REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"
REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu" REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"
totalul ambitusului, de la registrul grav la cel supra-acut, cu expresivitate sincronă înălţimii sunetului: în registrul grav - expresivitate sumbră, accentuată ori estompată dinamic, în registrul mediu - caracter liric, cantabil ori tratări contrapunctice, în registrul acut şi supra-acut - dramatism intens. Dilatarea ambitusului prin mers contrar general, generează expresie explozivă, iar detaşarea unei voci din blocul sonor al ansamblului o particularizează în sens dramatic. Cvartetul în do minor nr. 1 op. 51 de J. Brahms, alcătuit în patru mişcări, de expresie intens dramatică, este conceput în forme atipice, cu scriitură instabilă tonal şi cu elemente folclorice (aspecte modale, pedala şi ostinato-ul, sonoritate sticloasă a coardelor libere, pizzicato, ritm în contratimp, structură rapsodică). Personalizarea timbrală a vocilor grave este marcantă, iar viola este valorizată cu precădere, în special în Partea a III-a, Allegretto. Cele două cvartete analizate, de esenţă emoţională diferită, reprezintă lucrări de referinţă în repertoriul cameral, emblematice stilistic şi cu un potenţial expresiv proeminent. 2. Binomul solistic vioară - violă Simfonia concertantă Derivată din concerto-ul grosso italian, al cărui specific îl constituie dialogul dintre grupul solistic şi orchestră (fără un conflict dramatic între cele două compartimente), simfonia concertantă se defineşte ca un concert cu mai mulţi solişti, în relaţie continuu dialogată cu grupul orchestral. Genul apare (în 1770) şi se cristalizează în creaţia compozitorilor Şcolii de la Mannheim şi este adoptat aproape simultan în întreaga Europă. În Viena ultimelor decenii ale secolului al XVIII lea , Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart abordează simfonia concertantă ca un capitol special al creaţiei lor. Secolul al XIX lea adoptă un dramatism muzical care exclude stilul galant al simfoniei concertante, astfel încât în întreaga creaţie Romantică, doar simfonia Harold în Italia cu violă solo, de Hector Berlioz, ori Simfonia Spaniolă pentru vioară şi orchestră de Eduard Lalo ar putea fi considerate simfonii concertante. Genul revine în preocupările compozitorilor secolului al XX lea , ca lucrare dialogată între unul sau mai mulţi solişti şi orchestră, ori chiar în forma orchestrală simplă, fără solişti. Din întreaga creaţie de gen, 21
destinată viorii şi violei, propunem spre analiză Simfonia concertantă în Re Major de Carl Stamitz şi Simfonia concertantă în Mib Major K 364 (1779) de W. A. Mozart, două opus-uri reprezentative pentru conduita dialogată, cu elemente de virtuozitate şi de o eleganţă melodică specială. 2.1. Carl Stamitz Simfonia concertantă în Re Major pentru vioară, violă şi orchestră Aparţinând unei ilustre filiaţii muzicale, Carl Stamitz preia de la tatăl său capacitatea de a cânta la mai multe instrumente (vioară, violă, viola d’amore), iar cariera sa este mai cu seamă aceea de solist-concertist „itinerant” (Franţa, Germania, Anglia, Cehia). Creaţia, direcţionată în speţă spre genul instrumental simfonic, include şi lucrări camerale, precum şi muzică vocală. Simfonia concertantă în Re Major pentru vioară, violă, orchestră de coarde şi doi corni este reprezentativă pentru stilul dialogat dintre solişti şi orchestră. De mici dimensiuni, lucrarea este structurată în trei mişcări: Allegro moderato, Romanze şi Rondo. Partea I, Allegro moderato, este organizată în formă de sonată, cu uşoare asimetrii formale, cu dublă expoziţie şi cadenţă instrumentală (element tipic al genului concertant). Orchestraţia este transparentă şi echilibrat concepută: ansamblul complet (cu cei doi corni, care au funcţie timbrală, prin pedale) intervine în fragmentele orchestrale, iar secţiunile solistice sunt acompaniate discret de orchestra de coarde, prin pedale, piloni armonici ori ostinato-uri. În plan intervalic, prima parte a Simfoniei concertante este dominată de unison, terţă şi octavă, iar liniile melodice se alcătuiesc din game şi arpegii, în majoritate. Sub aspect instrumental, partitura violei este mai vivace decât cea a viorii (ca în tema I), iar registrele sunt de cele mai multe ori identice. Stilul dialogat-convergent al celor două instrumente soliste, atât în raport direct cât şi în conjunctură orchestrală, eleganţa melodică (exprimată prin mersul treptat, prin arpegiile frânte şi înşiruirile de game şi prin claritatea ritmică), scriitura echilibrată timbral a întregului ansamblu sunt amprente stilistice ale acestei prime părţi, cu expresie senină şi luminoasă. Partea a II-a, Romance (fără specificaţie de tempo), este construită în formă bipartit compusă, cu codă. De expresie confesivă (datorită surdinelor permanente din acompaniament, a suprapunerilor la terţă dintre solişti, a acompaniamentului redus uneori 22
