REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

totalul ambitusului, de la registrul grav la cel supra-acut, cu expresivitate sincronă
înălţimii sunetului: în registrul grav - expresivitate sumbră, accentuată ori estompată
dinamic, în registrul mediu - caracter liric, cantabil ori tratări contrapunctice, în registrul
acut şi supra-acut - dramatism intens. Dilatarea ambitusului prin mers contrar general,
generează expresie explozivă, iar detaşarea unei voci din blocul sonor al ansamblului o
particularizează în sens dramatic.
Cvartetul în do minor nr. 1 op. 51 de J. Brahms, alcătuit în patru mişcări, de
expresie intens dramatică, este conceput în forme atipice, cu scriitură instabilă tonal şi cu
elemente folclorice (aspecte modale, pedala şi ostinato-ul, sonoritate sticloasă a coardelor
libere, pizzicato, ritm în contratimp, structură rapsodică). Personalizarea timbrală a
vocilor grave este marcantă, iar viola este valorizată cu precădere, în special în Partea a
III-a, Allegretto.
Cele două cvartete analizate, de esenţă emoţională diferită, reprezintă lucrări de
referinţă în repertoriul cameral, emblematice stilistic şi cu un potenţial expresiv
proeminent.
2. Binomul solistic vioară - violă
Simfonia concertantă
Derivată din concerto-ul grosso italian, al cărui specific îl constituie dialogul
dintre grupul solistic şi orchestră (fără un conflict dramatic între cele două
compartimente), simfonia concertantă se defineşte ca un concert cu mai mulţi solişti, în
relaţie continuu dialogată cu grupul orchestral. Genul apare (în 1770) şi se cristalizează în
creaţia compozitorilor Şcolii de la Mannheim şi este adoptat aproape simultan în întreaga
Europă. În Viena ultimelor decenii ale secolului al XVIII lea , Joseph Haydn şi Wolfgang
Amadeus Mozart abordează simfonia concertantă ca un capitol special al creaţiei lor.
Secolul al XIX lea adoptă un dramatism muzical care exclude stilul galant al simfoniei
concertante, astfel încât în întreaga creaţie Romantică, doar simfonia Harold în Italia cu
violă solo, de Hector Berlioz, ori Simfonia Spaniolă pentru vioară şi orchestră de Eduard
Lalo ar putea fi considerate simfonii concertante. Genul revine în preocupările
compozitorilor secolului al XX lea , ca lucrare dialogată între unul sau mai mulţi solişti şi
orchestră, ori chiar în forma orchestrală simplă, fără solişti. Din întreaga creaţie de gen,
21