DINAMICA ATMOSFEREI - Facultatea de Fizică din Bucureşti

Această lungime de undă poate fi considerată limita convenţională între radiaţia solară şi
radiaţia terestră.
Astfel, radiaţia solară în totalitatea sa poate fi considerată o radiaţie de undă scurtă, iar cea
de origine terestră o radiaţie de undă lungă.
3.2. RADIAŢIA SOLARĂ DIRECTĂ
Deşi atmosfera este foarte transparentă la radiaţia solară incidentă, mai puţin de 25%
penetrează atmosfera către suprafaţa pământului făra să interfereze în vreun fel cu atmosfera (Fig.
3.8).
Fig. 3.8. Radiaţia solară directă în
atmosferă
Ce rămâne este fie absorbită de atmosferă, fie împrăştiată înainte de a atinge suprafaţa sau
este reflectată înapoi în spaţiu. Ce determină dacă radiatia este absorbită, reflectată sau
împraştiată? Pe de o parte aceste procese depind în mare parte de lungimea de unda a energiei
transmise şi apoi de dimensiunea şi natura a tot ceea ce se găseste în atmosferă.
Când lumina este împrăştiată de particulele foarte mici, în primul rând de moleculele de
gaz, ea este distribuită în toate direcţiile, deci şi înainte şi înapoi. O parte din radiaţia care a fost
retroîmprăştiată este pierdută în spaţiu, dar cea care rămâne se va propaga, înteracţionând cu alte
molecule care s-o împrăştie să-i schimbe deci direcţia, dar nu lungimea de undă.
Radiaţia care ajunge la suprafaţa Pământului după schimbarea direcţiei se numeşte radiaţie
difuză.
Fluxul de radiaţie ce provine direct de la soare şi ajunge nemodificat (nedifuzat, nereflecta,
nerefractat) la suprafaţa terestră se numeşte radiaţia solară directă.
Dar radiaţia străbătând atmosfera terestră este diminuată cantitativ şi amputată spectral.
Astfel, intensitatea radiaţiei solare directe are valori variabile la diferitele niveluri ale atmosferei.
La limita superioară a atmosferei, intensitatea radiaţiei solare înregistrează fluctuaţii minime şi ca
urmare este considerată constantă în toate punctele.
3.2.1. Constanta solară – S