- Page 1 and 2: REZUMAT ARGUMENT Vioara şi viola,
- Page 3 and 4: 2. Configuraţii timbrale În defin
- Page 5 and 6: etc.. Mişcarea melodică presupune
- Page 7 and 8: explicarea cauzelor şi efectelor s
- Page 9 and 10: a secolului al XVIII lea , odată c
- Page 11 and 12: şi în ansamblul instrumental (imi
- Page 13 and 14: dintre compozitorii romantici, desc
- Page 15 and 16: Admiraţia sa pentru Ceaikovski, Li
- Page 17 and 18: cvartetului prin simetria formei, p
- Page 19: Partea I, Allegro, cu o dramaturgie
- Page 23 and 24: Mib Major, K. 365. Evenimentul trag
- Page 25 and 26: personalizat pentru fiecare instrum
- Page 27 and 28: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. ADORNO,
- Page 29 and 30: 29. FRANÇOIS-SAPPEY, Brigitte - Hi
- Page 31 and 32: 54. PINCHERLE, Marc - Le violon, É
- Page 33: 78. WILLENER, Alfred - Pour une soc
<strong>de</strong>stinată viorii şi violei, propunem spre analiză Simfonia concertantă în Re Major <strong>de</strong><br />
Carl Stamitz şi Simfonia concertantă în Mib Major K 364 (1779) <strong>de</strong> W. A. Mozart, două<br />
opus-uri reprezentative pentru conduita dialogată, cu elemente <strong>de</strong> virtuozitate şi <strong>de</strong> o<br />
eleganţă melodică specială.<br />
2.1. Carl Stamitz<br />
Simfonia concertantă în Re Major pentru vioară, violă şi orchestră<br />
Aparţinând unei ilustre filiaţii muzicale, Carl Stamitz preia <strong>de</strong> la tatăl său<br />
capacitatea <strong>de</strong> a cânta la mai multe instrumente (vioară, violă, viola d’amore), iar cariera<br />
sa este mai cu seamă aceea <strong>de</strong> solist-concertist „itinerant” (Franţa, Germania, Anglia,<br />
Cehia). Creaţia, direcţionată în speţă spre genul instrumental simfonic, inclu<strong>de</strong> şi lucrări<br />
camerale, precum şi muzică vocală. Simfonia concertantă în Re Major pentru vioară,<br />
violă, orchestră <strong>de</strong> coar<strong>de</strong> şi doi corni este reprezentativă pentru stilul dialogat dintre<br />
solişti şi orchestră. De mici dimensiuni, lucrarea este structurată în trei mişcări: Allegro<br />
mo<strong>de</strong>rato, Romanze şi Rondo.<br />
Partea I, Allegro mo<strong>de</strong>rato, este organizată în formă <strong>de</strong> sonată, cu uşoare<br />
asimetrii formale, cu dublă expoziţie şi ca<strong>de</strong>nţă instrumentală (element tipic al genului<br />
concertant). Orchestraţia este transparentă şi echilibrat concepută: ansamblul complet (cu<br />
cei doi corni, care au funcţie timbrală, prin pedale) intervine în fragmentele orchestrale,<br />
iar secţiunile solistice sunt acompaniate discret <strong>de</strong> orchestra <strong>de</strong> coar<strong>de</strong>, prin pedale, piloni<br />
armonici ori ostinato-uri. În plan intervalic, prima parte a Simfoniei concertante este<br />
dominată <strong>de</strong> unison, terţă şi octavă, iar liniile melodice se alcătuiesc din game şi arpegii,<br />
în majoritate. Sub aspect instrumental, partitura violei este mai vivace <strong>de</strong>cât cea a viorii<br />
(ca în tema I), iar registrele sunt <strong>de</strong> cele mai multe ori i<strong>de</strong>ntice. Stilul dialogat-convergent<br />
al celor două instrumente soliste, atât în raport direct cât şi în conjunctură orchestrală,<br />
eleganţa melodică (exprimată prin mersul treptat, prin arpegiile frânte şi înşiruirile <strong>de</strong><br />
game şi prin claritatea ritmică), scriitura echilibrată timbral a întregului ansamblu sunt<br />
amprente stilistice ale acestei prime părţi, cu expresie senină şi luminoasă.<br />
Partea a II-a, Romance (fără specificaţie <strong>de</strong> tempo), este construită în formă<br />
bipartit compusă, cu codă. De expresie confesivă (datorită surdinelor permanente din<br />
acompaniament, a suprapunerilor la terţă dintre solişti, a acompaniamentului redus uneori<br />
22
Change language