REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

Admiraţia sa pentru Ceaikovski, Liszt şi Chopin îl va ataşa definitiv de sistemul tonal, şi
nu ca o replică voluntară a unui curent estetic, ci ca o manifestare spontană a
temperamentului său neliniştit, sensibil. Creaţiile sale sunt încărcate de un lirism
ameţitor, de o consistenţă armonică amplă şi cu linii melodice avântate, de respiraţie
largă. Scriitura sa pianistică, de o rezonanţă particulară, prezintă o vervă, o vivacitate a
mijloacelor tehnico-expresive care îl afiliază, în mod cert, concepţiilor stilistice
interpretative şi componistice ale lui Fr. Liszt.
Trio Elegiac nr. 1 în sol minor, Lento lugubre, este construit într-o singură
mişcare şi se alcătuieşte din episoade, organizate într-o amplă formă de tripartit, ce poate
fi considerată formă de sonată. Elementul folcloric (utilizarea pedalei populare şi a
tremolo-ului, alcătuirea de tip rapsodic), structurarea bidimensională a ansamblului (prin
opoziţia pian-vioară sau/şi violoncel), scriitura dialogată de esenţă vocală, extensia
texturii până la registrul supra-acut în momentele dramatice, precum şi densitatea
armonică a partiturii pianului sunt elemente care particularizează timbral fiecare
instrument. Vioara menţine registrul superior în ansamblu, iar momentele de imitaţie
contrapunctică dintre vioară şi violoncel au un aspect de duo vocal. De o expresie lirică
particulară, de un dramatism vibrant, Trio Elegiac în sol minor de S. Rachmaninov se
plasează, din punct de vedere semantic, la intersecţia dintre sonor, narativ şi chiar
ilustrativ.
Aflate la distanţă de aproape un secol, cele două Trio-uri analizate sunt de esenţă
melodică, de mare expresivitate şi cu valenţe de virtuozitate a partiturilor pianistice. Întrun
secol de romantism, între Beethoven şi Rachmaninov, vioara, instrument melodic al
tuturor epocilor, a evoluat în sensul strălucirii şi diversităţii timbrale, al virtuozităţii
instrumentale, şi este valorizată ca atare chiar şi în domeniul muzicii de cameră, mai cu
seamă în trio-ul cu pian, grup cameral predominant solistic.
1.2. Cvartetul de coarde
Identificat încă de la apariţia sa cu însuşi termenul de „muzică de cameră”,
cvartetul de coarde îşi motivează prestigiul susţinut şi constant prin perioada de
aproximativ 50 de ani de creaţie de gen a primei şcoli vieneze, între cvartetele op. 20
(1772) ale lui J. Haydn, şi ultimele cvartete ale lui Beethoven şi Schubert (1826). Genul
16