Page 11 and 12: şi în ansamblul instrumental (imi
- Page 13 and 14: dintre compozitorii romantici, desc
- Page 15 and 16: Admiraţia sa pentru Ceaikovski, Li
- Page 17 and 18: cvartetului prin simetria formei, p
- Page 19 and 20: Partea I, Allegro, cu o dramaturgie
- Page 21: destinată viorii şi violei, propu
- Page 25 and 26: personalizat pentru fiecare instrum
- Page 27 and 28: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. ADORNO,
- Page 29 and 30: 29. FRANÇOIS-SAPPEY, Brigitte - Hi
- Page 31 and 32: 54. PINCHERLE, Marc - Le violon, É
- Page 33: 78. WILLENER, Alfred - Pour une soc
la o singură voce), Partea a II-a constituie un moment <strong>de</strong> mare lirism şi intimitate, care<br />
impune soliştilor, în egală măsură, o emisie a<strong>de</strong>cvată, cursivă şi lipsită <strong>de</strong> accentuări<br />
energice. Simplitatea formei, transparenţa armonică şi limpezimea acompaniamentului,<br />
precum şi frecvenţa terţelor (atât armonice, cât şi melodice) şi ambitusul melodic restrâns<br />
sunt elemente revelatoare pentru eleganţa şi sensibilitatea acestei părţi, asemănătoare<br />
unui duet vocal.<br />
Partea a III-a, Rondo, este organizată în trei secţiuni mari, alcătuite după schema<br />
formei <strong>de</strong> rondo şi prezintă particularitatea unei diversităţi pronunţate, atât ca scriitură<br />
(<strong>de</strong> la dublajele la terţă şi unison, la plasarea soliştilor în registre opuse şi la dialogul în<br />
contrapunct), precum şi ca aspect tonal (prin inserarea secţiunii mediane Minore, în re<br />
minor). În plan dinamic, partea finală a lucrării evoluează <strong>de</strong> la eleganţa şi rafinamentul<br />
din <strong>de</strong>but (care sugerează menuetul), la energia şi aspectul aproape militar din final.<br />
Simfonia concertantă în Re Major pentru vioară, violă şi orchestră <strong>de</strong> Carl<br />
Stamitz se remarcă prin claritatea formei şi prin modul <strong>de</strong> organizare a partiturii<br />
orchestrale: în expunerile tematice, în <strong>de</strong>zvoltări şi în concluzii orchestra este activă<br />
integral, iar în momentele solistice ansamblul poate fi redus chiar şi la o voce (cu<br />
precă<strong>de</strong>re în prelucrările tematice cu caracter <strong>de</strong> virtuozitate). Partitura violei este mai<br />
alertă, mai vivace <strong>de</strong>cât cea a viorii, în special în scriitura dialogată <strong>de</strong> tipul preluărilor<br />
tematice ori în fragmentele tratate în manieră variaţională. În dublaje, grupul solist<br />
evoluează aproape permanent la terţă, într-o interferenţă compactă, creând imaginea<br />
unui singur instrument.<br />
1.2. Wolfgang Ama<strong>de</strong>us Mozart<br />
Simfonia concertantă K 364 în Mib Major pentru vioară, violă şi orchestră<br />
(1779)<br />
Puternic impregnat <strong>de</strong> spiritul Şcolii <strong>de</strong> la Mannheim (în urma vizitei din 1777, în<br />
drum spre Paris), <strong>de</strong> preocuparea muzicienilor pentru aspectul timbral (datorată<br />
<strong>de</strong>zvoltării orchestrei <strong>de</strong> aici) şi <strong>de</strong> creativitatea acestora în domeniul formelor şi<br />
genurilor, în speţă <strong>de</strong> ineditul simfoniei concertante, Mozart îşi direcţionează creaţia<br />
următorilor doi ani spre muzica instrumentală, iar în 1779 scrie atât Simfonia concertantă<br />
în Mib Major pentru vioară şi violă K. 364, cât şi Concertul pentru două piane nr. 10 în<br />
23
Change language