bortă

duodenului apar în urma dereglărilor de rotaţie produse în momentul III (sindromul Ladd,
herniile interne) şi în nici un caz nu au repercusiuni asupra rotaţiei duodenale.
1.8 Sindromul stazei duodenale
Pe parcursul anilor, diverse şcoli medicale în mod diferit au studiat şi analizat problema
stazei duodenale. În România, această entitate nozologică a fost descrisă de O.Fodor care o
denumeşte „dischinezia duodenală cu stază". Duodenostaza a fost descrisă şi încadrată, de către
I.Bârzu, (1958) în grupul tulburărilor funcţionale ale duodenului, cum sunt distoniile şi
dischineziile.
Sindromul stazei duodenale de tip primitiv (rar), care poate fi asociat unei dereglări cortico-
subcorticale, condiţionat de efort, de emoţii, surmenaj sau stres şi staza duodenală secundară care
se dezvoltă şi în paralel însoţeşte majoritatea afecţiunilor cavităţii abdominale a fost recunoscut
şi prelucrat de către Haţieganu I. (1955). Sindromul „colonului iritabil", atât de mult folosit în
literatura gastroenterologică de specialitate, conţine o serie de elemente semiologice, aparţinând
sindromului stazei duodenale (O. Pascu. 1985). Pe baza semnelor clinice, medicul clinician
trebuie să formuleze sindromul dispeptic duodenal, sindrom clinic prezumtiv, drept „o dispepsie
trenantă şi obositoare" cu „acuze dispeptice polimorfe însă fără periodicitate şi fără elemente
care să îndemne la precizarea unei localizări" [5, 7, 14, 48].
Pentru administrarea unui tratament eficace diagnosticul clinic prezumptiv trebuie
confirmat instrumental, iar clinicianul trebuie să încerce să identifice cauza stazei duodenale.
Literatura de specialitate descrie unele cazuri izolate sau unele elemente, care aparţin
patologiilor, cunoscute sub denumirea de pseudo-obstrucţii intestinale. În funcţie de cauzele
etiopatogenetice, putem deosebi megaduoden congenital sau dobândit. Forma congenitală este
întâlnită, mai frecvent, în chirurgia pediatrică cu o multitudine de trăsături caracteristice: caracter
familial (transmitere autosomal dominantă), manifestările apar de la naştere sau din primii ani de
viaţă, coexistenţa cu alte malformaţii digestive sau extradigestive, uneori chiar cu prognostic
vital. În concluzie putem spune că megaduodenul congenital survine drept consecinţă a unor
tulburări embriologice şi poate fi esenţială (funcţională), consecinţă a miopatiei sau a neuropatiei
viscerale familiale, sau secundară ca urmare a unei îngustări organice provocate de diverse cauze
de stenoze congenitale duodenale cu substrat intrinsec sau extrinsec.
O formă, mult mai rar întâlnită în practica medicală, este megaduodenul dobândit, care
poate fi divizat în primar (idiopatic - miopatii sau neuropatii viscerale idiopatice – sindrom de
pseudo-obstrucţie intestinală idiopatică) sau secundar. Forma secundară, funcţional dobândită, în
etiopatogenia sa, are unii factori specifici: simptome iritante de vecinătate sau de la distanţă
(epilepsie, hipotiroidie, boli de colagen, litiază biliară, pancreatite cronice, chiar apendicite
34